Insurance Guarantee Fund claims: 90-day forfeiture term vs. civil statute of limitations

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 03.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat anularea Deciziei nr. 9504/10.10.2017 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să analizeze fondul şi să admită cererea de plată nr. x/12.12.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 587 din 14.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii formulării cererii de chemare în judecată, ca nefondată şi a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 587 din 14.10.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi admiterea acţiunii, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a reţinut prevederile art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, apreciind că cererea de plată a fost depusă la FGA după expirarea termenului legal de depunere.

Consideră hotărârea recurată ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât articolele invocate sunt de strictă interpretare, iar instanţa nu a indicat temeiul legal al termenului de 90 de zile şi nici nu a ţinut cont de termenele de prescripţie de 3 ani prevăzute de art. 2517 C. civ. şi art. 3 coroborat cu art. 8 din Decretul nr. 167/1958, respectiv termenul de 2 ani prevăzut de art. 2519 C. civ.

Susţine că hotărârea de deschidere a falimentului B. S.A. a rămas definitivă la data de 28.04.2016; că a depus la FGA o cerere pentru încasarea contravalorii reparaţiei autovehiculului, în baza căreia s-a deschis dosarul de daună nr. x, iar prin decizia 9504/10.10.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cererea de plată a fost respinsă ca fiind tardiv formulată, fără a se intra pe fondul acesteia.

Apreciază că Decizia FGA de respingere a cererii de plată este nelegală, sens în care invocă prevederile art. 13 din Legea nr. 213/2015, în raport cu care susţine că termenul în care FGA poate fi acţionat în justiţie, în vederea plăţii indemnizaţiei de asigurare, este termenul de 5 ani de la data naşterii dreptului, iar cum dreptul la acţiune s-a născut la data producerii evenimentului rutier, respectiv la data de 19.07.2016, rezultă că termenul de prescripţie se împlineşte la data de 19.07.2021.

Recurentul-reclamant consideră că FGA era obligat să analizeze cererea de plată pe fond, iar în condiţiile în care unitatea service recomandată de FGA i-a emis factura de reparaţie în data de 31.10.2016, cererea de plată nu putea fi depusă decât după această dată, când s-a definitivat reparaţia şi valoarea reparaţiei era certă şi lichidă.

Consideră că nu-i poate fi imputată nicio culpă în privinţa depunerii cererii de plată cu depăşirea datei de 19.10.2016, având în vedere că factura de reparaţie a fost emisă la data de 31.10.2016, iar reparaţiile au fost finalizate în decembrie 2016. Mai arată că termenul de 90 zile nu poate curge decât de la data la care a cunoscut valoarea prejudiciului cauzat; dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015, conform cărora cererea de plată se depune în maxim 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, sunt de strictă interpretare.

Susţine că împrejurarea că reparaţia autovehiculului a durat foarte mult şi a fost depăşit termenul de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, nu este de natură să exonereze FGA de răspundere pentru plata despăgubirii în cuantum de 9.360,61 RON.

Mai arată că prin respingerea cererii de plată, pârâtul a încălcat principiul actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat, respectiv legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării acesteia şi că, în vederea garantării şi protejării creditorilor de asigurări, FGA era obligat la efectuarea plăţii, conform art. 12 din Legea nr. 213/2015 şi art. 15 din Norma FGA, de care instanţa de judecată nu a ţinut seama.

Critică faptul că pârâtul a emis decizia atacată în data de 10.10.2017 şi i-a comunicat-o doar după depunerea a două cereri de către recurent, respectiv la data de 25.02.2019.

