Exclusion of 1944 expropriation from religious property retrocession due to pre-statutory reference period of Emergency Ordinance 94/2000

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 12.08.2019 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a solicitat, în contradictoriu cu Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea deciziei nr. 8645 din 30.05.2019, emise de pârât şi restituirea imobilului în natură.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 277/2019 din 27.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins acţiunea formulată de reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A din România, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 277/2019 din 27.11.2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice CA. din România, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului critică considerentele instanţei de fond, conform cărora: susţinerea reclamantului că temeiul legal al exproprierii nu este indicat ar fi neîntemeiată, deoarece temeiul legal este Decretul Lege nr. 485/1944; ceea ce a aparţinut Consistoriului Regnicolar Evanghelic CA din Sibiu şi a fost intabulat în CF x în 1939 a fost preluat în CF x şi a devenit proprietatea A.; Convenţia generală încheiată la 11 august 1942 ar fi avut ca efect predarea de către Biserica Regnicolară Evanghelică către A. a întregii averi mobile şi imobile ce forma proprietatea acesteia; Convenţia generală din 1942 ar fi avut efect translativ de proprietate, întrucât la art. II pct. 4 condiţionează dobândirea proprietăţii de intabulare, iar intabutarea s-ar fi realizat pe numele A..

Consideră că toate aceste argumente sunt neîntemeiate, întrucât din cărţile funciare x şi y Sibiu nu reies cele susţinute de instanţă, iar prevederile Convenţiei generale din 1942, ale Decretului-Lege nr. 485/1944, ale Decretului-Lege nr. 115/1938 şi ale O.U.G. nr. 94/2000 au fost interpretate şi aplicate greşit.

În fapt, arată că A. şi Biserica Evanghelică Regnicolară CA din România nu au constituit aceeaşi persoană juridică. Astfel, A. a constituit o persoană juridică înfiinţată prin Decretul regal nr. 330/1940, desfiinţată apoi prin Decretul-Lege nr. 485/1944, iar Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. din România a constituit un cult religios istoric care a luat fiinţă după momentul reformării Bisericii Catolice, în jurul anului 1572, funcţionând în baza Statutelor proprii ale Bisericii şi în conformitate cu legislaţia de la acea vreme.

Statutele respective au fost: Constituţia Bisericii Evanghelice Regnicolare de Confesiune augustană din partea transilvăneană a Ungariei din 1361, aprobată prin Ordinul Ministerului Cultelor şi învăţământului chesaro-craiesc din 4 decembrie 1860; Statutul organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din România, aprobat prin Decretul regal nr. 1063 din 16.04.1924; Statutul organic al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. din Republica Populară Română, aprobat prin Decretul Prezidiului M.A.N. nr. 627/06.06.1949. În prezent, Statutul Bisericii Evanghelice C.A. din România este aprobat prin HGR nr. 898/2008, iar Legea nr. 486/2006 enumeră acest cult printre cultele recunoscute în România. Cultul nu a fost niciodată desfiinţat de la înfiinţarea sa.

Susţine că, în fapt, Convenţia generală din 1942 nu a identificat niciunul din imobilele ce ar face obiectul acesteia, aşa încât nu se poate susţine că imobilul din speţă a făcut obiectul Convenţiei şi ar fi fost predat A.. Mai mult, la punctul 12 alin. (2) lit. a) din Convenţia generală se prevede că:

"în proprietatea bisericii regnicolare şi a comunităţilor districtuale rămâne:

1. Averea bisericii regnicolare şi a comunităţilor districtuale,

2. Averea parohială, averea mobilă şi imobilă folosită de preot pe baza ultimei sale convenţii de instalare şi a altor hotărâri cu caracter juridic,

3. Averea bisericească propriu-zisă/clădirea bisericei împreună cu castelul, întrucât sunt legate între ele, curtea bisericească, curtea capelanului, terenul agricol şi pădurea bisericii, terenul agricol al capelanului şi cantorului şi cimitirul şi toate celelalte părţi de avere care sunt exceptate în sensul punctului 12, b, 1-4".

Susţine că imobilul din speţă, nr. top. x, 154, aşa cum reiese din Cf x Sibiu poziţia B+l, a făcut parte din averea Bisericii Regnicolare, fiind exceptat de la predarea prevăzută de Convenţia generală, conform punctului 12 alin. (2) lit. 1 din Convenţie, astfel că argumentul preluării sale în temeiul Convenţiei generale, de către G.E.G., nu subzistă.

