Scope of anti-discrimination review over legislative abolition of doctoral salary bonus under Government Ordinance No. 137/2000

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, din data de 27.04.2020, reclamantul Ministerul Justiţiei a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Guvernul României, Curtea de Apel Cluj şi A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii nr. 122 din 05.02.2020 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, comunicată Ministerului Justiţiei sub nr. 29509 la data de 31.03.2020, prin care a constatat că se află în prezenţa unei fapte de discriminare, aplicând sancţiunea de avertisment.

Prin încheierea din data de 29.10.2020, la dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepţia litispendenţei şi a fost reunit dosarul nr. x/2020 la prezenta pricină.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1421 din 18 decembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiţiei, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Guvernul României, Curtea de Apel Cluj şi A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Ministerul Justiţiei a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susţinut următoarele:

Prin sentinţa atacată, instanţa de fond, deşi a reţinut decizia nr. 21/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii cu privire la dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, prin care s-a statuat că au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, totuşi a ignorat decizia nr. 51/2020 a Curţii Constituţionale a României referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Prin această decizie Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă şi a constatat că dispoziţiile art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, sunt neconstituţionale. Decizia fiind definitivă şi general obligatorie.

În soluţionarea excepţiei, Curtea a reţinut următoarele:

Examinând considerentele Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, precum şi deciziile Curţii Constituţionale invocate de autorul excepţiei, Curtea constată că cele două instanţe au dat o interpretare diferită textelor de lege criticate. Astfel, în timp ce instanţa supremă a apreciat că "legiuitorul nu a operat o abrogare veritabilă şi efectivă, ci a instituit o natură juridică nouă pentru suma ce recompensează angajatul care îşi perfecţionează pregătirea profesională prin obţinerea titlului ştiinţific de doctor", astfel că dreptul a supravieţuit, dobândind denumirea de "sumă compensatorie", instanţa de contencios constituţional a apreciat că "sporul în discuţie a fost eliminat începând cu data de 1 ianuarie 2010". Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, invocând considerente ce ţin de echitate şi de aplicarea principiului egalităţii de tratament, a decis că sumele compensatorii se acordă şi celor care au obţinut titlul de doctor după 12 decembrie 2009 şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 71/2015, în vreme ce Curtea Constituţională a apreciat că sumele de bani aferente sporului au fost menţinute în continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu doar pentru persoanele care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009.

Referitor la divergenţele de interpretare a unor texte de lege ce pot apărea pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 370 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 649 din 8 august 2017, paragraful 39, a statuat că, atât timp cât ambele interpretări sunt constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa constituţională să opteze, cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, pentru cea mai corectă/potrivită soluţie. Prin aceeaşi decizie, paragraful 40, Curtea Constituţională a reţinut că "nu se poate susţine că ori de câte ori există divergenţă jurisprudenţială se pun probleme de constituţionalitate - soluţiile jurisprudenţiale diferite nu presupun ab initio că o interpretare este constituţională şi alta neconstituţională, din contră, pot exista două sau mai multe interpretări, care nu depăşesc cadrul constituţional, încadrându-se în exigenţele acestuia".

În cazul de faţă însă Curtea Constituţională constată că există o divergenţă între interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii dispoziţiilor de lege supuse controlului de constituţionalitate şi interpretarea pe care, anterior, instanţa de contencios constituţional a dat-o aceloraşi texte de lege în jurisprudenţa sa. Or, atâta vreme cât cadrul legal a rămas nemodificat ulterior pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie avea obligaţia ca, în interpretarea pe care o dădea textelor de lege, să respecte deciziile instanţei de contencios constituţional, care, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, sunt general obligatorii de la data publicării în Monitorul Oficial al României.

"Mai mult, Curtea Constituţională apreciază că, prin soluţia pronunţată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, subrogându-se atât competenţelor constituţionale ale legiuitorului, cât şi celor ale instanţei de contencios constituţional, în acest sens, Curtea Constituţională reţine că soluţia instanţei supreme potrivit căreia "au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 330/2009" se întemeiază pe două considerente principale.

