Inadmissibility of appeal against judicial inspection dismissal resolution due to lex tempus regit actum

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.06.2018, contestatoarea A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, anularea rezoluţiei de clasare nr. 858/1J/431/DIJ/2018/11.05.2018, şi cercetarea disciplinară a doamnelor judecător B., C., D. şi E. din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia, pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r), s) teza a II-a şi t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi atragerea răspunderii disciplinare, după caz, potrivit art. 98 alin. (1) din acelaşi act normativ.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 666 din data de 21 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A. S.A. prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate.

Temeiul de drept al cererii de recurs îl reprezintă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susţinând recurenta că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ce priveşte admisibilitatea recursului, arată recurenta că la data de formulării contestaţiei, 15.06.2018, exista un vid legislativ atât în ceea ce priveşte calea de atac împotriva rezoluţiei de clasare cât şi calea de atac împotriva hotărârii de fond urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397/03.07.2014 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constatându-se că aceasta este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Cum dispoziţiile art. 147 alin. (1) din Constituţia României dispun că dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă în acest interval Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Prin urmare, apreciază recurenta că în perioada 16 iulie 2014 - 30 august 2014 dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost suspendate de drept, încetându-şi efectele juridice în data de 31 august 2014 întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea legii.

Susţine recurenta că existenţa acestui vid legislativ şi aplicarea legii prin analogie nu se circumscriu prevederilor art. 27 din C. proc. civ. pentru a se putea susţine că dispoziţiile art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 se aplică doar proceselor începute ulterior intrării în vigoare a aliniatului 6 al art. 451 după cum arată norma de drept intertemporal.

Întrucât legiuitorul a reglementat peste termen ceea ce trebuia să reglementeze în intervalul 16.07.2014 - 31.08.2014 susţine recurenta că normele art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, întrucât vin şi completează vidul legislativ, se aplică inclusiv hotărârilor pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018 în procesele aflate pe rol, pornite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018, înţelege să formuleze şi cerere de sesizare a ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

În ce priveşte recursul formulat, se susţine că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 99 lit. o), r), s), t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004

În opinia recurentei, prima instanţă nu a arătat care sunt acele hotărâri judecătoreşti la care Inspecţia Judiciară trebuie să se raporteze pentru a îndeplini procesul de verificare şi a emite o rezoluţie onestă şi imparţială; prima instanţă nu a observat faptul că magistraţii ce au judecat litigiile sale nu au dat răspunsuri la cererile formulate şi la alte aspecte sesizate (în contestaţia în anulare încadrată arbitrar cu punerea la adăpost de analiză şi motivare, iar în revizuire nu dau niciun răspuns la argumentele recurentei referitoare la limitele investirii instanţei de apel, nu lămuresc aspectul de instanţă sesizat şi care constă într-un dubiu legat de existenţa cererii subsidiare, şi vin cu o motivare vădit contrară raţionamentului juridic ce pune sub semnul întrebării prestigiul justiţiei referitoare la interpretarea şi aplicarea Deciziei ÎCCCJ nr. 1954 din 30 mai 2014 pe care îşi argumentează considerentele referitoare la pronunţarea implicită pe excepţia nulităţii apelului).

De asemenea, prima instanţă în mod eronat a reţinut că "la momentul efectuării cercetărilor, dosarul la care se referea sesizarea se afla pe rolul instanţei de recurs, fiind în curs de soluţionare calea de atac exercitată de reclamanta petiţionară", întrucât societatea nu a declarat recurs pentru că nu a avut posibilitatea legală de a declara recurs, decizia pronunţată de doamnele judecător B. şi C. în dosarul nr. x/2015 fiind definitivă.

Mai arată recurenta că prima instanţă a preluat apărările Inspecţiei Judiciare fără să observe apărarea recurentei ce viza faptul că o analiză din punct de vedere administrativ poate duce la aplicarea unei sancţiuni disciplinare care, potrivit dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. are efecte asupra unei hotărâri fiind deschisă calea revizuirii.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

La data de 18 februarie 2020 recurenta A. S.A. depune cerere se sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii raportat la:

i) dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. ii) dispoziţiile art. 27 din C. proc. civ. în sensul de a se stabili dacă art. 451 alin. (6) adoptat prin art. I pct. 41 din Legea nr. 234/2008 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii şi intrat în vigoare la data de 11 octombrie 2018 se circumscrie sau nu:

- dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., şi

- dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ. referitor la posibilitatea atacării cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal inclusiv a hotărârilor Curţii de Apel Bucureşti de respingere a contestaţiei pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018 în procesele aflate pe rol, pornite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018, având în vedere faptul că art. I pct. 41 din Legea nr. 234/2018 completează vidul legislativ lăsat de încetarea efectelor juridice începând cu data de 31 august 2014, a dispoziţiei "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 care a fost declarată neconstituţional în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege, urmare admiterii excepţiei de neconstituţionalitate şi neintervenirea legiuitorului în termenul de 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 397 publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014, avându-se în vedere, după caz, şi faptul că rezoluţia inspectorului judiciar nr. x/2018 a fost confirmată de către inspectorul-şef pe calea recursului graţios, potrivit răspunsului inspectorului-şef din data de 20 iunie 2018 prin care ne-a comunicat că "Inspecţia Judiciară îşi menţine punctul de vedere exprimat anterior cu privire la aspectele sesizate de dumneavoastră".

În cuprinsul cererii de sesizare, recurenta A. S.A. redă condiţiile prevăzute de lege pentru admiterea sesizării şi arată că la data înregistrării contestaţiei împotriva rezoluţiei de clasare - 15.06.2018 - exista un vid legislativ atât în ceea ce priveşte calea de atac împotriva rezoluţiei de clasare cât şi calea de atac împotriva hotărârii pronunţate la fond urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 397/03.07.2014 prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii constatându-se că aceasta este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege.

Conform art. 147 alin. (1) din Constituţia României dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

Prin urmare, apreciază recurenta că în intervalul 16 iulie 2014 - 30 august 2014 dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 au fost suspendate de drept, încetându-şi efectele juridice în data de 31 august 2014 întrucât legiuitorul nu a intervenit pentru modificarea legii.

Faţă de această împrejurare cu respectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din C. proc. civ. s-a aplicat prin analogie şi în cazul rezoluţiei de clasare art. 47 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii care reglementa dispoziţiile de procedură referitoare la atacarea rezoluţiei de respingere a sesizării.

Mai arată recurenta că Soluţia de principiu adoptată la data de 13 februarie 2017 de secţia de contencios administrativ şi fiscal a ÎCCJ se aplică în toate cazurile de până la 11 octombrie 2018, data intrării în vigoare a noilor dispoziţii ale Legii nr. 317/2004 prin Legea nr. 234/2018.

Astfel nu se poate susţine, aşa cum susţine Inspecţia Judiciară, ca fiind aplicabile în prezenta cauză dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. întrucât în prezenta cauză "legea veche" lipseşte cu desăvârşire.

Susţine recurenta că existenţa acestui vid legislativ şi aplicarea legii prin analogie nu se circumscriu prevederilor art. 27 din C. proc. civ., iar în opinia sa, dispoziţiile art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 referitoare la calea de atac a recursului, vine şi completează vidul legislativ lăsat de Decizia CCR nr. 394/2014 se aplică inclusiv hotărârilor pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018, în procesele aflate pe rol pornite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 234/2018.

Concluzionează recurenta că recursul formulat de aceasta este admisibil întrucât hotărârea atacată a fost pronunţată la data de 21 februarie 2019, dată la care era în vigoare art. 451 alin. (6) din Legea nr. 317/2004 privvind Consiliul Superior al Magistraturii.

II. Considerentele asupra cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Analizând cerere de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la aspectele de drept astfel cum au fost formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte urmează să o respingă.

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Procedura reglementată de textul de lege anterior citat reclamă verificarea, de către completul de judecată învestit cu această chestiune incidentală, a condiţiilor de admisibilitate a sesizării formulate într-o cauză pendinte.

Condiţiile de admisibilitate a cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, decelate din cuprinsul art. 519 C. proc. civ. sunt următoarele:

- existenţa unei chestiuni de drept;

- chestiunea de drept să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă;

- chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că, de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei; noţiunea de "soluţionare pe fond" trebuie înţeleasă în sens larg, incluzând nu numai problemele de drept material, ci şi pe cele de drept procesual, cu condiţia ca de rezolvarea acestora să depindă soluţionarea pe fond a cauzei (în aceste sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 1/2013, pronunţată în dosarul nr. x/2013);

