VIce-mayor’s incompatibility with merchant status of Authorized Natural Person; validity of ANI evaluation and automatic disqualification under Law 176/2010

Şedinţa publică din data de 2 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, iniţial, la data de 03.05.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea Raportului de evaluare nr. x/10.04.2017, prin care s-a reţinut că nu a respectat regimul juridic al incompatibilităţilor, întrucât ar fi deţinut simultan, atât funcţia de viceprimar, cât şi calitatea de comerciant persoană fizică, "A. Persoană Fizică Autorizată", în perioada 26.06.2012-30.07.2014, şi "A. Persoană Fizică Autorizată", în perioada 06.04.2015-05.06.2016, şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 5849 din 11 octombrie 2017, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale, ridicată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea primei instanţe

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 06.11.2017.

Prin încheierea de şedinţă din 26 februarie 2018, Curtea a admis excepţia tardivităţii formulării unor motive suplimentare de nelegalitate, mai puţin în privinţa criticilor derivate din incidenţa jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de şedinţă din 29 iunie 2018, Curtea a respins cererea reclamantului de efectuare a unei trimiteri preliminare în validitate şi interpretare formulată de reclamant şi a admis excepţia inadmisibilităţii invocării excepţiei de nelegalitate a Protocoalelor încheiate de Agenţia Naţională de Integritate cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului şi cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 4252 din 22 octombrie 2018, Curtea a respins acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond, iar, în subsidiar, admiterea contestaţiei şi anularea Raportului de evaluare nr. x/02.03.2016 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul arată, sub un prim aspect, că în prezenta cauză nu a avut loc o judecată asupra fondului, ceea ce decurge din: confuzia permanentă pe care o face instanţa între incompatibilitatea reţinută în Raportul contestat şi "conflictul de interese", precum şi aplicarea altor dispoziţii legale, neincidente, cum ar fi cele referitoare la întreprinderea familială; ignorarea complet nelegală a aspectelor invocate prin cererea completatoare; limitarea drastică a posibilităţii de a formula concluzii orale ale avocatului şi ignorarea concluziilor scrise depuse de acesta; motivarea superficială, formală, incompletă, fără a analiza fondul problemelor de drept ridicate.

Motivarea instanţei este greşită, atât sub aspectul referirilor la conflictul de interese, deşi raportul atacat vizează o stare de incompatibilitate, cât şi din punct de vedere al referirilor la întreprinderile individuale şi cele familiale, atât timp cât starea de incompatibilitate a fost reţinută prin raportare la deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică în cadrul a două persoane fizice autorizate.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării unor motive suplimentare de legalitate, arată că motivarea este greşită, întrucât art. 22 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 nu conţine nicio referire la motivele contestaţiei, care ar trebui depuse într-un termen de decădere de 15 zile, sau la imposibilitatea completării motivelor contestaţiei, şi nici Legea nr. 554/2004 nu conţine o asemenea normă. Ca urmare, Legea nr. 176/2010 se completează cu dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., care prevăd că reclamantul poate să modifice/completeze cererea şi să propună noi dovezi până las primul termen de judecată la care este legal citat.

A doua critică se referă la încălcarea dreptului intern, a CEDO şi a CDFUE, în ceea ce priveşte dreptul la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la dreptul la o hotărâre motivată, întrucât din analiza sentinţei se poate observa că aceasta este nemotivată, fapt ce echivalează cu o lipsă de judecată şi implicit cu încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Astfel, arată că instanţa nu a analizat în concret argumentele sale referitoare la faptul că: nu a exercitat efectiv calitatea de titular al celor 2 PFA reţinute în Raportul de evaluare; nu toate PFA au calitate de comerciant; calitatea de "comerciant' nu este definită de nicio dispoziţie legală pe care se întemeiază raportul de evaluare; încălcarea art. 20 coroborat cu art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal cuprinse în Directiva 65/46 faţă de dispoziţiile din dreptul românesc cuprinse în art. 15 din Legea nr. 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene faţă de prevederile art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010; aplicarea cu prioritate a dispoziţiilor dreptului Uniunii Europene faţă de normele cuprinse în legislaţia naţională şi să se constate lipsa de efecte juridice, după 1 decembrie 2009, a Deciziei Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi a legislaţiei naţionale de implementare a deciziei sus-amintite, în speţă Legea nr. 176/2010.

