Archaeological suspension sanction: failure of first-instance reasoning on ministerial permit conformity and sanction proportionality

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale - Direcţia Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie, anularea Deciziei nr. 1617/DPC/0L03.2019 a Comisiei Naţionale de Arheologie prin care s-a dispus suspendarea sa pentru o perioadă de 2 ani din Registrul Arheologilor din România şi a Deciziei nr. 2501/03.04.2019 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiei, numite prin O.M.C.L.N. nr. 2186 din 28.03.2019, de respingere a contestaţiei formulate împotriva deciziei de suspendare.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâta Comisia Naţională de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale şi a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva sentinţei nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi rejudecarea în fond a cauzei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi anulării actelor administrative contestate.

În motivarea recursului arată că instanţa a împărtăşit punctul de vedere al Comisiei, în sensul că la efectuarea lucrărilor arheologice ce au condus la demontarea pivniţei existente la obiectivul situat în Iaşi, str. x, era imperios necesar să solicite avizul Ministerului Culturii şi Cultelor, care nu era prevăzut în autorizaţia de construire, iar sesizarea Comisie Naţionale de Arheologie a survenit în urma Raportului privind cercetarea arheologică preventivă pentru imobilul din speţă, pe care Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi l-a înaintat spre avizare Comisiei Naţionale de Arheologie cu adresa nr. x/09.07.2018.

Arată că raportul a fost analizat în şedinţa Comisiei Naţionale de Arheologie din 20.07.2018, care l-a respins pentru refacerea documentaţiei, solicitând prezentarea raportului de cercetare arheologică preventivă de către responsabilul ştiinţific de şantier; că după ce a prezentat raportul de cercetare arheologică preventivă în cadrul şedinţei din 20.08.2018, Comisia Naţională de Arheologie a solicitat, cu adresa DPC nr. x/28.08.2018, verificarea de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi şi de către Inspectoratul de Poliţie Judeţean Iaşi, a legalităţii condiţiilor în care a fost demolată construcţia de tip pivniţă descoperită în timpul lucrărilor, sens în care Comisia s-a sesizat cu privire la încălcarea articolelor 2 şi 3 din Codul Deontologic al Arheologilor din România, fără a mai aştepta rezultatul verificărilor întreprinse de către Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi, care în referatul comunicat ministerului cu adresa nr. x/25.09.2018 a explicat motivele întemeiate pentru care s-a procedat la dezafectarea pivniţei, respectiv deoarece existau Avizele D.J.C. Iaşi nr. 183/2015/Z şi 43/2016/Z, precum şi Hotărârea Consiliului Local Iaşi nr. 427 din 29 decembrie 2015, care permiteau desfiinţarea demisolului/beci, şi pentru că, în urma cercetărilor arheologice, nu au fost identificate complexe arheologice, construcţii în afara celor identificate la faza avizării PUZ C. pen. şi DTAC pentru realizarea unei locuinţe particulare.

Astfel, susţine că pivniţa nu era o construcţie descoperită în timpul lucrărilor, existenţa ei fiind cunoscută şi atestată în documentaţia elaborată la faza avizării PUZ C. pen. şi DTAC, iar scopul cercetării arheologice în acest caz nu 1-a reprezentat subsolul în sine, ci potenţiale vestigii aflate la adâncimi mai mari, motiv pentru care pivniţa nu a constituit o descoperire arheologică, în accepţiunea art. 1 lit. f) din O.G. nr. 43/2000, întrucât existenţa ei nu a rezultat în urma săpăturilor arheologice, măsurile întreprinse pentru demontarea acesteia fiind pe deplin justificate de interesul obţinerii unui maxim de informaţii referitoare la patrimoniul arheologic din zona cercetată, în conformitate cu exigenţele impuse de prevederile art. 15 din Ordinul Ministerului Culturii şi Cultelor nr. 2518 din 04.09.2007, nefiind necesară obţinerea unui aviz din partea Ministerului.