- chestiunea de drept să fie nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În esenţă, prin cererea de sesizare formulată de recurenta-reclamantă, se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept dacă modificările aduse Legii nr. 317/2004 la data de 11 octombrie 2018 prin Legea nr. 234/2018, respectiv dacă noul articol introdus 451, în special alin. (6) al acestui nou articol introdus care dispun că "Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare" se aplică şi acţiunilor formulate înainte de modificarea legii, respectiv înainte de 11 octombrie 2018 în raport de faptul că prin Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 394/2014 s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Cu privire la chestiunea de drept invocată, Înalta Curte constată că cererea formulată de recurenta reclamantă nu vizează o dezlegare de principiu, ci urmăreşte soluţionarea cauzei. Astfel, instanţa de fond a respins acţiunea recurentei-reclamante ca neîntemeiată, iar ca urmare a cererii de sesizare formulată de către recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar trebui să stabilească dacă modificările aduse Legii nr. 317/2004 prin Legea nr. 234/2018 se aplică şi acţiunilor formulate înainte de data modificării, respectiv înainte de data de 11 octombrie 2018.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că deşi art. 519 C. proc. civ. nu defineşte noţiunea de "chestiune de drept", însă, pentru a fi vorba de o problemă de drept reală, trebuie ca norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară. Chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale. Finalitatea demersului constă în împiedicarea apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie, împrejurare care se analizează inclusiv prin intermediul criteriului noutăţii chestiunii de drept.

Prin urmare, Înalta Curte constată că cerinţa ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, nu este îndeplinită.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din C. proc. civ. să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, Înalta Curte a arătat constant că în sesizare trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul soluţionării în principiu a chestiunii de drept.

În speţă, recurenta-reclamantă solicită lămuriri privind interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale care nu comportă o reală dificultate, o aplicare corectă a prevederilor incidente în vederea soluţionării cauzei presupunând doar realizarea de către instanţa de judecată a unei analize corelate a prevederilor legale incidente circumstanţelor factuale reţinute.

Nu este vorba, aşadar, de identificarea unor texte de lege lacunare ori controversate care să necesite interpretarea printr-o hotărâre prealabilă, rămânând atributul exclusiv al completului de judecată să soluţioneze cauza cu judecata căreia a fost învestit, aplicând, în acest scop, regulile de interpretare a actelor normative.

Pentru aceste considerente, întrucât cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu priveşte o chestiune de drept nouă, interpretarea textelor de lege neridicând dificultăţi de înţelegere sau aplicare a conţinutului lor, de natură a crea practică judiciară neunitară, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurenta-reclamantă A. SA

III. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor intimatei şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este inadmisibil.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Prin cererea formulată la data de 15 iunie 2018, recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu examinarea legalităţii Rezoluţiei de clasare nr. x/2018/11.05.2018 emise de Inspecţia Judiciară.

În raport de data formulării cererii de chemare în judecată împotriva Rezoluţiei de clasare nr. x/2018/11.05.2018 respectiv data de 15 iunie 2018, Înalta Curte va analiza admisibilitatea căii de atac formulată, în raport de legea în vigoare la data de 15 iunie 2018.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu dispoziţiile art. 27 C. proc. civ.

Principiul legalităţii căilor de atac este consacrat în art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pot fi exercitate în condiţiile legii.

Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege, nefiind permisă altor mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Prin dispoziţiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a stabilit că hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.

În raport de normele procedurale mai sus enunţate, se constată că o cale de atac poate fi declarată doar în situaţia în care aceasta este prevăzută de legea sub care a început procesul, concluzie ce rezultă, de altfel, şi din dispoziţiile art. 25 alin. (1) C. proc. civ. ce instituie principiul supravieţuirii legii vechi:

"(1) Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi".

În prezenta cauză, Înalta Curte constată că cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta A. S.A. la data de 15 iunie 2018, dată la care Legea nr. 317/2004 nu prevedea calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate în fond de Curtea de Apel Bucureşti.

În acest sens, dispoziţiile art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 - forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată (15 iunie 2018) prevedeau:

"(7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă".

În atare situaţie, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.A. este inadmisibil.

