Insurers' Guarantee Fund liability cap applicable at time of bankruptcy versus insurance contract date

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.10.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 9660/10.10.2017, respectiv a art. 2, cu obligarea părţii pârâte la plata următoarelor diferenţe de despăgubiri civile neachitate:

- suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale,

- suma de 12.630,85 RON cu titlu de daune materiale

- la plata diferenţei de curs valutar neachitata la momentul plaţii parţiale a despăgubirii de 450.000 RON, conform sentinţei penale nr. 2629/04.11.2016, pronunţata de Judecătoria Sector 4 şi rămasa definitiva prin decizia penala nr. 610/A/24.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti;

- obligarea la plata dobânzii legale, calculata începând cu data rămânerii definitiva a hotărârii si pana la data plaţii efective si integrale a despăgubirii;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2951 pronunţată la data de 21 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de cchemare în judecată ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, reclamanta A. solicitând admierea recursului, casarea sentinţei atacte şi în rejudecare a solicitat:

- admiterea contestaţiei, anularea în parte a Deciziei nr. 9660/10.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în sensul anulării art. 2 din această decizie;

- obligarea pârâtului Fondul de Garantare A Asioguraţilor la plata următoarelor diferenţe de despăgubiri civile neachitate, astfel cum au fost modificate prin cererea precizatoare:

1. suma de 81.447,24 euro cu titlu de daune morale;

2. suma de 12.630,85 RON cu titlu de daune materiale;

3. suma de 6.170 RON reprezentând diferenţa de curs valutar, neachitată la momentul plăţii parţiale a despăgubirii de 450.000 RON, conform sentinţei penale nr. 2629/04.11.2016, pronunţată de Judecătoria Sector 4 şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 610/A/24.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti;

4. suma de 19.437,60 RON reprezentând contravaloare intervenţie chirurgicală din data de 20.11.2017;

5. obligarea la plata dobânzii legale calculată începând cu data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective ţi intergale a despăgubirii;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a invocat faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 213/2015, ale art. 5 şi 6 din C. civ., a art. 1 alin. (1), a art. 24 alin. (2) lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În esenţă, recurenta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentaţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON. În acest caz, legea aplicabilă nu este cea de la data falimentului asigurătorului, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, ci legea aplicabilă este cea de la data producerii accidentului rutier sau data emiterii poliţei RCA.

Apreciază recurenta că izvorul despăgubirilor civile solicitate de reclamantă îl constituie poliţa RCA nr. x cu valabilitate 01.09.2013 - 28.02.2014 emisă pentru autovehiculul condus de inculpat, în temeiul acestei poliţe, instanţa de judecată a obligat B. S.A. la plata despăgubirilor în cauză ca urmare a accidentului din data de 11 februarie 2014, produs în perioada de valabilitate a poliţei RCA. Nu se naşte un alt raport juridic între reclamantă şi FGA întrucât instanţa a stabilit prin hotărâre definitivă cuantumul şi obligaţia de plată a B. S.A., iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia legală de a plăti aceste despăgubiri ca urmare a survenirii falimentului Asigurătorului.

Raportul juridic intervenit între reclamantă şi FGA este unul subsecvent, care se circumscrie raportului juridic iniţial de asigurare dintre reclamantă şi B. S.A., ce are ca izvor un raport juridic de asigurare.

Drept urmare, legea aplicabilă este Legea nr. 136/1995 şi Legea nr. 503/2004 în vigoare la data producerii faptei ilicite şi implicit a prejudiciului, şi nu Legea nr. 213/2015 aşa cum în mod netemeinic şi nelegal a apreciat instanţa de fond.

Totodată, susţine recurenta că plafonul de 450.000 RON îşi găseşte aplicabilitatea doar în cazurile în care prejudiciile s-au produs după intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015 iar pentru cele produse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 213/2015, în virtutea principiului aplicării legii civile în timp, apreciază că prevederile aplicabile sunt cele prevăzute la art. 60 din Legea nr. 136/1995 respectiv prevederile Ordinului CSA nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare, care nu instituie un plafon de garantare.

Trebuie făcută o distincţie între exercitarea drepturilor creditorilor împotriva Fondului, care este de natură formală, procedurală şi obligaţia de garantare a Fondului, care ţine de esenţa obligaţiei. Obligaţia de garantare însoţeşte creanţa iniţială, asigurătorul RCA având obligaţia de garantare faţă de asiguratul RCA, de la semnarea poliţei RCA, Fondul de Garantare având aceeaşi obligaţie, de la acelaşi moment. Accidentul rutier şi intrarea în faliment sunt doar condiţii ale obligaţiilor asumate.