Primul considerent este acela că, după intrarea în vigoare a Legilor-cadru nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, sporul de doctorat a fost transformat dintr-un drept salarial secundar într-o componentă a salariului, ca drept fundamental recunoscut şi apărat de lege. Această interpretare ignoră faptul că, după intrarea în vigoare a legilor mai sus menţionate, sporul de doctorat nu a mai fost prevăzut în legislaţie, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obţineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării.

Aprecierea că aceste sume compensatorii s-au constituit într-o nouă modalitate de a recompensa calificarea profesională prin obţinerea titlului de doctor nu este susţinută nici pentru motivul că acordarea sumelor compensatorii nu s-a limitat doar la drepturile acordate anterior cu titlu de spor de doctorat, ci a privit şi alte drepturi salariale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 şi ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

Prin urmare, Curtea constată că interpretarea instanţei supreme se constituie, în fapt, într-o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar adoptat de acesta, afirmând existenţa unui drept care nu mai are temei legal, contrar principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 115, care consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, respectiv delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul are competenţa de a însuşi modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală.

Totodată, Curtea reţine că a doua premisă avută în vedere de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii în pronunţa Deciziei nr. 21 din 21 noiembrie 2016 se sprijină pe considerente privind echitatea principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, enunţate atât la nivel legal, cât şi la nivel constituţional şi internaţional, instanţa supremă apreciind că "pentru toate categoriile personal aflate în situaţii identice, salarizarea trebuie să se facă la nivelul de salarizare plată pentru funcţiile similare din instituţia/autoritatea publică unde sunt încadraţi (paragraful 47). Or, Curtea Constituţională apreciază că, prin interpretarea dată instanţa supremă nu doar că a procedat, din nou, la o modificare a opţiunii legiuitorului, dar s-a substituit şi instanţei de contencios constituţional, cu încălcarea prevederilor art. 142 alin. (1) din Constituţie, care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant suprem al Constituţiei, efectuând un veritabil control de constituţionalitate ce a avut drept rezultat refuzul aplicării unor dispoziţii legale ce ar fi fost, în opinia sa, contrare principiului egalităţii în drepturi.

În acest context, se arătă că prin sentinţa atacată, instanţa de fond nu a respectat Decizia nr. 587 din 5 iunie 2012 şi nici Decizia nr. 594 din 5 iunie 2012 ale Curţii Constituţionale, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate criticile neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 şi ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte dispoziţiile art. alin. (6) din Legea-cadru nr. 330/2009, art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă Guvernului nr. 1/2010 şi art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010. în considerentele deciziile mai sus amintite, Curtea Constituţională, analizând dispoziţiile art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009, a reţinut că sporul de doctorat a fost eliminat începând cu da de 1 ianuarie 2010. Faptul că sumele de bani aferente sporului au fost menţinute continuare sub forma unei sume compensatorii cu caracter tranzitoriu pentru persoanei care îl aveau în plată la data de 31 decembrie 2009 nu vizează existenţa sau inexistenţa sporului, ci reprezintă o măsură tranzitorie până la intrarea în vigoare, în totalitate, prevederilor Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit di fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 2 decembrie 2010, lege care nu mai reglementează sporul pentru doctorat. Prin urmare Curtea a reţinut că este de competenţa legiuitorului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor salariale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanţă constituţională, astfel încât abrogarea art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 nu este discriminatorie şi nu afectează dreptul constituţional la salariu.(..)

De asemenea, instanţa de fond a ignorat faptul că prin hotărârea emisă de Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) au fost încălcate deciziile nr. 587/2012 şi nr. 594/2012 ale Curţii Constituţionale, arătate mai sus, CNCD constatând nelegal existenţa discriminării impusă de Parlamentul României prin art. 48 pct. 7 din Legea nr. 330/2009, prin care a fost abrogat art. 5 din O.U.G. nr. 27/2006, conform căruia pentru toţi judecătorii care deţineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%, precum şi art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009 coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul României, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce deţineau titlul de doctor şi beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

În acelaşi timp, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond în mod neîntemeiat a constatat că hotărârea emisă de CNCD este legală raportat la prevederile Directivei nr. 2000/43/CE şi ale Directivei nr. 2000/78/CE.

