Reversal of suspension order for contested 450,000 RON financial supervision fine due to lack of well-founded case

Şedinţa publică din data de 8 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 19 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A., în calitate de membru al Consiliului de Supraveghere al B. S.A, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în temeiul prevederilor art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 89/25.01.2021, prin care a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 450.000 RON, până la soluţionarea definitivă a contestaţiei pe care a formulat-o împotriva acestei decizii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 495 din 31 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea de suspendare formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, şi a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 89/25.01.2021 emisă de pârâtă, până la pronunţarea instanţei de fond.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2, a formulat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de suspendare, ca neîntemeiată.

Preliminar criticilor de nelegalitate/casare a sentinţei pronunţate în primă instanţă, partea recurentă a prezentat exhaustiv situaţia circumstanţială avută în vedere la emiterea actului litigios - Decizia ASF nr. 89//25.01.2021 de sancţionare a intimatei-reclamante, în calitate de membru al Consiliului de supraveghere al societăţii, cu o amendă în cuantum de 450.000 RON, aplicată pentru neconformarea la prevederile art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a) pct. (ii) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, prin neasigurarea transmiterii informaţiilor aferente perioadei trimestrului 4 al anului 2019 - trimestrul 3 din anul 2020, necesare verificării corectitudinii înregistrării tranzacţiilor şi a soldurilor din perioada menţionată ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilantier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societăţii B. S.A..

Recurenta-pârâtă arată că în mod greşit instanţa de fond a admis suspendarea executării Deciziei nr. 89//25.01.2021.

Autoritatea de supraveghere consideră că, în cauză, intimata-reclamantă A. nu a demonstrat îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii prevăzute de art. 14 la care face trimitere art. 15 pe care îşi întemeiază cererea de suspendare a executării deciziei, respectiv motivarea cazului bine justitificat şi dovedirea prejudiciului material.

În cauza dedusă judecăţii nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, întrucât nu există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului atacat.

O primă "împrejurare care ridică o îndoială serioasă privind legalitatea actului" reţinută de instanţa de fond a constat în alegaţia reclamantei referitoare la caracterul vădit disproporţionat al sancţiunii stabilite, în considerarea unei singure fapte contravenţionale, raportat la faptul că un atare cuantum al amenzii (450.000 RON) reprezintă pe de o parte, aproximativ 50% din maximul prevăzut de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015 şi, pe de altă parte, depăşeşte cel mai mare nivel al amenzii aplicate de ASF unei persoane din conducerea unei societăţi de asigurare.

Contrar acestor reţineri, recurenta-pârâtă arată că sancţiunea cu amenda în cuantumul anterior menţionat a fost aplicată pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 (împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor conferite autorităţii prin lege, respectiv a atribuţiilor de supraveghere permanentă a activităţii asigurătorilor) şi se situează între limitele speciale instituite prin textul de lege în discuţie, la stabilirea şi gradualizarea măsurii sancţionatorii ţinându-se seama de mai multe criterii, inclusiv de gravitatea faptei rezultând din imposibilitatea ASF de a verifica (i) corectitudinea înregistrării tranzacţiilor şi a soldurilor ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanţier, cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societăţii, precum şi (ii) demersurile pe care societatea le-a întreprins în scopul recuperării sumelor debitoare rezultate din relaţia cu reasiguratorii.

Astfel, cât timp nu s-a probat faptul că nivelul amenzii contestate depăşeşte pe cel al sancţiunilor aplicate în precedent de autoritate, şi cât timp un cuantum mare al acesteia, stabilit faţă de riscul ridicat al faptei (imposibilitatea de efectuare a unei analize în situaţia netransmiterii documentaţiei sau comunicării cu întârziere a informaţiilor solicitate şi, implicit, imposibilitatea de identificare/cuantificare a prejudiciilor cauzate terţilor; cooperarea defectuoasă a societăţii cu autoritatea) nu rezultă a încălca criteriile şi limitele maximale prevăzute de lege, în opinia părţii recurente, nu se poate constata în speţă o aparenţă de nelegalitate a deciziei de sancţionare.