A treia critică priveşte faptul că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea legii, cu ignorarea împrejurării că în cauză sunt incidente prevederile art. 26, alin. (3), teza a II-a din Legea nr. 176/2010, care instituie o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare pentru această incompatibilitate.

Astfel, prin Raportul contestat ANI a constatat că reclamantul a fost în incompatibilitate în perioada 20.06.2012 - 30.07.2014, iar agenţia s-a autosesizat la data de 23.09.2016. Cum pretinsa stare de incompatibilitate a încetat la 30.07.2014, cu mai mult 2 ani înainte de autosesizarea Agenţiei la 23.09.2016, orice sancţiune disciplinară putea fi aplicată numai în termen de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, adică cel mai târziu la data de 30.07.2017, iar incompatibilitatea reprezintă o abatere disciplinară (art. 25 alin. (1) din Legea nr. 176/2010).

Prin cea de-a patra critică, recurentul a susţinut, referitor la starea de incompatibilitate derivată din presupusa calitate de comerciant persoană fizică, că sentinţa recurată este nelegală, având în vedere că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că Raportul contestat are temei legal, deşi acesta se întemeiază pe o serie de dispoziţii echivoce, neclare şi greu de înţeles, imprevizibilitatea acestora reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea.

Astfel, raportul ANI se întemeiază pe o dispoziţie legală (art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003) care nu stabileşte în mod clar o incompatibilitate, ci face trimitere către alte norme de drept prin care trebuie determinată calitatea de comerciant la care se referă. Această dispoziţie legală a devenit caducă, desuetă, lipsită de efecte juridice, abrogată implicit o dată cu intrarea în vigoarea a Noului C. civ., deoarece acesta a abrogat Codul comercial, care definea actele de comerţ şi, legat de acestea, comerciantul. În acest mod, norma juridică pe care ANI întemeiază starea de incompatibilitate nu este accesibilă destinatarului şi a devenit imprevizibilă pentru acesta.

Pentru a motiva această soluţie, prima instanţă nu face altceva decât să citeze mai multe texte de lege. Or, simpla enumerare a unor articole de lege nu poate echivala cu o motivare. Pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil se impune ca judecătorul să analizeze şi să dispună motivat asupra aspectelor invocate.

Pe de altă parte, arată că nu înţelege motivul pentru care prima instanţă face referire la dispoziţiile ce reglementează întreprinderile individuale sau întreprinderile familiale. În cuprinsul Raportului de evaluare ANI stabileşte starea de incompatibilitate prin raportare la deţinerea calităţii de comerciant persoană fizică în cadrul a două persoane fizice autorizate (A. Persoană Fizică Autorizată şi A. Persoană Fizică Autorizată), astfel căr dispoziţiile referitoare la alte forme de organizare nu sunt incidente în prezenta speţă.

Pe cale de consecinţă, în mod evident, în ceea ce priveşte reglementarea noţiunii de "comerciant persoană fizică" nu sunt îndeplinite nici cerinţa de accesibilitate a legii şi nici cerinţa de previzibilitate a acesteia.

Pentru a putea fi aplicat şi a putea produce efecte juridice, orice act normativ ar trebui să fie suficient de precis, clar, accesibil oricărei persoane şi previzibil, calităţi pe care nu le prezintă norma juridică în speţă.

Altfel spus, dispoziţiile respective sunt "lege", doar dacă sunt enunţate cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de acestea şi să fie capabil să prevadă consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă/situaţie.

Raţionamentul pe baza căruia a fost emis Raportul de evaluare şi motivarea sentinţei recurate, care confirmă legalitatea Raportului, încalcă în mod flagrant principiul certitudinii juridice, componentă a principiului legalităţii, garantat de Constituţia României şi de CEDO, conform căruia aplicarea oricărei norme juridice trebuie să fie previzibilă pentru cei cărora li se adresează. O normă afectată de incertitudine juridică nu poate atrage aplicarea unor sancţiuni atât de grave, cum sunt cele care decurg din constatarea unei incompatibilităţi, şi trebuie să fie înlăturată de la aplicare, sens în care face referire la mai multe decizii ale Curţii Constituţionale şi la jurisprudenţa Curţii Europeane a Drepturilor Omului.