Recurentul-reclamant susţine că, potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, transmiterea proprietăţii bunurilor imobile este condiţionată de intabularea dreptului de proprietate a dobânditorului, or, A. nu a fost intabulat niciodată ca dobânditor al imobilului din speţă, nefiind îndeplinită nici această condiţie a transmiterii dreptului de proprietate de la Biserica Regnicolară Evanghelică C.A. la GEG.

Consideră că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât la fila x din hotărâre, se aduc o serie de argumente cu privire la necesitatea intabulării actului de achiziţie al imobilului de către GEG, ulterior instanţa ajungând, totuşi, la concluzia efectuării transferului de proprietate de la Biserica Evanghelica la GEG.

Pe de altă parte, susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat în niciun fel faţă de motivul de nelegalitate referitor la identificarea topografică greşită a imobilului. Consideră că Decizia de retrocedare nr. 8645/30.05.2019 este nelegală şi pentru faptul că nr. topo menţionat identifică întreg imobilul înscris în CF x Sibiu, descris la poziţia A+25, cu nr. top. x şi y, construcţii şi teren cu 964 mp., cuprinzând mai multe spaţii nedezmembrate, şi nu doar spaţiul ocupat de B..

4. Cererea de intervenţie accesorie

Intervenienta B. a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul intimatei Comisia Specială de Retrocedare, solicitând respingerea recursului.

Precizează că toate apartamentele din imobilul în discuţie au fost vândute chiriaşilor, cu excepţia apartamentului său; că a făcut demersuri pentru cumpărarea locuinţei, în baza Legii nr. 112/1995, iar prin sentinţa civilă nr. 3337/15.02.2001, cererea privind efectuarea formalităţilor de vânzare-cumpărare a fost admisă, dar pentru că nu a valorificat sentinţa în termenul general de prescripţie, aceasta nu a mai putut fi pusă în aplicare.

Arată că în anul 2009 a înregistrat o nouă cerere, pe rolul Judecătoriei Sibiu sub nr. x/2009, care a fost suspendată de mai multe ori, ca urmare a cererii de retrocedare depuse de recurent.

Ulterior, s-a adresat cu o cerere Tribunalului Sibiu, secţia contencios administrativ şi fiscal, înregistrată în dosarul nr. x/2019 şi declinată la Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în care a solicitat, în contradictoriu cu Comisia Specială de Retrocedare, soluţionarea cererii de retrocedare a recurentului.

Intervenienta menţionează că a formulat cerere de repunere pe rol a dosarului nr. x/2009, iar prin sentinţa nr. 5577/2019 din 29.10.2019, s-a admis cererea intervenientei de obligare a Municipiului Sibiu prin Primar, Serviciului Public pentru Administrarea Serviciului Locativ din subordinea Municipiului Sibiu la încheierea contractului de vânzare-cumpărare asupra apartamentului din Sibiu, str. x, precum şi intabularea dreptului de proprietate la OCPI Sibiu.

5. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca neîntemeiat, şi menţinerea, ca temeniciă şi legală, a sentinţei recurate, susţinând, în esenţă, că prima instanţă a dat o dezlegare corectă cauzei, întrucât imobilul din litigiu a fost preluat în afara perioadei de referinţă la care se referă O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, anularea deciziei nr. 8645 din 30.05.2019, emise de pârât şi restituirea imobilului în natură.

Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România a depus cererea de retrocedare nr. x/28.01.2003 adresată Comisiei Speciale de Retrocedare, care a fost respinsă prin Decizia nr. 8645/30.05.2019.

Cererea de retrocedare viza imobilul înscris în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, nr. top. x.

În motivarea deciziei, emitenta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a reţinut că imobilul a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului-lege nr. 485/1944, respectiv în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, respectiv la fila x din hotărâre, se aduc o serie de argumente cu privire la necesitatea intabulării actului de achiziţie al imobilului de către GEG, ulterior instanţa ajungând, totuşi, la concluzia efectuării transferului de proprietate de la Biserica Evanghelică la GEG.

Înalta Curte constată că nu este fondat acest motiv de recurs, întrucât, analizând hotărârea recurată din această perspectivă, se constată că la filele x din sentinţă, judecătorul fondului a prezentat înscrierile din cartea funciară, în ordine cronologică, reţinând că, atât art. 431 din C. civ. austriac, cât şi Decretul-lege nr. 115/1938, intrat ulterior în vigoare, au prevăzut faptul că înscrierea dreptului real în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi.

Prin urmare, în cauză nu se relevă considerente contradictorii care să poată fi subsumate motivului de casare invocat.

O altă critică formulată de către recurentul-reclamant şi subsumată aceluiaşi motiv de casare rezidă în faptul că instanţa de fond nu s-a pronunţat în niciun fel faţă de motivul de nelegalitate referitor la identificarea topografică greşită a imobilului.