Mai mult, partea recurentă solicită a se ţine seama că, potrivit art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, ASF este singura autoritate în măsură să se pronunţe asupra considerentelor de oportunitate, a evaluărilor şi analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale.

Totodată, contrar celor reţinute de judecătorul fondului, partea recurentă susţine că s-a conformat obligaţiei legale de a expune în corpul deciziei sancţionatorii motivarea privind modul de aplicare a principiului proporţionalităţii şi principiului raţionamentului calificat în alegerea uneia dintre sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege şi în stabilirea cuantumului acesteia, din lectura actului contestat (pagina 9), rezultând cu claritate criteriile de individualizare a sancţiuni stabilite (stabilirea tipului de sancţiune aplicat şi al cuantumului amenzii).

Prin raportare la art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015, partea recurentă critică considerentele pe care şi-a întemeiat judecătorul fondului soluţia de suspendare a actului administrativ litigios, din mai multe perspective.

Un prim aspect vizează subiectul activ al contravenţiei. Recurenta-pârâtă susţine că, din analiza coroborată a alin. (181) şi (1) lit. o) ale art. 163 din Legea nr. 237/2015, nu rezultă că legiuitorul a limitat sfera subiectelor active ale contravenţiei la persoana juridică, cât timp în corpul textului se regăseşte sintagma "orice persoană" care include atât persoana juridică, cât şi persoana fizică, cum este cazul intimatei-reclamante, sancţionată în raport de calitatea de membru al Consiliului de supraveghere al societăţii. În această ipoteză, împrejurarea că "obligaţiile erau în sarcina societăţii", argument pe care judecătorul fondului l-a considerat relevant în constatarea unei aparenţe de nelegalitate a actului litigios, nu o exonerează pe intimata-reclamantă de răspunderea încălcării dispoziţiilor legale menţionate în cuprinsul deciziei a cărei anulare se solicită, pe baza mandatului (cu titlu oneros) primit de la societate, acesteia revenindu-i obligaţia continuă de a se asigura că activitatea societăţii se desfăşoară în limita şi cu respectarea dispoziţiilor legale în materie. Spre a întâri o atare ipoteză, face referire partea recurentă la o serie de dispoziţii legale, şi anume, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, art. 15 din Regulamentul ASF nr. 2/2016, art. 1539 din Legea nr. 31/1990, art. 209 alin. (1) C. civ.

Al doilea aspect rezidă în lipsa de temeinicie a argumentului instanţei de fond potrivit căruia transmiterea informaţiilor în termen de 20 de zile de la emiterea ultimei notificări, mai exact la data de 29.01.2021, constituie împrejurare de natură să ridice o îndoială serioasă privind legalitatea deciziei sancţionatorii, atât sub aspectul existenţei ori nu al unui refuz nejustificat al reclamantei de a răspunde solicitărilor ASF, cât şi sub aspectul modului de individualizare a sancţiunii. În fapt, după cum rezultă din preambulul deciziei atacate, hotărârea sancţionării reclamantei a fost luată de Consiliul ASF în şedinţa din 20.01.2021, în cadrul căreia a fost analizată Nota de aprobare a rezultatelor controlului permanent la B.

S.A., or, transmiterea documentelor în două tranşe a intervenit ulterior datei menţionate, deşi termenul limită stabilit prin Notificarea nr. x/04.01.2021, se împlinise la 12.01.2021, la mai mult de două luni de la solicitarea iniţială. Aşadar, cât timp Societatea, prin organele sale executive, nu a înţeles să transmită informaţiile solicitate la termenul stabilit în adresa nr. x/4.01.2021 (înregistrată la societate cu nr. x/05.01.2021), conform prevederilor art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015 cu modificările şi completările ulterioare, D.S.C.- S.A.R. a notificat societatea B., membrii Directoratului şi ai Consiliului de Supraveghere asupra nerespectării prevederilor legale şi a solicitat ca în termenul legal de 7 zile de la primirea adresei, să explice motivul nerespectării prevederilor legale sau să formuleze obiecţiuni, prin aceeaşi notificare, conducerea societăţii fiind informată că fapta constituie contravenţie potrivit art. 163 alin. (1) lit.

