Scope of the 450,000 RON guarantee limit: application per insurance claim vs. per creditor in CASCO subrogation cases

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17.05.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19939/06.05.2019 şi, pe fond, admiterea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON şi 11.263,41 euro, ca urmare a declanşării procedurii de faliment a B. S.A., cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 673 din 25.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 673 din 25.10.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul admiterii acţiunii.

În motivarea recursului arată că prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat plata sumei de 15.575.484,79 RON şi 11.263,41 euro, reprezentând despăgubirea achitată de către recurentă asiguraţilor săi CASCO în 2.726 dosare de daună, având în vedere deschiderea procedurii de faliment a B. S.A., asigurător de răspundere civilă obligatorie a autovehiculelor conduse de persoanele vinovate de producerea accidentului, iar prin Decizia nr. 19939/06.05.2019, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată, pe motiv că anterior i s-a aprobat la plată şi plătit pentru alte cereri de plată suma de 450.000 RON reprezentând limita maximă prevăzută de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e), coroborate cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Consideră că hotărârea recurată este nelegală, întrucât nu i se poate aplica regimul juridic al unui singur creditor de asigurare. Mai mult, arată că prin decizia emisă de FGA nu a fost negat dreptul său de plată a despăgubirii, acesta fiindu-i recunoscut inclusiv prin plăţile anterioare efectuate; că, în analizarea noţiunii de "contract de asigurare", trebuie avut în vedere izvorul primar al despăgubirii, respectiv contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (RCA), şi nu contractul de asigurare facultativă (CASCO).

Apreciază că nu pot fi reţinute considerentele Deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii nr. XXIII/19.03.2017, având în vedere specificitatea materiei, în care dreptul de despăgubire are aceeaşi configuraţie juridică cu a dreptului născut din contractul de asigurare încheiat cu asigurătorul intrat în faliment.

Susţine că, în fapt, calitatea de unic creditor în procedura insolvenţei nu poate atrage şi pe aceea de unic creditor de asigurare în raporturile cu FGA, fiind vorba de legislaţii diferite, iar calitatea sa de unic creditor de asigurare în procedura falimentului nu poate fi extrapolată mutatis mutandis în sfera Legii nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă mai arată că, studiind Lista potenţialilor creditori de asigurări, se observă că aceiaşi potenţiali creditori figurează la mai multe poziţii corespunzătoare unor poliţe de asigurare şi implicit la dosare de daună diferite, ceea ce conduce la concluzia că noţiunea de creditor de asigurare este legată de un singur contract de asigurare.

Mai susţine că distincţia dintre creditor şi creanţă de asigurare nu este de natură a considera recurenta ca fiind un singur creditor de asigurare. Astfel, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat dispoziţiile art. 3 lit. h) din Legea 503/2004 şi ale art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, susţinând că definirea distinctă a creanţelor de asigurare şi a creditorilor de asigurare are aptitudinea de a considera societăţile de asigurare drept unic creditor de asigurare. Recurenta critică această opinie, apreciind că aceste prevederi indică păstrarea individualităţii fiecărui raport juridic, independent de apariţia sau nu a subrogaţiei legale, iar motivul pentru care aceste două noţiuni sunt definite distinct, ţine de tehnica legislativă şi de intenţia legiuitorului de a arăta cu exactitate care sunt categoriile de creditori şi creanţele de asigurare. În plus, din interpretarea acestor dispoziţii consideră că atât creanţele de asigurare, cât şi creditorul de asigurare, au fost determinate legislativ prin raportare la un singur element esenţial, izvor primar al despăgubirii.

Referitor la subrogaţia legală, arată că acesta nu derogă de la efectele subrogaţiei din dreptul comun, instituite de art. 2210 C. civ., întrucât efectele subrogaţiei legale a asigurătorului nu sunt afectate nici de dispoziţiile C. civ., şi nici de cele ale legislaţiei speciale în materie, aşa încât susţinerile potrivit cărora subrogaţia asigurătorului ar fi o subrogaţie cu regim special sunt neîntemeiate.

În acelaşi sens, arată că: subrogaţia legală este o modalitate de transmitere a creanţelor şi nu de transformare a acestora; natura juridica a subrogaţiei legale nu permite contopirea creanţelor rezultate din subrogaţie în patrimoniul solvens-ului, iar subrogarea în drepturile creditorilor plătiţi conferă solvens-ului toate drepturile şi garanţiile creanţei.

Consideră că interpretarea dată de FGA dispoziţiilor legale invocate este nejustificat de restrictivă şi că, în condiţiile în care a recunoscut calitatea sa de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei B. S.A., inclusiv pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate prin fapte ilicite, nu poate exista nicio raţiune pentru ca tratamentul să fie distinct faţă de cel acordat persoanelor prejudiciate direct, în măsura în care aceştia s-au adresat Fondului.