Mai susţine că, după ce a epuizat cercetarea sitului, materialul ceramic descoperit fiind prelucrat şi predat spre păstrare Muzeului de Istorie al Moldovei, a propus descărcarea de sarcina arheologică a terenului şi conservarea in situ a celor două ziduri datând din secolele XVIII - XIX, care s-au păstrat.

Precizează că din conţinutul procesului-verbal al şedinţei comisiei de soluţionare a contestaţiei din data de 03.04.2019 rezultă că motivul care a stat la baza suspendării sale îl reprezintă faptul că nu s-a opus la demolare, în lipsa unui aviz prin care să se autorizeze desfiinţarea construcţiei, deşi nu era în sarcina sa obligaţia solicitării unui asemenea aviz, deoarece DJC Iaşi şi-a asumat faptul că avizul emis la faza DTAC implică şi desfiinţarea pivniţelor, astfel cum a observat şi B., membru în Comisia de soluţionare a contestaţiei, care a votat pentru admiterea cotestaţiei.

Susţine că, întrucât demolarea s-a realizat parţial, doar în ceea ce priveşte pereţii fără importanţă ştiinţifică şi care nu făceau obiectul unei descoperiri arheologice, fiind prezervate toate descoperirile arheologice relevante, nu a existat o prejudiciere a patrimoniul arheologic.

Mai mult, arată că raportul întocmit şi depus la Comisia Naţională de Arheologie cu adresa DPC nr. x/17.01.2019 de către arheologul expert dr. C., pe care membrii Comisiei şi-au întemeiat decizia de sancţionare, nu constată abateri de la deontologia profesională în privinţa modului în care a realizat cercetarea arheologică preventivă la obiectivul din Iaşi, strada x, nr. 4, în respectivul raport menţionându-se că:

"Cercetarea arheologică a zonei supuse investiţiei s-a derulat conform condiţiilor propuse şi acceptate. Această etapă a inclus şi intervenţia intruzivă asupra demisolului/beciului aflat sub construcţia temporară de la nivelul solului. Cea mai mare parte a beciului a fost dezafectată şi inclusă în zona de rezistenţă a locuinţei. Porţiunea care nu a fost afectată a fost acoperită cu pământ galben".

Menţionează că în privinţa proiectului din speţă nu a existat o sesizare formulată în condiţiile art. 22 din O.M. C. pen..N. nr. 2494/2010, pe care Comisia să fi avut abilitarea de a o supune analizei, conform prevederilor art. 25 din O.M. C. pen..N. nr. 2494/2010.

Recurenta-reclamantă precizează că în şedinţa Comisiei Naţionale de Arheologie din data de 15.11.2018 a prezentat lucrarea intitulată Stadiul cercetărilor arheologice din Catedrala romano-catolică "Adormirea Maicii Domnului" Iaşi, în care a prezentat vestigiile descoperite şi a făcut propuneri concrete pentru conservarea şi punerea lor în valoare, pe cât posibil in situ şi nu distructiv, arătând că ar fi necesară demararea procedurii de clasare a monumentului nou descoperit. Această propunere s-a lovit de opoziţia corpului arhitecţilor, care au solicitat Comisiei Naţionale, a Monumentelor Istorice păstrarea proiectului iniţial, această dispută soldându-se cu memoriul pe care l-a adresat ministerului şi celor două comisii de specialitate, înregistrat la Direcţia Patrimoniu Cultural cu nr. x/12.02.2019, în care a criticat opţiunea pentru supraveghere arheologică în locul cercetării preventive, condiţie prevăzută în avizul emis de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi pe care dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 422/2001 o obligau să o respecte.

Propunerile pe care le-a făcut în direcţia modificării proiectului arhitectural, astfel încât să fie prezervate descoperirile arheologice, au fost discutate în şedinţa Comisiei Naţionale de Arheologie din data de 15.02.2019, care la punctul 179 al ordinii de zi a votat pentru continuarea proiectului conform propunerii de avizare a Comisiei Naţionale a Monumentelor Istorice, recomandând intervenţii minime pe monument.