o) din acelaşi act normativ. Dat fiind că, până la data indicată de autoritate (inclusiv până la data şedinţei Consiliului ASF în care s-a dispus sancţionarea), membrii directoratului şi membrii consiliului de supraveghere, implicit reclamanta, în calitate de membru al Consiliului de supraveghere, nu au/a asigurat transmiterea informaţiilor şi/sau datelor solicitate de direcţia de specialitate din cadrul ASF prin adresa nr. x/10.11.2020, şi nici ca urmare a notificării nr. x/4.01.2021, ASF a calificat fapta ca un refuz de transmitere informaţii, mai cu seamă că nu au fost efectuate demersuri în vederea prorogării termenului de comunicare a datelor solicitate de către autoritate.

Mai mult, din analiza documentelor transmise de B. ulterior datei la care Consiliul ASF a decis sancţionarea persoanelor din conducerea societăţii, a rezultat şi faptul că nu a fost efectuat vreun demers pentru recuperarea creanţelor din reasigurare. Faţă de cele anterior menţionate, s-a reţinut intenţia asigurătorului de a împiedica ASF să-şi exercite atribuţiile de supraveghere.

Un ultim aspect învederat de partea recurentă în legătură cu încălcarea art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015, are în vedere termenul legal de 7 zile calendaristice, în cuprinsul căruia revenea societăţii să explice motivul pentru care nu s-a asigurat de transmiterea documentelor solicitate prin adresa nr. x/10.11.2020, respectiv până pe data de 20.11.2021, sau să depună diligenţe pentru prorogarea acestuia. Or, rămânerea în pasivitate inclusiv a intimatei-reclamante, a atras incidenţa alin. (182) al art. 163 din Legea nr. 237/2015, în virtutea căruia după expirarea termenului prevăzut la art. 163 alin. (181), ASF poate adopta măsuri adecvate pentru prevenirea sau remedierea oricăror situaţii de nerespectare a dispoziţiilor legale constatate sau poate aplica sancţiuni contravenţionale.

Contrar celor invocate de partea intimată-reclamantă şi însuşite de judecătorul fondului în sensul în care condiţia cazului bine justificat este îndeplinită în cauză, urmare a nemotivării deciziei de sancţionare ori a motivării contradictorii a acesteia (pagina 17, primul paragraf al sentinţei civile contestate), partea recurentă solicită a se constata că în corpul deciziei litigioase se regăseşte o descriere a faptelor ce au condus la sancţionarea intimatei-reclamante, descrierea fiind clară şi univocă, şi de natură a se observa algoritmul urmat de Consiliul ASF la momentul dispunerii măsurilor în discuţie. Concluzionează sub acest aspect partea recurentă că decizia litigioasă îndeplineşte cerinţele instituite prin alin. (11) şi 12 ale art. 163 din Legea nr. 237/2015, cuprinzând motivele de fapt şi de drept în raport de care s-au aplicat măsuri sancţionatorii, cu respectarea criteriilor privind gradualizarea.

Prin raportare la prevederile legale referite în precedent, partea recurentă invocă o reîncadrare de către instanţa de fond a contravenţiei prevăzute la art. 163 alin. (1) lit. o) în contravenţia prevăzută la art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 237/2015.