Analizând sentinţa de fond din această perspectivă, Înalta Curte constată că aceasta este definitivă, având în vedere prevederile art. 47 din Legea nr. 317/2004 (forma în vigoare la data de 15 iunie 2018), conform cărora:

"(1) În cazul în care sesizarea s-a făcut potrivit art. 45 alin. (2), inspectorul judiciar poate dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată:

a) admiterea sesizării, prin exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii;

b) clasarea sesizării, în cazul în care aceasta nu este semnată, nu conţine datele de identificare ale autorului sau indicii cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea, precum şi în cazul prevăzut la art. 45 alin. (4) lit. b); rezoluţia de clasare este definitivă;

c) respingerea sesizării, în cazul în care se constată, în urma efectuării cercetării disciplinare, că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru exercitarea acţiunii.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), se poate face o nouă sesizare, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(3) Rezoluţia inspectorului judiciar este supusă confirmării inspectorului-şef. Inspectorul-şef poate dispune completarea cercetării disciplinare de către inspectorul judiciar. Completarea se efectuează de către inspectorul judiciar în termen de cel mult 30 de zile de la data când a fost dispusă de către inspectorul-şef.

(4) Rezoluţia inspectorului judiciar poate fi infirmată de inspectorul-şef, în scris şi motivat, acesta putând dispune, prin rezoluţie scrisă şi motivată, una din soluţiile prevăzute la alin. (1) lit. a) sau c).

(5) Rezoluţia de respingere a sesizării prevăzută la alin. (1) lit. c) şi alin. (4) poate fi contestată de persoana care a formulat sesizarea la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicare, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile.

(6) Soluţiile pe care le poate pronunţa secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti sunt:

a) respingerea contestaţiei;

b) admiterea contestaţiei şi desfiinţarea rezoluţiei inspectorului judiciar sau, după caz, a inspectorului-şef şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

(7) Hotărârea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti este irevocabilă".

Exercitarea căilor de atac este guvernată de principiul legalităţii, potrivit căruia căile de atac sunt instituite de lege, ceea ce înseamnă că o hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. şi ale art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, se constată că hotărârea recurată, prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluţiei de clasare, este definitivă (irevocabilă, în formularea Legii nr. 317/2004). În acest sens, trebuie menţionat că, potrivit art. 8 din Legea nr. 76/2012, "De la data intrării în vigoare a C. proc. civ., referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească "definitivă şi irevocabilă" sau, după caz, "irevocabilă" se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească "definitivă".

Potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., sunt supuse recursului "hotărârile date în apel, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile exprese prevăzute de lege".

Prevederile art. 634 alin. (1) din C. proc. civ. arată că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului".

În cauză, recurenta A. S.A. a formulat recurs împotriva unei hotărâri care, potrivit dispoziţiilor menţionate, este definitivă.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei ce vizează admisibilitatea recursului în raport de faptul că exista un vid legislativ atât în ceea ce priveşte calea de atac formulată împotriva rezoluţiei de clasare cât şi calea de atac împotriva hotărârii de fond urmare a Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 397 din 3 iulie 2014.

Observă Înalta Curte că prin Decizia nr. 397/2014, Curtea Constituţională a decis: "Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de F. în Dosarul nr. x/2013 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că sintagma "rezoluţia de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituţională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeaşi lege".

Prin urmare, această decizie a constatat neconstituţionalitatea unei norme juridice ce nu permitea formularea contestaţiei împotriva Rezoluţiei de clasare emisă de Inspecţia Judiciară. Prin această decizie nu s-a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 care nu permitea calea de atac a recursului împotriva hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

În cauză, se pune problema admisibilităţii căii de atac a recursului formulat împotriva hotărârii Curţii de Apel Bucureşti în raport de legea în vigoare la data formulării acestei căi de atac, şi nu a admisibilităţii formulării plângerii împotriva Rezoluţiei de clasare emisă de Inspecţia Judiciară.

Aminteşte Înalta Curte că dispoziţia art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 au fost modificate prin art. I pct. 47 din Legea nr. 234/2018 (act normativ ce a intrat în vigoare la data de 11 octombrie 2018) prin care a fost introdus aliniatul 8 cu urmtătorul conţinut:"(8) Hotărârea poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluţionarea cauzei se face în termen de 6 luni."

Cum la data de 15 iunie 2018 norma art. 47 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 nu permitea formularea căii de atac a recursului, rezultă că recursul declarat de A. S.A. este inadmisibil.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că recurenta nu are deschisă calea de atac exercitată împotriva sentinţei atacate, care nu face parte din categoria celor supuse recursului, având caracter definitiv.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimata - pârâtă Inspecţia Judiciară prin întâmpinare.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta - reclamantă S.C. A. S.A. împotriva sentinţei nr. 666 din 21 februarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2021.