Appeal rejected: challenge to Competition Council fine held time-barred, 30-day deadline peremptory.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, anularea Deciziei nr. 76/20.12.2017 cu consecinţa exonerării de la plata amenzii în sumă de 25.741 RON şi, în subsidiar, reducerea amenzii aplicate de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2397 din 14.10.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca tardiv formulată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 2397 din 14.10.2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru a se pronunţa asupra fondului cauzei.

În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 76/20.12.2017, Consiliul Concurenţei a aplicat A. o amendă contravenţională în sumă de 25.741 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, reţinând că notarii publici, membri ai Camerei Notarilor Publici Suceava, au stabilit onorarii minimale, superioare celor prevăzute de cadrul legal în vigoare, respectiv Ordinele Ministrului Justiţtei nr. 943/C/2005 şi nr. 46/C/2011.

Consideră că a contestat această decizie în termenul legal de 30 de zile de la comunicare, fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 15.06.2018 sub nr. x/2018, dar în cadrul procedurii prealabile, cererea de chemare în judecată a fost anulată prin încheierea pronunţată la data de 26.07.2018, rămasă definitivă la data de 25.09.2018, ca urmare a respingerii cererii de reexaminare.

Ulterior, în temeiul dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., a formulat o nouă cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18.10.2018, sub nr. x/2018, în termen de 22 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare.

Cu privire la excepţia tardivităţii acţiunii, critică faptul că, deşi prima instanţă a recunoscut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 2539 alin. (2) C. civ., a apreciat că incidenţa acestei norme prezintă relevanţă doar în condiţiile în care termenul de exercitare a acţiunii a fost respectat la momentul formulării primei cereri de chemare în judecată, care a fost anulată.

Consideră că această interpretare este eronată, întrucât norma de mai sus nu discerne cu privire la momentul formulării acţiunii iniţiale, anulate în procedura prealabilă, conform art. 200 C. proc. civ.

Pe de altă parte, arată că aceasta este neîntemeiată şi din perspectiva faptului că, deşi autoritatea de concurenţă a susţinut că i-a comunicat decizia contestată la data de 23.04.2018, a recunoscut că a revenit la data de 03.05.2018, comunicându-i calea de atac şi termenul în care decizia de sancţionare poate fi atacată.

Astfel, susţine că, prin această comunicare, autoritatea de concurenţă a procedat la repunerea sa în termenul de formulare a plângerii.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul - pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei recurate.

Arată că în cauză nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., întrucât o asemenea interpretare ar conduce la eludarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, care prevăd termenul de exercitare a căii de atac şi instanţa competentă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Înalta Curte constată că prin demersul judiciar înregistrat la data de 15.06.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 76 pronunţată de Plenul Consiliului Concurenţei la data de 20.12.2017, iar prin încheierea din 26.07.2018 instanţa a anulat cererea, întrucât reclamanta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a depune la dosar încă un exemplar al înscrisurilor doveditoare, în vederea comunicării cu partea adversă.

Această soluţie a rămas definitivă prin respingerea cererii de reexaminare, dispuse prin încheierea din data de 25.09.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018.

Ulterior, la data de 22.10.2018, reclamanta a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal acţiunea de faţă, cu acelaşi obiect.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă critică faptul că prima instanţă a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 51 alin. (1) teza a II-a din Legea concurenţei nr. 21/1996 în ceea ce priveşte termenul de 30 de zile de la comunicare, în care pot fi atacate deciziile Consiliului Concurenţei, şi nu pe cele ale art. 2539 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Înalta Curte reţine că această critică nu poate fi primită, întrucât faptele considerate contravenţii sau infracţiuni, sancţiunile aplicate şi procedura de sancţionare, precum şi modalitatea de contestare a deciziilor de sancţionare, respectiv termenul în care deciziile Consiliului Concurenţei pot fi atacate, sunt reglementate în detaliu prin Legea concurenţei nr. 21/1996 şi se supun acestor dispoziţii.

Astfel, decizia Consiliului Concurenţei ce face obiectul prezentului dosar poate fi atacată în condiţiile art. 51 alin. (1) teza a II-a din Legea concurenţei nr. 21/1996, potrivit cărora:

"Deciziile Consiliului Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare."

În acest sens, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că, în condiţiile în care decizia nr. 76/20.12.2017 a fost comunicată recurentei-reclamante la data de 23.04.2018, cererea de chemare în judecată a fost formulată cu depăşirea termenului procedural de 30 de zile, prevăzut de art. 51 alin. (1) teza a II-a din Legea concurenţei nr. 21/1996, care s-a împlinit la data de 24.05.2018.

Sub acest aspect nu pot fi reţinute susţinerile recurentei-reclamante în sensul că prin comunicarea adresei nr. x din 03.05.2018 ar fi fost repusă în termenul de contestare a Deciziei nr. 76/20.12.2017 a Consiliului Concurenţei, câtă vreme decizia respectivă i-a fost comunicată în mod valabil la data de 23.04.2018, iar termenul de 30 de zile pentru contestarea acesteia s-a împlinit la data de 24.05.2018.

Înalta Curte constată că, pentru a opera întreruperea prescripţiei în condiţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., era necesar ca prima cerere de chemare în judecată să fi fost formulată cu respectarea termenului prevăzut de lege, aspect sesizat în mod corect de către prima instanţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că potrivit art. 2500 alin. (1) C. civ. "Dreptul material la acţiune (. . . . . . . . . .) se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol:

"În sensul prezentului titlu, prin drept la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.

Or, în cauză, nu este vorba de nerespectarea dreptului material la acţiune, ci de nerespectarea unui termen procedural, instituit prin lege şi a cărui necunoaştere nu poate fi invocată, termen în care titularul deciziei de sancţionare emise de către Consiliul Concurenţei avea dreptul să formuleze acţiunea în instanţă.

Prin urmare, termenul în care decizia emisă de Consiliul Concurenţei putea fi atacată este stabilit de către legiuitor printr-o normă cu caracter imperativ, iar părţile nu pot invoca necunoaşterea legii.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 2397 din 14.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 2397 din 14.10.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 februarie 2022.