Or, instanţa de fond se limitează doar la a găsi o definiţie a noţiunii de "comerciant persoană fizică" şi omite să se pronunţe cu privire la imprevizibilitatea normei juridice şi la faptul că această imprevizibilitate duce la înlăturarea unei eventuale răspunderi juridice, aspecte ce au fost invocate expres de către reclamant.

Prin cea de-a cincea critică, se invocă faptul că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a apreciat în mod eronat, prin aplicare greşită a legii, că actele efectuate de pârâta Agenţia Naţională de Integritate în lucrarea nr. x/30.09.2014, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/02.03.2016, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal, deşi acestea sunt lovite de nulitate absolută, în temeiul art. 13 alin. (2) din Legea 176/2010.

În cuprinsul Sentinţei recurate, instanţa reţine următoarele:

"o primă chestiune invocată de către reclamant pentru a argumenta caracterul nelegal al raportului, vizează omisiunea pârâtei de a-l informa cu privire la existenţa conflictului de interese generat".

Menţionează că nu a invocat un astfel de argument în faţa instanţei de fond şi că Raportul de evaluare contestat în prezenta speţă vizează respectarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi nu al conflictelor de interese, aşa cum în mod eronat reţine instanţa de mai multe ori în cuprinsul sentinţei.

Ceea ce a invocat, de fapt, în faţa primei instanţe a fost încălcarea garanţiei procedurale instituite de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, unde este reglementată procedura de desfăşurare a evaluării ANI în privinţa stării de incompatibilitate, împărţind-o în două etape: înainte şi, respectiv, după informarea persoanei evaluate.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor acestor texte de lege, persoana evaluată trebuie informată şi invitată să depună un punct de vedere cu privire la faptele ce constituie elementele constitutive ale stării de incompatibilitate, ce se reţin în sarcina acestuia, înainte ca Agenţia să poată solicita informaţii care nu sunt publice, de la persoane fizice sau juridice.

În acest sens, până la informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, inspectorul de integritate desfăşoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice, iar numai după informarea persoanei evaluate şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice, date ori informaţii care nu sunt publice.

Cu privire la sancţiunea ce se aplică nerespectării de către ANI în decursul procedurii de evaluare a condiţiilor instituite de articolele legale evocate anterior, art. 13 alin. (2) prevede şi sancţiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmeşte acte pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată şi informată, respectiv aceea că toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

În susţinerea celor de mai sus, a arătat în faţa instanţei de fond că în cadrul lucrării nr. x/30.09.2014, finalizată prin Raportul de evaluare nr. x/02.03.2016, pârâta ANI a transmis adresa prin care îl invita să depună un punct de vedere la data de 03.07.2015 (pag. 2 din Raportul contestat).

Cu toate acestea, pârâta ANI a solicitat şi recepţionat date şi informaţii cu privire la persoana sa înainte de această dată, după cum urmează:

- informaţii primite de la Primăria Comunei Husnicioara, Jud. Mehedinţi, prin adresa nr. x/25.10.2016;

- informaţii primite de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului prin adresa nr. x/14.11.2016;

- informaţii primite de la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi prin adresa nr. x/21.11.2016;

- informaţii primite de la Şcoala Gimnazială Prunişor prin adresa nr. x/22.12.2016;

- informaţii primite de la B. prin adresa nr. x/11.01.2017.

În concluzie, interpretarea corectă a dispoziţiilor legale care reglementează procedura evaluării stării de incompatibilitate este aceea că pentru obţinerea oricăror informaţii personale/nepublice era necesară informarea prealabilă şi invitarea sa să formuleze un punct de vedere. Cum informaţiile obţinute de către intimata-pârâtă ANI sunt, în mod evident, informaţii personale/nepublice, ce au fost obţinute fără informarea sa şi fără să formuleze un punct de vedere, se impune anularea Raportului de evaluare.