Astfel, prin neasigurarea transmiterii informaţiilor aferente perioadei trimestrul 4 anul 2019 - trimestrul 3 anul 2020, solicitate de ASF, în exercitarea atribuţiilor legale, în scop de verificare a corectitudinii înregistrării tranzacţiilor şi a soldurilor din perioada menţionată ce decurg din contractele de reasigurare, reflectate în activul bilanţier cu impact semnificativ în indicatorii de solvabilitate ai societăţii B. S.A., autoritatea a constatat o neconformare la dispoziţiile art. 8 alin. (4) coroborat cu art. 37 alin. (1) lit. a) pct. (ii) din Legea nr. 237/2015 - faptă ce constituie contravenţie din perspectiva art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015.

Cât priveşte iminenţa producerii unei pagube, recurenta-pârâtă consideră că nici această condiţie a suspendării actului administrativ nu este dovedită.

Apreciind ca fiind îndeplinită condiţia pagubei iminente în considerarea faptului că amenda stabilită în sarcina intimatei-reclamante are un cuantum extrem de mare şi totodată disproporţionat faţă de veniturile obţinute din exercitarea funcţiei în considerarea căreia a fost stabilită, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, un pretins prejudiciu rezultând dintr-o serie de argumente subiective care nu pot conduce însă la suspendarea actului administrativ (cuantumul mare al sancţiunii are consecinţe în plan profesional, în cel al capacităţii de muncă, în plan personal, social şi familial), cât timp în cauză, nu s-a făcut dovada de către reclamantă a pagubei iminente. Simpla menţionare a aplicării unei sancţiuni cu amendă şi a cuantumului acesteia nu au capacitatea de a impune, de facto, constatarea că există o pagubă iminentă. Mai mult, paguba iminentă la care se referă art. 14 din Legea nr. 554/2004 ar trebui să constea într-o consecinţă a executării, iar nu în însăşi executarea actului administrativ contestat.

Totodată, este lipsit de fundament raţionamentul instanţei de fond în sensul că prejudiciul material este determinat de o afectare a condiţiei bunei reputaţii, cât timp raclamanta ar fi pusă în situaţia de a nu mai întruni una din cerinţele de calificare esenţiale pentru a deţine vreodată o funcţie în domeniu financiar. Contrar celor afirmate de intimata-reclamantă şi însuşite şi de către judecătorul fondului, recurenta-pârâtă susţine că, din interpretarea literală a dispoziţiilor art. 163 din Legea nr. 237/2015, rezultă că aplicarea sancţiunii amenzii unei persoane din conducerea unei societăţi de asigurări nu conduce, de drept, la imposibilitatea ocupării, de către aceasta "a unei funcţii în domeniul financiar".

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepţiei nulităţii recursului, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, arătând că soluţia instanţei de fond este legală şi corectă, sub aspectul constatării îndeplinirii condiţiilor pentru suspendarea actului administrativ atacat: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Intimata-reclamantă susţine că ASF a prezentat trunchiat aspecte de fapt legate de succesiunea în timp a evenimentelor relevante, mai mult, a omis să precizeze faptul că primul set de informaţii a fost transmis la 22.01.2021, dată anterioară momentului emiterii deciziilor de sancţionare din 25.01.2021, cu menţiunea că obligaţia de furnizare în integralitate a datelor solicitate a fost adusă la îndeplinire la 29.01.2021.

Cu referire la legalitatea/nelegalitatea solicitărilor ASF, precum şi la existenţa/inexistenţa temeiului juridic care să reglementeze "controlul permanent" la data Adresei x din 10.11.2020, evidenţiază intimata-reclamantă faptul că, după pronunţarea sentinţei recurate a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 530/21.05.2021, Legea nr. 147/2021 pentru modificarea si completarea O.U.G. nr. 93/2012, iar un astfel de act normativ este în măsură să confirme că la momentul Deciziei ASF de sancţionare, lipsea cadrul legal aferent competenţelor ASF de "control permanent" precum şi cadrul legal aferent calificării faptei contravenţionale, implicit a aplicării sancţiunii în discuţie.