4. Apărările intimatului

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

Consideră că prima instanţă a respins în mod corect cererea de chemare în judecată, având în vedere că cererea de plată a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data producerii evenimentului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 9504/10.10.2017 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să analizeze fondul, respectiv să admită cererea de plată nr. x/12.12.2016.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, în condiţiile în care prin cererea de recurs nu au fost formulate critici cu privire la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel că, în lipsa unor critici concrete, instanţa de recurs nu poate analiza hotărârea recurată din perspectiva acestui motiv de casare.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că singura critică formulată de către recurentul - reclamant vizează faptul că prima instanţă nu a ţinut cont de termenele de prescripţie de 2 ani prevăzut de art. 2519 alin. (1) C. civ. şi de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., Înalta Curte urmând a analiza doar acest aspect, restul susţinerilor reprezentând o redare fidelă a cererii de chemare în judecată, ce au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speţă, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data naşterii dreptului de creanţă, respectiv cu producerea evenimentului asigurat ce a determinat naşterea dreptului la despăgubire, în condiţiile în care acest eveniment a avut loc ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanţă s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, recurentul-reclamant avea la dispoziţie, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, 90 de zile de la momentul evenimentului ce a dat naştere dreptului la despăgubire.

În aceste condiţii, întrucât evenimentul rutier s-a produs la data de 19.07.2016, deci ulterior deschiderii procedurii de faliment a asiguratorului B. S.A., termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de despăgubire s-a împlinit la data de 19.10.2016, astfel cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Or, recurentul-reclamant nu a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare al Asiguraţilor cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci abia la data de 12.12.2016, aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 9504/10.10.2017 cererea de plată, ca tardivă.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situaţiile de excepţie apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că art. 2517 C. civ. privind termenul general de prescripţie de 3 ani şi art. 2519 alin. (1) C. civ. privind termenul de prescripţie de 2 ani în materia raporturilor de asigurare sau reasigurare, nu sunt aplicabile în cauza de faţă, întrucât aceste texte de lege se referă la termenele de prescripţie pentru introducerea unor acţiuni în instanţă pentru ocrotirea unor drepturi materiale.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acţiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege şi a cărui necunoaştere nu poate fi invocată, termen în care persoana păgubită în urma accidentului de circulaţie putea introduce cererea de despăgubire.

Pe de altă parte, această critică nu poate fi primită şi pentru că modalitatea de despăgubire a asiguraţilor, victime ale accidentelor de circulaţie, este reglementată printr-o serie de norme cu caracter special, cum ar fi Legea nr. 132/2017, Legea nr. 236/2017, Legea nr. 237/2015, Legea nr. 246/2015, Legea nr. 95/2006, O.U.G. nr. 54/2016 şi Legea nr. 213/2015, care se aplică cu prioritate faţă de normele cu caracter general, cum ar fi C. civ.

În speţă, dată fiind situaţia excepţională reprezentată de falimentul asiguratorului, cererile de despăgubire, inclusiv în ceea ce priveşte termenul de depunere al acestora, se supun prevederilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Aşadar, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la incidenţa dispoziţiilor C. civ., în condiţiile în care procedura de depunere şi de soluţionare a cererilor de plată este reglementată printr-o normă specială, nu pot fi reţinute, întrucât textul de lege la care face referire recurentul-reclamant se aplică doar în măsura în care legea specială nu conţine dispoziţii care să reglementeze anumite aspecte, or, în speţă, legiuitorul a stabilit reguli procedurale distincte şi precise, statuând inclusiv asupra termenelor în care cererile de plată pot fi depuse.

În aceste condiţii, nu pot fi aplicate prevederile C. civ., astfel cum a susţinut recurentul-reclamant, deoarece reglementările cu caracter special, cum este Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, derogă de la orice dispoziţii cu caracter general şi se aplică cu prioritate în materia pentru care au fost edictate.

De asemenea, Înalta Curte constată că este nefondată şi susţinerea că instanţa de fond nu a indicat temeiul legal al termenului de 90 de zile, instanţa redând conţinutul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi al art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015, ce constituie temeiul legal al respectivului termen, şi dezvoltând argumentele juridice cu privire la modalitatea de calcul a acestui termen în paragrafele 4, 5 şi 6 ale paginii 5 din hotărârea recurată.

Celelalte aspecte arătate prin cererea de recurs reprezintă o redare fidelă a cererii de chemare în judecată depuse la instanţa de fond, aspectele invocate făcând obiectul analizei primei instanţe, prin cererea de recurs nefiind adus niciun argument suplimentar care să se circumscrie motivelor de nelegalitate apte să conducă la casarea hotărârii recurate.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 587 din 14.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 587 din 14.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 februarie 2022.