Referitor la Directiva nr. 2000/78/EC din 27 noiembrie 2000 arătăm că aceasta reglementează cadrul general pentru asigurarea tratamentului egal în caz de angajare şi ocupare a forţei de muncă, stabilind expres şi limitativ, la art. 1, câmpul de aplicare al directivei: directiva are ca scop stabilirea cadrului legal general pentru combaterea discriminării pe motive religioase sau de credinţă, dizabilităţi, vârstă şi orientare sexuală. În cuprinsul directivei este detaliat, într-o anumită măsură, conţinutul discriminării pe fiecare criteriu amintit (art. 2 punctul 2 lit. a) face referire la aceleaşi criterii de la art. 1, precum şi art. 5, art. 6, etc). De asemenea, la art. 3 punctul 3, se prevede expres că directiva nu se aplică în ceea ce priveşte drepturile salariale de orice natură, inclusiv în cadrul sistemelor de securitate socială de stat sau de protecţie socială. Prin urmare, Directiva nr. 2000/78/EC nu are aplicabilitate în prezenta speţă.

În ce priveşte Directiva nr. 2000/43/EC, menţionăm că, în mod similar celor arătate mai sus, se prevede obligaţia statului de a institui sancţiuni în cazul în care se constată discriminări pe motive de rasă sau origine etnică, având în vedere că Directiva nr. 2000/43/EC reglementează cadrul general pentru implementarea principiului egalităţii de tratament indiferent de rasă sau origine etnică.

Având în vedere criteriile clar stabilite de directivă şi domeniul strict de aplicare al acesteia (rasă şi origine etnică), se consideră că nici această directivă nu are aplicabilitate în prezenta cauză.

Totodată, relevantă în aceste sens este şi soluţia dată de Curtea Europeană de Justiţie în cauza Agafiţei ş.a împotriva României, în sensul că întrebările preliminare formulate de instanţa de trimitere sunt inadmisibile, deoarece dispoziţiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancţionator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situaţiei de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA şi DIICOT, stabilind că criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Aşa cum se poate observa, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor nu se regăseşte printre sporurile avute în vedere de Legea - cadru nr. 330/2009.

Art. 30 alin. (6) din acelaşi act normativ stabileşte că, pentru persoanele ale căror sporuri cu caracter permanent acordate în luna decembrie 2009 nu se mai regăsesc în anexele la prezenta lege şi nu au fost incluse în salariile de bază, în soldele funcţiilor de bază sau, după caz, în indemnizaţiile lunare de încadrare, sumele corespunzătoare acestor sporuri vor fi avute în vedere în legile anuale de salarizare, până la acoperirea integrală a acestora.

Totodată, art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar prevede:

"(1) În cazul în care drepturile salariale determinate în conformitate cu Legea-cadru nr. 330/2009 şi cu prezenta ordonanţă de urgenţă sunt mai mici decât cele stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului pentru funcţia respectivă pentru luna decembrie 2009 se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Această sumă se include în salariul de bază, solda/salariul funcţiei de bază sau indemnizaţia lunară de încadrare, după caz, dar nu este luată în calcul la determinarea altor drepturi de natură salarială care stabilesc în funcţie de acestea".

Aşadar, sporul pentru titlul ştiinţific de doctor poate fi acordat sub forma unei sume compensatorii, doar persoanelor care au beneficiat de acesta, în luna decembrie 2009.

Ca atare, având în vedere că situaţiile sunt diferite sub aspectul salarizării legiuitorul este în drept să instituie un tratament juridic diferit. S-ar putea vorbi despre tratament discriminatoriu, în sensul O.G. nr. 137/2000, numai în situaţia în care aceeaşi normă juridică în vigoare s-ar aplica diferit cu privire la o categorie profesională, ceea ce nu este cazul după cum s-a demonstrat.

Pe de altă parte, reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare cu modificările şi completările ulterioare.