Din lecturarea sentinţei atacate, rezultă în mod evident că instanţa de fond nu a înţeles argumentul invocat de către Recurentul-Reclamant şi nu s-a pronunţat deloc asupra acestuia, aşa încât şi din această perspectivă sentinţa atacată este nemotivată.

O a şasea critică, se referă la aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara, procedura de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcând legislaţia Uniunii Europene cu privire la acest aspect.

În soluţionarea acestui motiv de nelegalitate, prima instanţă se limitează la a face o prezentare a Hotărârii din cauza C-201/14 Bara şi la a enunţa mai multe articole din Legea nr. 176/2010 (art. 15 alin 1 şi 2, art. 8 alin. (1), art. 13 alin. (1), (2) şi 3) pentru ca ulterior să concluzioneze:

"persoana evaluată beneficiază de prevederi legale care îi permit să ia cunoştinţă de informaţiile obţinute de inspectorul de integritate în procedura de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, astfel încât nu este aplicabil argumentul reţinut de CJUE în hotărârea invocată de reclamant".

În mod evident, nici în această privinţă sentinţa recurată nu este motivată, reţinerile Instanţei de fond fiind simple afirmaţii din care nu rezultă un raţionament juridic. Mai mult, afirmaţia primei instanţe este greşită, faţă apărările formulate în faţa instanţei de fond cu privire la acest aspect.

A şaptea critică se referă la încălcarea principiului egalităţii în faţa legii şi al nediscriminării, având în vedere identitatea problemei de drept care se pune în prezenta cauză cu cea din Cauza Bara, în acea cauză fiind anulat actul administrativ emis cu încălcarea dispoziţiilor din dreptul UE privind datele cu caracter personal.

Soluţia care solicită să fie pronunţată în prezenta cauză - anularea actului administrativ emis cu încălcarea legislaţiei UE privind datele cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată prin Hotărârea Bara - a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care prin Decizia nr. 2041/17.05.2018 a respins recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva sentinţei civile nr. 64 din 14.12.2015, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate. În consecinţă, sentinţa Curţii de Apel Cluj, prin care s-a anulat protocolul dintre Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, pentru că încălca dreptul UE, aşa cum a stabilit CJUE prin Hotărârea Bara, a fost menţinută de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Or, cetăţeanul european A. are aceleaşi drepturi ca şi cetăţeanul european Bara, şi anume acela de a fi anulat actul administrativ emis cu încălcarea legislaţiei UE privind datele cu caracter personal.

Prin ce-a de a opta critică, se arată că sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dreptului UE, dat fiind că menţine Raportul contestat, care este nelegal, prin aceea că prevede sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi reţinută la pag. 8 din Raportul contestat, fapt ce contravine mai multor drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi deci trebuie înlăturată de la aplicare.

Potrivit Raportului contestat, acesta face aplicarea art. 25, alin. (2) din Legea 176/2010:

"Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului."

Această prevedere legală are drept consecinţă, în privinţa sa, faptul că i se vor aplica, în cazul respingerii recursului, sancţiuni grave şi anume încetarea funcţiei publice alese şi interdicţia de a ocupa funcţii publice alese, timp de 3 ani.

Cum Legea 176/2010 este, în prezent, legislaţia naţională prin care se pune în aplicare Decizia 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, iar potrivit art. 51 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dispoziţiile Cartei se adresează şi statelor membre în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, rezultă că garanţiile conţinute de Cartă se aplică şi în privinţa Legii 176/2010.

În acest context, consideră că sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa orice funcţii alese timp de 3 ani (aşa cum această prevedere legală a fost interpretată prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014) - sancţiune ce nu este supusă individualizării, aplicându-se automat în temeiul legii, ope legis, şi, deci, care nu poate fi aplicată proporţional cu abaterea reţinută - încalcă o serie de drepturi şi principii garantate de Cartă, respectiv art. 49 din Cartă, care consacră principiul proporţionalităţii pedepselor şi art. 52, care stabileşte principiul proporţionalităţii restrângerii exerciţiului drepturilor şi libertăţilor. Sancţiunea complementară conţinută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 limitează dreptul la muncă şi libertatea de a-şi alege ocupaţia, garantate de art. 15, alin. (1) din Cartă, precum şi dreptul de a fi ales, garantat de art. 39-40 din Cartă. În consecinţă, trebuie să se respecte principiul proporţionalităţii sancţiunii cu fapta, iar acest lucru devine imposibil în condiţiile în care această sancţiune nu poate fi individualizată, potrivit Legii 176/2010.