În opinia intimatei-reclamante, în cauză se identifică mai multe împrejurări de fapt şi de drept, care fundamentează ideea unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ solicitat a fi suspendat atât sub aspectul cazului bine justificat (cuantumul amenzii, respectiv caracterul vădit disproporţionat al acesteia, lipsa din corpul deciziei a unei motivări prin raportare la modul de aplicare a principiului proporţionalităţii şi a principiului raţionamentului calificat în alegerea uneia dintre sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege şi în stabilirea cuantumului acesteia, imputarea unui presupus refuz nejustificat al intimatei-reclamante de a răspunde la solicitările ASF de furnizare informaţii, motivarea contradictorie a deciziei de sancţionare, emiterea de decizii de sancţionare identice pentru toţi membrii conducerii executive şi totodată pentru toţi membrii conducerii neexecutive, fără vreo diferenţiere cu privire la atribuţiile si răspunderea fiecărei persoane fizice sancţionate), cât şi sub aspectul condiţiei pagubei iminente (faptul că intimata-reclamantă are în întreţinere trei copii minori, afectarea gravă a reputaţiei profesionale şi consecinţele pe plan profesional).

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Soluţia instanţei de fond a fost criticată de către recurenta-pârâtă pentru că ar fi fost pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material specifice condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt întemeiate, sentinţa recurată reflectând aplicarea greşită a normelor de drept material incidente la circumstanţele de fapt ale cauzei.

Intimata-reclamantă A. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 89/25.01.2021 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la soluţionarea contestaţiei formulate împotriva acestei decizii.

Înalta Curte reţine că sunt fondate susţinerile recurentei potrivit cărora, prima instanţă a concluzionat în mod nejustificat că argumentele aduse în favoarea nelegalităţii actului administrativ contestat sunt de natură a crea o îndoială serioasă.

Conform dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanţa de judecată nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate a actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei învestite cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenţei dreptului.

Analizând prima facie motivele invocate de reclamantă, Înalta Curte constată că acestea nu relevă împrejurări legate de starea de fapt sau de drept de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În cauză, aspectele invocate de intimata-reclamantă în susţinerea cazului bine justificat şi care vizează chiar existenţa şi gravitatea faptei imputate, dar şi temeiul legal şi proporţionalitatea cuantumului sancţiunii aplicate, depăşesc evident limitele procedurii sumare a suspendării executării.

Asemenea critici nu pot fi decelate doar printr-o verificare a aparenţei dreptului ci necesită o evaluare de fond, corelativ cu administrarea unui probatoriu adecvat, care să lămurească aspectele litigioase ale cauzei. Toate acestea presupun o analiză aprofundată a întregului ansamblu de fapte şi prevederi legale invocate de către părţi.

În altă ordine de idei, trebuie menţionat şi că, în jurisprudenţa europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. şi Comisia CE, s-a considerat că cerinţa cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existenţa "cel puţin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Susţinerile intimatei-reclamante nu au însă aptitudinea de a genera, la nivel de aparenţă, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancţiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.

În dezacord cu instanţa de fond, Înalta Curte constată că nu reiese a fi aparent întemeiat motivul referitor la neaplicarea de către recurenta-pârâtă a unor criterii legale prin intermediul cărora să fi fost stabilit un cuantum adecvat al amenzii contravenţionale. La filele x din decizia contestată, reţinând aplicabilitatea criteriilor de individualizare prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, recurenta-pârâtă a stabilit cuantumul amenzii raportându-se la natura şi gravitatea faptei şi la gradul de vinovăţie, acestea fiind determinate de circumstanţele concrete în care a fost săvârşită fapta apreciată contravenţie, dar şi la împrejurarea că în ultimii 3 ani reclamanta nu a mai fost sancţionată.

A mai susţinut intimata-reclamantă că în cuprinsul deciziei de sancţionare nu există o descriere a faptei contravenţionale săvârşită ca membru al directoratului societăţii şi că a primit Notificarea privind constatarea faptei contravenţionale de refuz nejustificat prin adresa nr. x/04.01.2021, fără ca anterior să i se fi solicitat personal furnizarea de informaţii privind societatea.