Din examinarea cuprinsului Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 rezultă că atribuţiile Consiliului şi controlul exercitat de acest organ nu privesc modul de reglementare a unor relaţii sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt; "exercitarea următoarelor drepturi" - art. 1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunţate" - art. 1 alin. (3), "restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege": - art. 2 alin. (1):

"comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârşirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei", etc.

În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziţii legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluţiilor legislative alese de către legiuitor.

În afara legii, nu putem vorbi de discriminare, în sensul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit faţă de alte categorii ori nereglementarea de legiuitor a anumitor aspecte care ţin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depăşind cadrul legal reglementat prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000.

În acest sens sunt şi deciziile nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate şi s-a constatat ca "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul ca instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

Mai mult, prin Decizia nr. 1325/4.12.2008, Curtea Constituţională a constatat că înţelesul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor.

Din toate acestea rezultă cu claritate că O.G. nr. 137/2000 priveşte acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul se pronunţă asupra unor acte sau fapte, acţiuni ori omisiuni prin care se restrânge exerciţiul în condiţii de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanţe.

Pentru considerentele exprimate se solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii privind anularea Hotărârii nr. 122 din 5.02.2020 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, prin care a constatat că se află în prezenţa unei fapte de discriminare, arătând că se afectează dreptul la proprietate, categorie din care fac parte drepturile de natură salarială, inclusiv sporurile.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

2.1. Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile legale incidente, constată că recursul reclamantului Ministerul Justiţiei este fondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de anularea Hotărârii nr. 122/05.02.2020 prin care emitentul acesteia, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a constatat că fapta sesizată reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) coroborată cu art. 7 lit. c) din O.G. nr. 137/2000 şi a fost aplicată sancţiunea avertisment conform prevederilor O.G. nr. 2 din 2001, art. 5 alin. (2) lit. a), coroborată cu art. 6 şi art. 7, însoţită de recomandarea către reclamaţi ca pe viitor să evite situaţiile care pot genera discriminare.

La baza investigaţiei efectuate de intimatul C.N.C.D. a stat sesizarea petentului A. care s-a adresat pârâtului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării cu petiţia din 23.10.2014, prin care s-a solicitat să se constate că este discriminat, discriminare care rezultă din lege, mai precis din art. 48 pct. 7 din Legea 330/2009 (prin care a fost abrogat art. 5 din O.U.G. nr. 27 din 29 martie 2006, conform căruia pentru toţi judecătorii care deţineau titlul de doctor în drept era prevăzut sporul de 15%), precum şi din art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, coroborate cu art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010 emisă de Guvernul Romaniei, care prevăd acordarea unor sume compensatorii corespunzătoare acestui spor numai pentru cei ce deţineau titlul de doctor şi beneficiau de acesta la data de 31.12.2009.

În considerentele hotărârii C.N.C.D. s-a reţinut în esenţă că în conformitate cu prevederile legale în domeniu, aplicabile la data formulării petiţiei de către reclamant, pentru judecătorii care şi-au obţinut doctoratul înainte de 31.12.2009 sporul acordat anterior s-a inclus în salariul de bază, iar pentru cei care au obţinut ulterior titlul de doctor nu s-a mai acordat acest spor. Se arată că se poate considera drept discriminare o diferenţiere bazată pe un criteriu care atinge un drept, acesta fiind apreciat ca fiind momentul obţinerii titlului de doctor.

Criticile reclamantului referitoare la greşita reţinere a unui tratament discriminatoriu, sunt întemeiate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menţionate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Rezultă că pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferenţiat al petentului în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influenţat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al persoanei vătămate, iar în final dacă lipseşte în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferenţă de tratament.

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare.

În prezenta cauză, contrar aserţiunilor instanţei de fond, nu se poate reţine existenţa unui tratament diferenţiat al pârâtului A. în raport de ceilalţi judecători aflaţi în situaţii similare.

Caracterul de similitudine nu se determină prin comparaţia între situaţia juridică a pârâtului care a obţinut titlul de doctor în anul 2010, cu cea a judecătorilor care au dobândit acest titlu anterior Legii nr. 330/2009, act normativ prin care orice drept salarial recunoscut pentru aceste studii profesionale de excelenţă a fost suprimat.