Susţine că această decizie pentru continuarea lucrărilor în regim de supraveghere arheologică, a anulat practic opţiunea emiterii autorizaţiei de cercetare preventivă, aşa încât nu există nicio justificare legală pentru imputarea neefectuării unei asemenea cereri. De altfel, membrii Comisiei care au participat la şedinţa din 15.02.2019 nu au sesizat vreo abatere de la deontologia profesională în cazul activităţii desfăşurate de recurentă pe şantierul de la Catedrală, dovada constituind-o chiar fişele individuale de vot (punctul 179 al ordinii de zi).

Mai arată că în Studiul pe care l-a întocmit anterior obţinerii finanţării şi punerii în lucru a proiectului de restaurare şi consolidare a vechii catedrale, a subliniat necesitatea cercetării arheologice în interiorul catedralei actuale, fiind surprinsă de faptul că avizarea proiectului de către Comisia Naţională a Monumentelor Istorice s-a făcut cu condiţia supravegherii arheologice, care se admite numai în cazuri speciale, atunci când condiţiile tehnice nu permit cercetarea arheologică preventivă, conform prevederilor Ordinului Ministrului Culturii şi Cultelor nr. 2518 din 4 septembrie 2007 prin care a fost aprobată Metodologia de aplicare a procedurii de descărcare de sarcină arheologică.

Întrucât prevederile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice stabilesc că "intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional", susţine că era obligată să se conformeze Avizului nr. x/2016 al Ministerului Culturii şi să efectueze lucrările de săpătură în regim de supraveghere arheologică, iar nu de cercetare preventivă.

Precizează că, şi în aceste condiţii, a luat toate măsurile necesare pentru protejarea descoperirilor arheologice, propunerile de valorificare a acestora fiind prezentate Comisiei Zonale a Monumentelor Istorice nr. 5 în şedinţa din 11.10.2018 şi Comisiei Naţionale de Arheologie la întrunirea din 15.11.2018, aşa încât monumentul nu a suferit vreun prejudiciu ca urmare a activităţii pe care a desfaşurat-o în cadrul şantierului arheologic. De altfel, dacă ar fi dispus sistarea lucrărilor până la obţinerea autorizaţiei de cercetare preventivă, chiar şi în lipsa cadrului legal pentru o astfel de iniţiativă, ar fi însemnat să ia asupra sa riscul blocării finanţării din fonduri europene a proiectului de restaurare, cu consecinţa nefastă a abandonării pe termen nedefinit a proiectului.

Concluzionând, consideră că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 1 lit. f) şi art. 5 alin. (15) din O.G. nr. 43/2000, art. 15 din O.M. C. civ. nr. 2518/2007, art. 22, art. 23 şi art. 25 din O.M. C. pen..N. nr. 2494/2010, art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, întrucât prin activitatea pe care a desfăşurat-o în cazul celor două proiecte nu a încălcat prevederile art. 2 şi art. 3 din Codul deontologic al arheologilor.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe au declarat recurs incident pârâţii Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie, solicitând respingerea recursul principal şi admiterea recursului incident în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii.

În motivarea recursului arată că se impunea admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii, având în vedere că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 43/2000, Comisia Naţională de Arheologie funcţionează ca organism ştiinţific de specialitate, fără personalitate juridică, cu rol consultativ în domeniul patrimoniului arheologic, pe lângă Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, astfel că această comise nu are calitate procesuală pasivă şi nici personalitate juridică.

Consideră că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 36 C. proc. civ. privind identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii.

Pe fond, arată că prin Decizia nr. 1617/DPC/01.03.2019 emisă de Comisia Naţională de Arheologie s-a dispus suspendarea din Registrul Arheologilor din România, pentru o perioadă de 2 ani, a reclamantei A. pentru încălcarea art. 2 şi art. 3 din Codul Deontologic al Arheologilor, decizia fiind motivată atât în fapt, cât şi în drept.

Invocă dispoziţiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 43/2000, potrivit cărora cercetarea arheologică se realizează de către personalul de specialitate atestat şi înregistrat în Registrul Arheologilor, conform prevederilor Regulamentului săpăturilor arheologilor din România, cu respectarea normelor privind standardele şi procedurile arheologice şi în acord cu principiile Codului Deontologic al Arheologilor din România.