Or, în condiţiile în care instanţa de fond a reţinut că imobilul în litigiu a fost preluat de către Statul Român în baza Decretului-lege nr. 485/1944, respectiv în afara perioadei de referinţă a O.U.G. nr. 94/2000, o analiză de fond a cererii de retrocedare, întemeiată pe acest din urmă act normativ, care ar fi inclus şi aspectul referitor la identificarea topografică, nu se mai impunea.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport cu situaţia de fapt, ce reiese din probele administrate, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cererii de retrocedare formulate de reclamantă.

Astfel, se reţine că scopul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România a fost acela de a retroceda foştilor proprietari imobilele ce au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, "(1) Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

Potrivit pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările şi completările ulterioare:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referinţă, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării. În cazul în care s-au plătit despăgubiri, dar acestea sunt considerate neîndestulătoare, restituirea în natură sau, după caz, acordarea despăgubirilor prevăzute de titlul VII din Legea nr. 247/2005 este condiţionată de restituirea despăgubirilor primite sau de scăderea valorii acestora, după caz, în condiţiile stabilite prin acelaşi act normativ. În cazul în care în actul prin care s-a dispus preluarea imobilului se prevedea acordarea de despăgubiri şi acestea nu au fost acordate sau nu au fost încasate, persoana îndreptăţită va depune o declaraţie pe propria răspundere dată în formă autentică, care să ateste acest lucru".

Conform acestor dispoziţii, sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste şi echitabile în raport cu perioada preluării.

Rezultă că legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, şi anume a reglementat retrocedarea către foştii proprietari ai imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, însă numai pentru perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

De asemenea, retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase din România, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în această perioadă: 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

În speţă, în condiţiile în care imobilul identificat cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, a fost preluat de către Statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, astfel cum rezultă din încheierea nr. 3104 din 9.11.1945, menţionată în C.F. nr. x a localităţii Sibiu, preluată în C.F. nr. xa localităţii Sibiu, nr. top. x, iar perioada reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 de aplicabilitate a actului normativ de retrocedare este 06.03.1945-22.12.1989, în mod corect a constatat instanţa de fond că importantă, sub aspectul aplicării legii, este data la care a avut loc preluarea imobilului, or, în speţă preluarea a avut loc în baza Decretului-lege nr. 485/07.10.1944, intrat în vigoare la data publicării acestuia în Monitorul Oficial, respectiv la data de 08.10.1944.

Astfel, imobilul vizat de decizia de retrocedare nu intră sub incidenţa reglementării date de O.U.G. nr. 94/2000, acest imobil fiind preluat de către Statul Român la data de 8 octombrie 1944, anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a aplicării Decretului-Lege nr. 485/1944, publicat în M. Of. nr. 233 din 8 octombrie 1944, prin care s-a abrogat Legea nr. 830/1940 şi s-a prevăzut că Statul Român devine titularul tuturor drepturilor aparţinând A., subrogându-se acestuia, urmând ca instanţele de Carte funciară să procedeze din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca proprietar al acelor bunuri.

Sub acest aspect, nu este relevantă împrejurarea că prin adresa din 03.11.1945 a Ministerului de Agricultură şi Domenii, Comisariatul General pentru Administrarea şi Lichidarea Bunurilor A. s-a menţionat că imobilul identificat cu nr. top. x şi y a fost expropriat de către Statul Român, câtă vreme exproprierea s-a produs la data de 8 octombrie 1944, respectiv la data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944, anterior perioadei vizate de O.U.G. nr. 94/2000, adresa anterior menţionată vizând demersurile administrative făcute pentru punerea în aplicare a Decretului-Lege nr. 485/1944.

Astfel, Statul Român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. de la data intrării în vigoare a Decretului-Lege nr. 485/1944, care este anterioară perioadei de referinţă prevăzută în art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, dobândind proprietatea prin efectul legii, astfel că nu prezintă relevanţă data înscrierii dreptului în Cartea funciară şi nici a emiterii adresei nr. x din 03.11.1945.

În ceea ce priveşte critica referitoare la faptul că, în speţă, Convenţia generală din 1942 nu a identificat niciunul din imobilele ce ar face obiectul acesteia, aşa încât nu se poate susţine că imobilul din speţă a făcut obiectul Convenţiei şi ar fi fost predat A., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât la dosarul de fond se regăseşte înscrierea în cartea funciară a imobilului identificat cu nr. top. x, C.F. nr. x a localităţii Sibiu, privind preluarea acestuia de către Statul român, conform încheierii nr. 3104 din 9.11.1945.