Raportul de discriminare presupune existenţa a cel puţin două persoane care sunt titularii unui drept subiectiv identic, însă uneia îi este restrâns, înlăturat exerciţiul lui în baza unuia dintre criteriile prevăzute de lege.

Or, absolvirea studiilor doctorale nu mai era remunerată la momentul dobândirii titlului de doctor al petentului, astfel că nu se poate pretinde în mod legitm restrângerea acest drept.

Într-o situaţie similară sunt judecătorii care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi pentru care legiutorul a înţeles să nu mai stimuleze financiar absolvirea acestor studii, iar din comparaţia efectuată între situaţia pârâtului şi a celorlalţi judecători nu rezultă nici un element de diferenţiere salarială din această perspectivă.

Pe de altă parte, nu poate fi reţinută existenţa unui tratament diferenţiat a reclamantului şi în raport de magistraţii care au obţinut titlul de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Aşa cum a susţinut reclamantul - recurent, instanţa de fond a ignorat, în analiza cu care a fost învestită, Decizia Curţii Constituţionale nr. 51 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

A reţinut Curtea Constituţională în cadrul acestei decizii că "prin soluţia pronunţată în Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a adus atingere principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, subrogându-se atât competenţelor constituţionale ale legiuitorului, cât şi celor ale instanţei de contencios constituţional. În acest sens, Curtea Constituţională reţine că soluţia instanţei supreme potrivit căreia "au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009" se întemeiază pe două considerente principale.

Primul considerent este acela că, după intrarea în vigoare a legilor-cadru nr. 330/2009 şi nr. 284/2010, sporul de doctorat a fost transformat dintr-un drept salarial secundar într-o componentă a salariului, ca drept fundamental recunoscut şi apărat de lege. Această interpretare ignoră faptul că, după intrarea în vigoare a legilor mai sus menţionate, sporul de doctorat nu a mai fost prevăzut în legislaţie, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obţineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării.

Aprecierea că aceste sume compensatorii s-au constituit într-o nouă modalitate de a recompensa calificarea profesională prin obţinerea titlului de doctor nu este susţinută nici pentru motivul că acordarea sumelor compensatorii nu s-a limitat doar la drepturile acordate anterior cu titlul de spor de doctorat, ci a privit şi alte drepturi salariale, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 30 alin. (6) din Legea nr. 330/2009, ale art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 şi ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010.

Prin urmare, Curtea constată că interpretarea instanţei supreme se constituie, în fapt, într-o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar adoptat de acesta, afirmând existenţa unui drept care nu mai are temei legal, contrar principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, cât şi prevederilor constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 115, care consacră rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării, respectiv delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul are competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală."

Prin urmare, nu se poate susţine că magistraţii care au obţinut titlul de doctor anterior intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 şi care beneficiau anterior acestui act normativ de spor de doctorat au conservat acest drept şi ulterior intrării în vigoare a actului normativ anterior menţionat, iar în raport de aceştia reclamantul care a obţinut titlul de doctor ulterior n-ar fi remunerat corespunzător celor dintâi pentru calificarea profesională suplimentară. Acest drept, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în decizia anterior citată, a fost abrogat prin Legea nr. 330/2009 cu efecte erga omnes, iar suma compensatorie acordată a reprezentat o măsură cu caracter tranzitoriu, ce urmărea să evite diminuarea veniturilor persoanelor care, anterior, obţineau venituri salariale mai mari decât cele care ar fi rezultat din aplicarea noilor legi-cadru în domeniul salarizării.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este nelegală, sancţionând o conduită care nu e discriminatorie, iar hotărârea instanţei de fond care o validează este dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ.., va admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei şi, casând sentinţa atacată, va admite acţiunea şi va anula Hotărârea nr. 122/5.02.2020 emisă de C.N.C.D.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 1421 din 18 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare admite acţiunea.

Anulează hotărârea CNCD nr. 122/5.02.2020.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 decembrie 2021.