De asemenea, arată că potrivit art. 2 din Codul Deontologic al Arheologilor din România, este o datorie a fiecărui arheolog să asigure păstrarea patrimoniului arheologic prin oriece mijloc legal, iar potrivit art. 3, arheologii vor asigura efectuarea de investigaţii care să îndeplinească cele mai înalte standarde profesionale, chiar şi în cazurile în care nu este posibilă păstrarea patrimoniului arheologic.

Consideră că în mod legal a reţinut instanţa de fond că, odată constatată încălcarea normelor deontologice, sancţiunea care intervine este aceea a suspendării atestării, iar în privinţa duratei pentru care se dispune suspendarea, aceasta este lăsată la aprecierea Comisiei Naţionale a Arheologilor.

4. Apărările formulate

Recurenţii-pârâţii Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie au formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului principal, pe motiv că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentă.

Pe fond, solicită respingerea recursului reclamantei şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei recurate.

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului principal, formulat de reclamanta A., invocată de recurenţii-pârâţi Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prezentând argumentele sale în sprijinul punctului de vedere exprimat prin cererea de recurs.

De asemenea, a arătat şi textele de lege apreciate a fi fost interpretate greşit de către prima instanţă.

În consecinţă, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului principal.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale - Direcţia Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie, anularea Deciziei nr. 1617/DPC/0L03.2019 a Comisiei Naţionale de Arheologie prin care s-a dispus suspendarea sa pentru o perioadă de 2 ani din Registrul Arheologilor din România şi a Deciziei nr. 2501/03.04.2019 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiei, numite prin O.M.C.L.N. nr. 2186 din 28.03.2019, de respingere a contestaţiei formulate împotriva deciziei de suspendare.

Examinând hotărârea recurată din perspectiva argumentelor inserate în cererea de recurs, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a răspuns unor argumente esenţiale din cererea de chemare în judecată.

Astfel, referitor la susţinerea reclamantei în sensul că nu avea ce alte măsuri să întreprindă pentru protejarea patrimoniului arheologic în afara celor menţionate în raportul de cercetare arheologică preventivă, respectiv păstrarea in situ a extradosului zidului pivniţei şi al subsolului care a fost păstrat alături de noua fundaţie, prima instanţă nu a răspuns în ce constă în mod concret atitudinea pasivă a reclamantei şi ce măsuri trebuiau întreprinse de către aceasta.

Un alt argument esenţial din cererea de chemare în judecată ce nu a fost analizat de către prima instanţă este cel referitor la faptul că, întrucât art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001 prevede că "intervenţiile asupra monumentelor istorice se fac numai pe baza şi cu respectarea avizului emis de către Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional sau, după caz, de către serviciile publice deconcentrate ale Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional", reclamanta era obligată să se conformeze Avizului nr. x/2016 al Ministerului Culturii şi să efectueze lucrările de săpătură în regim de supraveghere arheologică, iar nu de cercetare preventivă. Întrucât prima instanţă nu a făcut nicio referire la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, motivarea instanţei sub acest aspect este doar una formală.

Pe de altă parte, deşi prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat caracterul vădit disproporţionat în ceea ce priveşte sancţiunea suspendării sale pe o perioadă de 2 din Registrul Arheologilor din România, în raport de situaţiile investigate, prima instanţă nu a răspuns în niciun fel acestei susţineri.

