Forfeiture of insurance indemnity claims under 90-day deadline after insurer bankruptcy; rejection of force majeure and procedural defects arguments

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 08.06.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 14666/17.05.2018 emise de pârât şi obligarea acestuia să emită o decizie de admitere a cererii de despăgubire.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1695/2019 din 10.05.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 1695/2019 din 10.05.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

În motivarea recursului arată că la data de 28.09.2013 a avut loc un accident de circulaţie în urma căruia a fost avariat autoturismul său, cu numărul de înmatriculare ER - Dz20, care a fost transportat pe platformă, fiind reparat în Germania. A fost efectuată şi o expertiză auto de specialitate pentru daunele suferite, prejudiciul fiind în cuantum de 15.482.91 euro.

Arată că s-a adresat biroului acreditat pentru regularizarea daunelor internaţionale, iar în urma îndeplinirii formalităţilor, a fost informată la data de 20.11.2014 că asiguratorul român a infirmat despăgubirile. Arată că, ulterior a apelat la serviciile unei case de avocatură, care a iniţiat o nouă procedură prin intermediul biroului acreditat de recuperări internaţionale B., dar asiguratorul român C. S.A. nu a răspuns.

Precizează că, întrucât diligenţele biroului au fost încheiate cu şapte luni înainte de deschiderea procedurii de faliment şi cu un an înainte de rămânerea definitivă a încheierii nr. x/2015 a Tribunalului Bucureşti, şi dată fiind pasivitatea asiguratorului român, această împrejurare nu îi poate fi imputată.

Susţine că la data de 27.09.2016 a transmis către Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată şi documentele necesare, cererea fiind respinsă prin Decizia nr. 14666/17.05.2018, pe motiv că ar fi tardivă în raport cu dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Invocă nelegalitatea deciziei FGA pentru neemiterea acesteia de către entitatea prevăzută de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015, respectiv de către Comisia specială formată pentru analiza acestor cereri, instanţa reţinând că, deşi decizia este semnată de către FGA prin directorul său general, competenţa comisiei vizează doar analiza cererii, decizia fiind corect însuşită de către FGA.

Consideră că decizia este nelegală şi datorită faptului că FGA nu şi-a îndeplinit obligaţiile de analiză a dosarului de daună deschis la C. S.A. şi nu a publicat solicitarea de plată a despăgubirii pe lista potenţialilor creditori, astfel că nu poate invoca decăderea din dreptul de a solicita despăgubirea.

În acelaşi sens, critică faptul că instanţa de fond a reţinut că din înscrisurile din dosarul de daună nu rezultă că reclamanta avea deschis un asemenea dosar de daună, neexistând nicio dovada în sensul înregistrării cererii de despăgubire la societatea de asigurare.

De asemenea, consideră că decizia de respingere a cererii de plată a despăgubirii este nelegală şi din perspectiva faptului că semnarea şi însuşirea deciziei a fost nelegal făcută de către FGA prin Directorul general, - Art. 123 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 -, în condiţiile în care art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015 prevede că aprobarea sau respingerea sumelor pretinse de petenţi este de competenţa comisiei speciale, constituite conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004 - abrogat, or, hotărârea contestată este semnată de Directorul General al FGA, cu ştampila FGA, iar în textul hotărârii nu apare menţionată Comisia specială. Consideră că acest aspect nu suplineşte avizul Comisiei speciale.

Recurenta-reclamantă susţine că această comisie specială a fost constituită pentru a departaja rolurile de conducere din cadrul FGA, care achită sumele de bani, de rolurile decizionale în ceea ce priveşte cererile de despăgubire, în speţă neexistând niciun document care să ateste un aviz al Comisiei speciale, motiv pentru care apreciază că decizia de respingere a cererii sale s-a luat de către FGA, prin director, fără a fi implicată Comisia specială, ceea ce atrage nulitatea acesteia.

Consideră că instanţa de fond, în mod nelegal, a considerat că FGA nu a încălcat dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 503/2004, reţinând că nu s-a făcut dovada că recurenta avea deschis dosar de daună la C. S.A., respectiv că aceasta a înregistrat o cerere de despăgubire la societatea de asigurare.

În acest sens, arată că dauna a fost avizată la C. S.A., atât la data de 01.10.2013 de către biroul acreditat pentru regularizarea daunelor internaţionale D., cât şi la data de 12.12.2014 de către B., motiv pentru care susţine că dosarul de daună a fost înregistrat şi că intimatul-pârât FGA a încălcat obligaţia de preluare a dosarelor de daună de la C. S.A. şi nu a publicat creanţa sa pe lista creditorilor.

Susţine că a solicitat instanţei obligarea pârâtului FGA să depună documentaţia referitoare la accidentul din data de 28.09.2013, preluată de la C. S.A., precum şi toate înscrisurile ce au stat la baza deciziei contestate, dar FGA a depus doar înscrisuri din dosarul propriu, nu şi documentele preluate de la C. S.A., motiv pentru care instanţa i-a pus în vedere să depună documentaţia completă, obligaţie nerespectată de către FGA.