Or, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de sancţionare dar şi din înscrisurile aflate la dosar, recurenta-pârâtă s-a preocupat ca în conţinutul actului sancţionator să fie prevăzută situaţia de fapt şi încadrarea în drept a faptei calificată contravenţie, fiind detaliate circumstanţele faptice şi juridice care au generat şi justificat aplicarea sancţiunii. Totodată, notificarea constatării contravenţiei a fost precedată de solicitarea formulată de recurenta-pârâtă, prin adresa nr. x/10.11.2020, de a-i fi trasnsmise documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de supraveghere, intimata-reclamantă având calitatea de membru al directoratului societăţii.

Faţă de absenţa unui răspuns la solicitarea adresată, ASF a considerat incidente dispoziţiile art. 163 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 237/2015 care stabilesc ca fiind contravenţie împiedicarea fără drept a exercitării drepturilor convenite de către lege ASF, precum şi refuzul nejustificat al oricărei persoane de a răspunde solicitărilor ASF.

Nu poate fi apreciat ca îmbrăcând forma aparenţei de nelegalitate nici motivul referitor la faptul că s-a dispus sancţionarea intimatei-reclamante ca persoană fizică, fiind emise decizii de sancţionare identice pentru toţi membrii directoratului societăţii, cât timp pe de o parte, prevederile art. 25 din Legea nr. 237/2015 stabilesc că îi revine conducerii societăţii răspunderea privind respectarea tuturor prevederilor legale în vigoare, iar pe de altă parte, analiza aprofundată a acestor critici este atributul instanţei care soluţionează cauza pe fond.

În ceea ce priveşte pretinsa motivare contradictorie din actul de sancţionare (în sensul că încălcarea obligaţiilor privind transmiterea informaţiilor conform art. 37, 39, 41, 42 şi 47 constituie o altă contravenţie, respectiv cea prevăzută de art. 163 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 235/2015, al cărei subiect activ poate fi numai societatea), şi aceste aspecte invocate de reclamantă şi reţinute de prima instanţă, ca reprezentând un caz bine justificat, implică o analiză ce antamează fondul, astfel încât şi aceste chestiuni pot fi tranşate tot în cadrul acţiunii în anulare. O eventuală eronată încadrare juridică a faptelor de către recurenta-pârâtă ASF reprezintă o chestiune ce ţine de fondul cauzei, ea neputând fi analizată în cadrul prezentului cadru procesual, ci doar în cadrul unei acţiuni în anulare.

Or, aspectele reţinute drept dovezi ale existenţei cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal sunt, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susţinerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalităţii actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate şi al îndeplinirii condiţiei referitoare la cazul bine justificat.

Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existenţa unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecţie în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.

În raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea intimatei-reclamante acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepţiunea dată de legiuitor acestei cerinţe, conform definiţiei din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte mai constată că, prin sentinţa civilă nr. 1822 din 2 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea reclamantei A. privind anularea Deciziei nr. 89/2021.

Soluţia pronunţată de instanţa învestită cu acţiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită şi conferă consistenţă concluziei că, în cauză nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, deşi nu se mai impune a fi analizată, ambele condiţii trebuind să fie îndeplinite cumulativ, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

În cauză, într-adevăr, prin cuantumul sumei impuse (450.000 RON), punerea în executare a deciziei de sancţionare ar avea drept consecinţă diminuarea patrimoniului reclamantei, însă, câtă vreme acest lucru are la bază un act administrativ care se bucură de prezumţia de legalitate, diminuarea patrimoniului are caracter prezumat legal, care nu se circumscrise cerinţelor textului de lege sus-menţionat.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în absenţa dovedirii existenţei unui caz bine justificat, hotărârea primei instanţe a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, va casa sentinţa recurată, iar în rejudecarea cauzei, va dispune respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de suspendare formulate de reclamanta A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 495 din 31 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de suspendare formulată de reclamanta A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 decembrie 2021.