Susţine că modalitatea în care înţelege Fondul de Garantare a Asiguraţilor să interpreteze prevederile Legii nr. 213/2015 contravine raţiunii de a existenţă a instituţiei şi contrazice principiile fundamentale de funcţionare a acesteia, sens în care invocă dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în condiţiile în care şi asigurătorii au nevoie de protecţia unei instituţii create tocmai cu acest scop.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, consideră că prima instanţă a dat o dezlegare corectă litigiului de faţă, în condiţiile în care societatea de asigurare este un unic creditor de asigurare pentru toate creanţele pe care le gestionează, câtă vreme şi în procedura de faliment a B. S.A. are tot calitatea de unic creditor de asigurare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 19939/06.05.2019 şi, pe fond, admiterea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON şi 11.263,41 euro, ca urmare a declanşării procedurii de faliment a B. S.A..

Prin Decizia nr. 19939/06.05.2019, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată a despăgubirilor, formulată de către reclamantă, pentru motivul că anterior emiterii actului administrativ a achitat din disponibilităţile FGA suma de 450.000 RON, ce reprezintă limita maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.A., validând argumentele Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la plafonul de despăgubire din disponibilităţile FGA.

Înalta Curte constată că o asemenea interpretare este eronată şi că sunt nefondate criticile intimatului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este greşită, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

În ceea ce priveşte susţinerea reprezentantei intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor de la termenul din 3.02.2022, în sensul că Decizia nr. 29/2020, pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, vizează doar regresele asigurătorilor întemeiate pe poliţe facultative CASCO, Înalta Curte constată că respectiva decizie vizează ambele tipuri de polite, relevante fiind în acest sens următoarele paragrafe:

"125. Se impune a se preciza că referirea expresă la contractul de asigurare din conţinutul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 are în vedere contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală (contract RCA), încheiat de asigurătorul în faliment cu persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, şi nu contractul de asigurare facultativă încheiat între asigurătorul de asigurare facultativă şi clientul său (contract CASCO). Prin urmare, elementul esenţial care stă la baza despăgubirilor achitate de Fondul de garantare a asiguraţilor îl reprezintă contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală, în cadrul căruia asigurătorul în faliment figurează în calitate de debitor. (...)

137. Or, atâta vreme cât Fondul de garantare a asiguraţilor a plecat de la ipoteza recunoaşterii în privinţa asigurătorului CASCO a calităţii de persoană îndreptăţită la protecţie, ca urmare a insolvenţei asigurătorului RCA, inclusiv pentru sumele plătite celor prejudiciaţi prin faptele ilicite, nu poate exista nicio justificare pentru ca tratamentul să fie distinct celui acordat persoanelor prejudiciate în mod direct, în măsura în care acestea s-ar fi adresat Fondului de garantare. (...)

142. Spre deosebire de procedura falimentului, procedura administrativă de plată a despăgubirilor instrumentată de Fondul de garantare a asiguraţilor presupune recunoaşterea existenţei unor creanţe derivate fiecare din poliţe RCA distincte, tocmai din necesitatea ca incidenţa plafonului de garantare să fie evidenţiată pe creanţă de asigurare, şi nu pe creditor de asigurare."

Ca atare, văzând dispoziţiile legale aplicabile şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte va admite acţiunea reclamantei, în sensul că va anula decizia atacată şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererile de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul nr. 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON şi 11.263,41 euro.

În mod practic şi evident, nu pot fi analizate şi admise cererile de obligare directă a pârâtului la plata sumei solicitate, aşa cum solicită recurenta-reclamantă, întrucât pârâtul nu a analizat cererile de plată pe fond, ci s-a limitat să constate că recurentei-reclamante i s-a aprobat la plată şi i s-a plătit din disponibilităţile FGA suma de 450000 RON, suma maximă, în opinia sa, prevăzută de Legea nr. 213/2015.

Ca atare, Înalta Curte nu se poate pronunţa cu privire la cererile de plată formulate de reclamantă, întrucât ar însemna să se substituie autorităţii publice care nu a analizat îndeplinirea tuturor condiţiilor legale pentru aprobarea unor astfel de cereri, având în vedere că autoritatea s-a limitat să constate că reclamanta a depăşit deja plafonul prevăzut de lege. În aceste condiţii, singura consecinţă admisibilă este aceea de obligare a pârâtului la reanalizarea cererilor cu luarea în considerare a aspectelor tranşate în prezentul litigiu.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 673 din 25.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va admite, în parte, acţiunea formulată de A. S.A., va anula Decizia nr. 19939/06.05.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul nr. 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON şi 11.263,41 euro. Respinge în rest acţiunea. Obligă intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru din fond şi recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 673 din 25.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de A. S.A.

Anulează Decizia nr. 19939/06.05.2019, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată a despăgubirilor achitate în cele 2.726 dosare de daună mentionate în borderoul nr. 2, în cuantum de 15.575.484,79 RON şi 11.263,41 euro.

Respinge în rest acţiunea.

Obligă intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru din fond şi recurs.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 februarie 2022.