Plafonarea creanţelor indiferent de data poliţei RCA şi de data accidentului rutier nu alterează existenţa acestor creanţe/despăgubiri. Restul de creanţă care nu s-a achitat va exista în continuare. Prejudiciul persoanei păgubite nu se stinge ci îşi continuă existenţa până la acoperire.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare pe care se întemeiază obligaţia de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligaţia de garanţie, cât şi dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995.

Totodată, a considerat recurenta că, atât timp cât exigibilitatea obligaţiei de plată a contribuţiei de plată la fondul de garantare s-a născut în sarcina societăţii de la momentul încheierii poliţei de asigurare, sub imperiul Legii nr. 136/1995 şi obligaţia corelativă a FGA de garantare s-a născut tot la acest moment.

În acest context, a concluzionat recurenta-reclamantă că legea aplicabilă în cauză este Legea nr. 13/1995, iar aplicarea Legii nr. 213/2015 s-a realizat de instanţa de fond cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii, fiind necesară înlăturarea acestor considerente din cuprinsul sentinţei atacate.

Afirmă recurenta că prin plafonarea plăţii despăgubirilor la suma de 450.000 RON legiuitorul intră în contradicţie cu prevederile Directivei 2009/103/CE care instituie obligaţia statelor comunitare să introducă o limită de despăgubiri aferentă poliţelor RCA.

Se arată în acest sens că Directiva stipulează că victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii. Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru ppoate solicita ca sumele pentru care asigurarea menţionată la art. 3 este obligatorie să fie de minimum: în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 euro pentru o victimă sau de 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubiri, indiferent de numărul victimelor.

Instituirea unui plafon de garantare şi de plată sub nivelul prevăzut de normele comunitare reprezintă un abuz al legiuitorului faţă de cetăţenii români, victime ale accidentelor de circulaţie.

În mod greşit se susţine de intimata pârâtă că Directiva 2009/103/CE nu are incidenţă în cauză, ignorând faptul că legiuitorul comunitar a dorit să asigure o protecţie juridică a victimelor accidentelor rutiere instituind un cuantum al despăgubirilor rezonabil pentru toţi cetăţenii comunitari, obligând statele membre UE să garanteze plata integrală a acestor despăgubiri stabilite de instanţele de judecată, reglementând acest aspect în dreptul intern.

Consideră recurenta că Legea nr. 213/2015 a fost emisă în contradicţie cu prevederile Directivei 2009/103/CE prin aceasta creându-se prejudicii evidente creditorilor de asigurare dar şi o discriminare a cetăţenilor români faţă de ceilalţi cetăţeni din statele UE.

4. Apărările intimatei

Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În esenţă, arată intimatul că atât Legea nr. 136/1995 cât şi Legea nr. 213/2015 s-a avut în vedere protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător dat fiind impactul social pa care îl poate avea un asemenea faliment.

Susţine intimatul că miza aplicării în cauză a art. 60 din Legea nr. 136/1995 o constituie lipsa unui plafon de garantare astfel cum impune Legea nr. 213/2015, însă acest act normativ nu stabileşte modalitatea de plată a creditorilor asigurătorului în faliment.

Pe de altă parte, se susţine că esenţiale pentru naşterea unui raport juridic între recurentă şi FGA sunt două împrejurări:

- falimentul asigurătorului care răspunde pentru producerea pagubei, singura împrejurare care, potrivit art. 60 din Legea nr. 136/1995 şi art. 2 din Legea nr. 213/2015 dă naştere dreptului creditorului de a se adresa Fondului pentru plata despăgubirii;

- exercitarea dreptului la plata despăgubirii, prin formularea şi înregistrarea cererii de plată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei nr. 9660/10.10.2017, respectiv a art. 2 şi obligarea intimatului-pârât la plata următoarelor diferenţe de despăgubiri civile neachitate:

- suma de 100.000 euro cu titlu de daune morale,

- suma de 12.630,85 RON cu titlu de daune materiale

- la plata diferenţei de curs valutar neachitata la momentul plaţii parţiale a despăgubirii de 450.000 RON, conform sentinţei penale nr. 2629/04.11.2016, pronunţata de Judecătoria Sector 4 şi rămasa definitiva prin decizia penala nr. 610/A/24.04.2017 a Curţii de Apel Bucureşti;

- obligarea la plata dobânzii legale, calculata începând cu data rămânerii definitiva a hotărârii si pana la data plaţii efective si integrale a despăgubirii;

- obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

În esenţă, recurenta-reclamantă apreciază că legea aplicabilă dreptului de a solicita sumele cuvenite este Legea nr. 136/1995, lege care nu prevedea un plafon maxim de garantare, respingerea cererii de plată prin raportare la plafonul maxim instituit de Legea nr. 213/2015 echivalând cu aplicarea retroactivă a legii.