Apreciază că, în această situaţie, se impune a se face aplicarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în sensul considerării ca dovedite a afirmaţiilor recurentei-reclamante.

Mai arată că instanţa a considerat în mod nelegal că sunt aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma 16/2015, reţinând că termenul de 90 de zile pentru formularea cererii de plată către FGA a începe să curgă de la data la care a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii falimentului, acesta fiind un termen de decădere, căruia nu îi sunt aplicabile dispoziţiile privind începerea curgerii termenului, a suspendării şi a întreruperii acestuia, ori cele privind prescripţia.

Recurenta-reclamantă recunoaşte că termenul de 90 de zile este un termen de decădere, însă consideră că interpretarea instanţei este nelegală, deoarece câtă vreme FGA nu a publicat creanţa sa pe lista creditorilor, termenul de 90 de zile nu a început să curgă. Arată că, deşi termenul de 90 de zile curge de la data publicării deciziei de intrare în procedura de faliment a C. S.A., nu pot fi ignorate dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 503/2004 referitoare la obligaţia FGA de informare cu privire la creanţă, iar cele două informări trebuie avute în vedere în mod coroborat, şi nu separat, astfel cum a interpretat instanţa, întrucât simpla informare că C. S.A. a intrat în faliment nu are nicio relevanţă cât timp nu exista şi o informare cu privire la creanţă.

Precizează că nu locuieşte în România şi nu avea cunoştinţă de intrarea în faliment a C. S.A., iar instanţa nu a analizat acest aspect, sens în care invocă forţa majoră, care împiedică curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, conform dispoziţiilor art. 2548 alin. (2) şi art. 2534 alin. (1) C. civ., susţinând că instanţa de fond nu a analizat dacă argumentul invocat de reclamantă referitor la nepublicarea creanţei sale poate fi considerat un caz de forţă majoră, apt să conducă la amânarea începerii curgerii sale până la publicare, în condiţiile în care aceasta nu avea posibilitatea să cunoască dacă FGA a avut în vedere creanţa sa, dacă a preluat de la C. S.A. dosarul de daună, şi nici cuantumul creanţei.

Consideră că prin refuzul de plată al despăgubirii i se îngrădeşte dreptul de proprietate, prevăzut de art. 44 alin. (2) din Constituţie şi art. 1 din Protocolul la CEDO, întrucât nu avea cum să cunoască intrarea în faliment a societăţii de asigurare. De asemenea, consideră că i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate ca temeinică şi legală.

Susţine că, întrucât recurenta-reclamantă a depus cererea de despăgubire cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de intrare în procedura de faliment a asiguratorului C. S.A. (28.07.2016), prima instanţă a respins în mod corect cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 14666/17.05.2018 emise de pârât şi obligarea acestuia să emită o decizie de admitere a cererii de despăgubire.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

În speţă, data până la care cererea de despăgubire putea fi introdusă se calculează în raport cu data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului, cealaltă ipoteză fiind aplicabilă în situaţia naşterii dreptului de creanţă ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului.

Cum dreptul de creanţă nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, recurenta-reclamantă avea la dispoziţie, pentru formularea cererii de despăgubire adresate Fondului de Garantare a Asiguraţilor, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului C. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Or, recurenta-reclamantă nu a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare al Asiguraţilor cu respectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, ci abia la data de 27.09.2016, aspect sesizat în mod corect de către intimatul-pârât, care, pe acest considerent, a respins prin Decizia nr. 14666/17.05.2018 cererea de plată, ca tardivă.

În ceea ce priveşte natura juridică a termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că acesta este un termen de decădere, iar potrivit art. 2.548 din C. civ. din 2009:

"(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării şi întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

(2) Cu toate acestea, forţa majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispoziţiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socoteşte însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.

(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acţiuni în justiţie, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispoziţiile privitoare la întreruperea prescripţiei fiind aplicabile în mod corespunzător."

În cauză nu a fost identificată niciuna dintre situaţiile de excepţie apte să conducă la suspendarea, întreruperea sau prorogarea împlinirii termenului de decădere.

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs au fost invocate aspecte noi, care nu au fost antamate prin cererea de chemare în judecată şi care nu au făcut obiectul analizei primei instanţe ori a intimatului-pârât în cadrul contestaţiei administrative, cum ar fi invocarea forţei majore, în raport cu împrejurarea că recurenta-reclamantă nu locuieşte în România şi susţinerea că nu a început să curgă termenul de 90 de zile, întrucât Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a publicat creanţa.

Or, în recurs nu pot fi invocate noi motive de nelegalitate a actelor administrative atacate, care nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 478 şi art. 494 C. proc. civ.. În consecinţă, cu ocazia rejudecării, instanţa de fond nu va proceda la analizarea acestora.