Astfel, aceste aspecte, dar şi altele invocate prin cererea de chemare în judecată, nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

Or, în lipsa unui răspuns pertinent şi fondat cu privire la toate argumentele pertinente din cererea de chemare în judecată nu se poate considera că sentinţa atacată răspunde cerinţei privind motivarea soluţiilor pronunţate de către instanţele judecătoreşti, respectiv aceasta nu poate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., precum şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest mod, s-a încălcat principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 C. proc. civ., reclamanta înţelegând să învestească instanţa cu soluţionarea unei cereri, ale cărei argumente nu au făcut obiectul analizei instanţei de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, hotărârea pronunţată de prima instanţă va cuprinde:

"b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Motivarea hotărârii judecătoreşti, respectiv a soluţiilor pronunţate, trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, în raport cu toate aspectele invocate prin cererea de chemare în judecată, fiind indispensabilă pentru exercitarea controlului judiciar de către instanţa ierarhic superioară, constituind o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile în proces, întrucât le furnizează dovada, pe de o parte, că solicitările şi mijloacele lor de apărare au fost serios examinate de instanţă, dar şi că soluţiile adoptate de către instanţele judecătoreşti se întemeiază pe un raţionament logico-juridic menit să confere certitudinea că instanţa a pronunţat o soluţie justă, în raport cu împrejurările de fapt ale cauzei şi temeiurile de drept aplicabile.

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut constant în jurisprudenţa sa că "dreptul la un proces echitabil nu poate trece drept efectiv, decât dacă cererile şi observaţiile părţilor sunt cu adevărat studiate adică examinate de către tribunalul sesizat", iar art. 6 din C.E.D.O. impune în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a mijloacelor, argumentelor şi propunerilor de dovezi ale părţilor, în raport cu normele de drept aplicabile, pentru a da posibilitatea instanţei de control judiciar să verifice legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate în primă instanţă şi pentru a crea premisele unui recurs efectiv la care partea are dreptul.

În acest mod, a fost încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, instanţa de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamant, urmând să analizeze toate argumentele aduse de recurenta-reclamantă prin acţiunea formulată.

În raport cu soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare, nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanţă cu ocazia rejudecării cauzei.

2.3. Cu privire la recursul incident, formulat de pârâţii Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine incidenţa motivelor de recurs invocate de către reclamantă.

Prin cererea de recurs incident se solicită admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii, având în vedere că potrivit art. 14 din O.U.G. nr. 43/2000, Comisia Naţională de Arheologie funcţionează ca organism ştiinţific de specialitate, fără personalitate juridică, cu rol consultativ în domeniul patrimoniului arheologic, pe lângă Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, astfel că această comise nu are calitate procesuală pasivă şi nici personalitate juridică.

Înalta Curte constată că în materia contenciosului administrativ nu este relevantă personalitatea juridică a autorităţii publice emitente a actului contestat, ci capacitatea sa administrativă, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogativele de putere publică asigurând organizarea executării şi executarea în concret a legii. Capacitatea administrativă conferă capacitatea autorităţii publice de a sta în proces indiferent dacă are sau nu personalitate juridică, astfel încât în speţă pârâta Comisia Naţională de Arheologie, fiind emitenta actului ce face obiectul judecăţii, are calitate procesual pasivă.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că, în speţă, Comisia Naţională de Arheologie este constituită potrivit dispoziţiilor legale, fiind înfiinţată şi funcţionând în baza O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului arheologic, modalitatea de organizare a acesteia este stabilită prin ordin al Ministrului Culturii, iar prin lege, acesteia i-a fost conferită capacitate administrativă în sensul că este împuternicită să emită acte administrative.

De asemenea, prin cererea de recurs incident nu sunt aduse argumente noi faţă de cele invocate în primă instanţă cu privire la calitatea procesuală pasivă a Comisiei Naţionale de Arheologie.

Prin urmare, faţă de argumentele invocate de către recurenţii-pârâţi prin recursul incident şi faţă de critica formulată pe această cale, ce vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Comisiei Naţionale de Arheologie, instanţa de recurs apreciază că se impune respingerea, ca nefondat, a recursului incident.

2.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul principal formulat de A. împotriva sentinţei nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

De asemenea, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul incident formulat de Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului principal formulat de A..

Admite recursul principal formulat de A. împotriva sentinţei nr. 108/2019 din 18 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Respinge recursul incident formulat de Ministerul Culturii (fost Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale) - Direcţia de Patrimoniu Cultural şi Comisia Naţională de Arheologie împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 2 februarie 2022.