Apreciază Înalta Curte, în ceea ce priveşte legea aplicabilă litigiului, că raporturile juridice între Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi creditorii de asigurări iau naştere în temeiul şi în condiţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în momentul solicitării deschiderii dosarului de daună, prin cererea adresată Fondului. Astfel, nu se poate vorbi de ultraactivarea dispoziţiilor Legii nr. 136/1996, care au fost abrogate prin Legea nr. 213/2015.

Recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 12 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995.

Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "orice persoană care invocă vreun drept de creanţă împotriva asigurătorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliţă de asigurare valabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, poate solicita deschiderea dosarului de daună printr-o cerere adresată Fondului".

Deci, referitor la legea aplicabilă raporturilor născute între creditorii de asigurări şi Fondul de Garantare a Asiguraţilor în instrumentarea dosarului de daună, în temeiul art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, nu are nicio relevanţă momentul încheierii poliţei RCA, aceste moment fiind relevant numai în privinţa raporturilor de asigurare, neputându-se vorbi despre naşterea vreunui drept de garanţie afectat de condiţie suspensivă în favoarea asiguratului în ipoteza insolvenţei asigurătorului.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii.

Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

Prin urmare, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora izvorul despăgubirilor civile solicitate îl constituie poliţa RCA, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Înalta Curte are în vedere si faptul că potrivit dispoziţiilor art. 2210 alin. (1) C. civ., "În limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane".

Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este nici "răspunzător de producerea pagubei", nici succesor în drepturi şi obligaţii al B. S.A. şi nici fideiusor, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale FGA, obligaţia fiind născută, dacă este cazul, din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul si, de aceea, plăţile făcute de către Fond reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele si pe seama acestuia, ca urmare a stipulaţiei legale.

Legea specială nu a prevăzut însă o garanţie legală nelimitată, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, ci numai una limitată la suma de 450.000 RON pentru fiecare creditor, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 în conformitate cu care "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege".

Ca atare, obligaţia de garantare asumată de Fond rezultă din lege însă doar în limita unui plafon de garantare, iar plafonarea despăgubirilor a fost necesar a fi instituită întrucât scopul urmărit de legiuitor prin instituirea acestei prevederi legale, a fost acela de a acoperi în mod egal toate creanţele de asigurări deţinute împotriva societăţii de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plăţii în integralitate a tuturor creanţelor de asigurări deţinute de către toţi creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor.

În ce priveşte critica referitoare la faptul că plafonarea despăgubirilor la suma de 450.000 RON se intră în contradicţie cu prevederile Directivei 2009/103/CE, constată Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, că domeniul de aplicare propriu al acestui act normativ de drept european nu priveşte schemele de garantare în cazul insolvenţei asigurătorilor, ci doar contractul de asigurare.

În acest sens, reţine Înalta Curte că art. 9 paragraf 1 din Directivă "Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menţionată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum: în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor; în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor.", vizează conţinutul raportului de asigurare de răspundere civilă auto, şi nu chestiunea măsurii în care statul s-ar obliga la despăgubire în caz de insolvenţă a asigurătorului, aspect ce intră în marja sa de apreciere, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond.

Nici critica ce vizează faptul că prin Legea nr. 213/2015, emisă în contradicţie cu prevederile Directivei 2009/103/CE, s-au creat prejudicii evidente creditorilor de asigurare şi o discriminare a cetăţenilor români faţă de ceilalţi cetăţeni din statele UE, nu poate fi primită, analogia făcută de recurentă cu un accident rutier produs în străinătate de un asigurat RCA al societăşii B. S.A. nefiind pertinentă având în vedere împrejurarea că persoanele în discuţie nu se găsesc supuse aceluiaşi cadru legal.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta - reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2951 din 21 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 decembrie 2021.