Prin urmare, dreptul de proprietate al Bisericii Regnicolare Evanghelice C.A. asupra imobilului în discuţie a fost afectat prin încheierea Convenţiei generale din anul 1942, bunul fiind preluat de Statul Român de la A., aşa cum rezultă din încheierea nr. 3104 din 9.11.1945, care menţionează că exproprierea s-a realizat, în temeiul Convenţiei generale încheiate la 11 august 1942, adresei nr. x din 3.11.1945 a Ministerului de Agricultură şi Domenii, Comisariatului General pentru Administrarea şi Lichidarea Bunurilor A., Administraţiei regionale Sibiu, al Convenţiei generale încheiate la 11 august 1942 şi a copiei certificate a adresei nr. x din 30.10.1945 a Consistoriului Regnicolar Evanghelic CA din Sibiu Comisariatul General pentru Administraţia regională Sibiu, iar întabularea s-a realizat în baza Legilor nr. 485 din 7.10.1944 şi nr. 2 din 3 ianuarie 1945 .

Sunt nefondate susţinerile reclamantei privind faptul că importantă pentru determinarea caracterului abuziv al preluării este data înscrierii dreptului de proprietate al statului român în cartea funciară şi că Decretul - lege nr. 458/1944 nu a reprezentat temeiul preluării de către stat a imobilului, întrucât se referă la desfiinţarea A. şi preluarea patrimoniului acestuia de către statul român, proprietatea asupra imobilelor din speţă nefiind transmisă efectiv A., întrucât Convenţia generală încheiată între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România are rolul unui acord general între părţi şi nu a unui act translativ de proprietate.

Astfel, la data de 11 august 1942, între A. şi Biserica Regnicolară Evanghelică CA. din România s-a semnat Convenţia generală pentru reglementarea raporturilor Bisericii Regnicolare Evanghelice de confesiune augsburgică faţă de A., prin care Biserica Regnicolară Evanghelică a predat A. toată averea mobilă şi imobilă care forma proprietatea sa şi a servit scopurilor şcolare şi de educaţie, convenţie care nu a fost anulată şi a cărei nelegalitate nu a fost constatată.

Prin urmare, imobilul a cărui retrocedare se solicită în speţă nu poate face obiectul acestui act normativ, întrucât a devenit de drept proprietatea Statului român, iar, câtă vreme Convenţia generală din 11.08.1942 nu a fost anulată, Statul a devenit proprietar prin efectul legii, şi în mod corect s-a constatat de către instanţa de fond că cererea părţii nu se încadrează în ipoteza legală, fiind în afara perioadei de referinţă cuprinsă în Ordonanţă.

Prin Decretul-lege nr. 485/7.10.1944 emis de C., publicat în Monitorul Oficial nr. 233/8.10.1944, a fost abrogată Legea nr. 830 din 21 noiembrie 1940 pentru constituirea A.. Potrivit Decretului - lege nr. 485/7.10.1944, Statul român "devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor" aparţinând A., iar "Pe aceeaşi dată Statul Român devine titularul tuturor drepturilor" aparţinând acestuia, şi "Instanţele de carte funciară vor proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor Statului Român ca aproprietar al acelor bunuri". Statul român a devenit proprietarul bunurilor care au aparţinut A. la data intrării în vigoare a Decretului - lege nr. 485/1944, instanţele de carte funciară urmând a proceda din oficiu la efectuarea înscrierilor drepturilor statului român ca proprietar al acelor bunuri.

Raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 şi pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, potrivit cărora retrocedarea se referă la preluări de imobile aparţinând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în acest interval, ceea ce prezintă relevanţă sub aspectul preluării este actul normativ prin care s-a preluat imobilul de către statul român, actul prin care statul român a dobândit proprietatea imobilului în temeiul sau prin efectul legii, şi nu data transcrierii dreptului de proprietate în cartea funciară sau data preluării efective în posesie a imobilului.

Or, în cauză, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul este Decretul - lege nr. 485/7.10.1944, intrat în vigoare anterior perioadei de referinţă prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, respectiv 06.03.1945-22.12.1989.

În ceea ce priveşte cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta B., aceasta urmează să fie admisă, având în vedere soluţia de respingere a cererii de recurs, precum şi faptul că cererea de intervenţie accesorie a fost formulată în interesul Comisiei Speciale de Retrocedare, care a câştigat procesul.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România împotriva sentinţei nr. 277/2019 din 27.11.2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat şi va admite cererea de intervenţie accesorie formulată de B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Consistoriul Superior al Bisericii Evanghelice C.A. din România împotriva sentinţei nr. 277/2019 din 27.11.2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de B..

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 februarie 2022.