În ceea ce priveşte critica referitoare la emitentul şi semnatarul Deciziei nr. 14666/17.05.2018, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Astfel, în preambulul deciziei se face referire la şedinţa Comisiei speciale, precizându-se că "Fondul de Garantare a Asiguraţilor, (...) în cadrul şedinţei Comisiei speciale din 06.02.2018 a analizat cererea de plată înregistrată de subscrisa sub nr. x/18.10.2016 şi înscrisurile anexate acesteia. (...)

În urma analizării cererii şi înscrisurilor depuse în dovedirea creanţei împotriva C. S.A., societate aflată în procedura de faliment, Comisia specială a Fondului de Garantare a Asiguraţilor a hotărât respingerea cererii."

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu se susţin alegaţiile recurentei-reclamante în sensul că în textul hotărârii nu apare menţionată Comisia specială şi că decizia de respingere a cererii sale s-a luat de către FGA, prin director, fără a fi implicată Comisia specială, în condiţiile în care analiza cererii de plată s-a făcut în cadrul şedinţei Comisiei speciale din 06.02.2018, care a hotărât respingerea cererii de plată.

Referitor la semnarea deciziei de către directorul general al Fondului de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că, şi sub acest aspect, susţinerile recurentei-reclamante sunt nefondate, întrucât potrivit art. 123 Legea nr. 213/2015:

"(1) Fondul desemnează o comisie specială, formată din şapte membri din cadrul Fondului, cu următoarea componenţă:

a) directorul general;

b) 2 reprezentanţi ai Direcţiei economice, cu experienţă de cel puţin 3 ani în domeniul financiar;

c) 2 reprezentanţi ai Direcţiei tehnice despăgubiri, cu experienţă de cel puţin 3 ani în materie de instrumentare/lichidare de daune;

d) 2 reprezentanţi ai Direcţiei juridice, cu experienţă de cel puţin 3 ani în domeniul juridic.

(2) Comisia specială deliberează în mod valabil în prezenţa a cel puţin cinci dintre membrii acesteia; în caz de paritate, votul preşedintelui sau înlocuitorului acestuia este decisiv.

(3) Directorul general al Fondului are calitatea de preşedinte al comisiei speciale, iar în lipsa acestuia, atribuţiile sunt preluate de către unul dintre membrii comisiei desemnat de către acesta."

Astfel, directorul general al Fondului de Garantare a Asiguraţilor face parte din Comisia specială de analiză a cererilor de plată şi, mai mult, este preşedintele acesteia şi, prin urmare, este îndreptăţit să semneze actele emise de această entitate.

Pe de altă parte, se observă că această comisie nu are personalitate juridică, ea fiind o entitate în cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care acţionează şi participă la raporturi juridice prin intermediul instituţiei din care face parte, îndeplinindu-şi sarcinile pentru care a fost creată.

Prin urmare, nu poate fi reţinută, sub acest aspect, o eventuală nulitate a deciziei pronunţate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În ceea ce priveşte solicitarea recurentei-reclamante de a se face aplicarea dispoziţiilor art. 295 C. proc. civ., în sensul considerării ca dovedite a afirmaţiilor sale, în raport cu împrejurarea că instanţa a solicitat pârâtului FGA să depună documentaţia referitoare la accidentul din data de 28.09.2013, pe care acesta nu a respectat-o, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este fondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că în cauză nu se aplică art. 295 C. proc. civ., întrucât, la soluţionarea cererii, instanţa are nevoie de documentaţia ce a stat la baza emiterii de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor a deciziei contestate, constând în cererea de plată şi înscrisuri, nu de actele depuse la asigurator pentru obţinerea despăgubirii, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa acestui text de lege.

În plus, recurenta-reclamantă nu a arătat în concret care sunt înscrisurile ce nu au fost depuse de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi care, în opinia sa, ar fi fost preluate din dosarul de daună deschis la asiguratorul C. S.A., iar pe de altă parte, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, la dosar nu există nicio dovadă în sensul înregistrării cererii de despăgubire către societatea de asigurare.

Analizând actele şi lucrările dosarului de fond, se constată că pentru termenul din 28.02.2019, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a depus la dosar înscrisurile ce au stat la baza emiterii deciziei contestate, iar în şedinţa publică de la acel termen, reprezentantul pârâtului a arătat că nu deţine alte înscrisuri suplimentare; că înscrisurile depuse sunt cele din dosarul de daună deschis la FGA şi că nu există un dosar deschis anterior de către C. S.A..

Prin urmare, Înalta Curte constată că cererea de despăgubire din speţă nu a fost formulată în interiorul termenului de 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asiguratorului C. S.A., respectiv de la data de 28.04.2016 şi până la data de 28.07.2016, consecinţa acestei împrejurări fiind pierderea dreptului subiectiv neexercitat în termen.

Astfel fiind, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1695/2019 din 10.05.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1695/2019 din 10.05.2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - veche, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 3 februarie 2022.