În fine, prin cea de a noua critică, recurentul arată că sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea dreptului UE, deoarece Raportul contestat este nelegal, fiind încheiat în temeiul unor norme juridice caduce, care nu mai pot produce efecte juridice după 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona.

Arată că Legea 176/2010 a fost adoptată pentru punerea în aplicare a Deciziei 2006/928/CE de stabilire a unui mecanism de cooperare şi de verificare a progresului realizat de România în vederea atingerii anumitor obiective de referinţă specifice în domeniul reformei sistemului judiciar şi al luptei împotriva corupţiei, care a devenit caducă, lipsită de efecte juridice, începând cu 1 decembrie 2009, data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona, dat fiind că aceasta nu se poate încadra, nu se mai regăseşte în competenţele Uniunii Europene post-Lisabona.

Ca urmare, şi Legea 176/2010 este, la rândul ei, caducă, lipsită de efecte juridice şi trebuie înlăturată de la aplicare, ceea ce are drept consecinţă faptul că procedura de evaluare desfăşurată în privinţa sa, inclusiv Raportul contestat, rămâne fără temei legal.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura derulată în faţa instanţei de recurs

În şedinţa publică din 28 ianuarie 2021, recurentul-reclamant a formulat cerere de suspendare a cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) raportat la art. 521 alin. (3) C. proc. civ., până la publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 74/2020 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cerere respinsă prin încheierea de şedinţă de la acea dată.

La data de 21.04.2021, recurentul-reclamant a formulat cerere de suspendare a cauzei până când Curtea de Justiţie a Uniunii Europene se va pronunţa asupra trimiterii preliminare efectuate de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2019 prin încheierea de şedinţă din 12 noiembrie 2020.

În şedinţa publică din 22 aprilie 2021, recurentul a formulat şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010.

Pentru soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, s-a format Dosarul asociat nr. x/2017, iar, prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2021, s-a admis cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003 şi art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi s-a respins cererea de suspendare a judecăţii recursului până la soluţionarea cererii de sesizare.

În şedinţa publică din 17 iunie 2021, recurentul-reclamant a formulat şi o cerere de efectuare a unei trimiteri preliminare în validitate şi în interpretare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea de şedinţă din 17 iunie 2021, Înalta Curte a respins cererea recurentului, formulată la 21.04.2021, de suspendare a judecăţii cauzei până la soluţionarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a trimiterii preliminare efectuate de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. x/2019. Totodată, a pus în vedere intimatei-pârâte să formuleze punct de vedere asupra cererii recurentului-reclamant de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în prezentul dosar.

6. Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-reclamant la data de 17 iunie 2021

Prin cererea de efectuare a unei trimiteri preliminare în validitate şi interpretare, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări:

1. Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeană, în special necesitatea respectării valorilor statului de drept, se opune unei legislaţii prin care este organizată ANI şi care prevede posibilitatea exercitării, chiar şi în mod indirect, a unor presiuni asupra magistraţilor?

2. Principiul independenţei judecătorilor, consacrat de articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf din Tratatul privind Uniunea Europeană şi de articolul 47 din Cartă, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudenţa CJUE, se opune unei legislaţii prin care este organizată ANI, raportat la modalitatea de exercitare a activităţii de evaluare în ceea ce îi priveşte pe judecători?

3. Articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilitătilor persoanelor care ocupă funcţii publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare?

4. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 3 este afirmativ, art. 13 din Legea 176/2010, care reglementează dreptul de apărare al persoanei evaluate în cadrul unei proceduri referitoare la o situaţie de incompatibilitate, reprezintă o excepţie de la obligaţia de informare a persoanei în cauză, în sensul Directivei 95/46/CE privind protecţia datelor cu caracter personal?

5. Principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se aplică şi altor fapte decât cele definite în mod formal de legea naţională ca fiind infracţiuni, dar care pot fi considerate "acuzaţii în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, cum este în cauza principală cazul evaluării situaşiilor de incompatibilitate, care poate conduce la aplicarea sancţiunii constând în interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani?

6. Dacă răspunsul la întrebarea nr. 5 este afirmativ, principiul proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, trebuie interpretat în sensul că se opune unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei situaţii de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie de demnitate publică aleasă, în mod automat, de drept, în baza legii (ope legis), sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

7. Dreptul la muncă, garantat de articolul 15, alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, dreptul de a fi ales, garantat de articolele 39 şi 40 din Cartă, precum şi dreptul la o cale de atac eficientă şi la un proces echitabil, garantat de articolul 47 din Cartă, trebuie interpretate în sensul că se opun unei prevederi din legislaţia naţională de implementare prin care se aplică, în cazul constatării unei situaţii de incompatibilitate a unei persoane ce ocupă o funcţie publică aleasă, în mod automat, de drept, în baza legii (ope legis), sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese exclusiv pentru o perioadă prestabilită de 3 ani, fără a da posibilitatea stabilirii unei sancţiuni proporţionale cu abaterea săvârşită?

8. În cadrul unei acţiuni aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti care are drept obiect contestarea unui act administrativ emis în baza legislaţiei de implementare a dreptului UE, cum este cazul, în litigiul principal, a raportului de evaluare emis de Agenţia Naţională de Integritate în baza Legii 176/2010, şi care atrage, în cazul respingerii contestaţiei împotriva actului administrativ, aplicarea unei sancţiuni în mod automat, de drept, în temeiul legii (ope legis), aşadar care exclude o procedură ulterioară, administrativă sau judiciară, de aplicare a acestei sancţiuni, este necesar să fie analizată problema conformităţii prevederii din legislaţia naţională care instituie această sancţiune cu Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene?

A argumentat recurentul-reclamant, referitor la faptul că art. 2 şi art. 19 alin. (1) TUE sunt incompatibilite cu dispoziţiile naţionale cuprinse în Legea 176/2010 în ceea ce priveşte posibilitatea efectuării procedurilor de evaluare în ceea ce-i priveşte pe judecători, că, în interpretarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenta sa că este suficient ca aparenţele să creeze în mintea justiţiabililor o îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea şi/sau independenţa instanţei.

Cerinţa de independenţă a instanţelor, inerentă activităţii de judecată, este esenţială pentru respectarea dreptului fundamental la un proces echitabil.

Pe cale de consecinţă, garanţiile de independenţă şi de imparţialitate impun existenţa unor norme care să permită înlăturarea, în percepţia justiţiabililor, a oricăror îndoieli legitime referitoare la impenetrabilitatea instanţei în privinţa unor elemente exterioare şi la neutralitatea sa în raport de interesele cu care se confruntă.

Pornind de la aceste garanţii, este necesar ca judecătorii să se afle la adăpost de orice intervenţii sau presiuni exterioare care le pot pune în pericol independenţa.

Cu toate acestea, în materia verificării averilor, incompatiblităţilor şi a conflictelor de interese, Agenţia Naţională de Integritate, prin intermediul inspectorilor de integritate, exercită activitatea de evaluare, activitate finalizată cu emiterea unui raport de evaluare.

Conform art. 1 alin. (7) din Legea 176/2010, printre categoriile de persoane care pot face obiectul prcedurilor de evaluare efectuate de către inspectorii de integritate se regăsesc expres:

"Judecătorii, procurorii, magistraţii-asistenţi, asimilaţii acestora, precum şi asistenţii judiciari".

În aceste condiţii, se pune reala problemă dacă completurile de judecată (judecătorii - mai ales cei din secţiile de contencios administrativ de la Curţile de Apel şi ICCJ - instanţe care competente din punct de vedere material să soliţioneze constestaţiile formulate împotriva raporturilor de evaluare) pot reprezenta o instanţă imparţială şi independentă, având în vedere că aceştia pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul ANI.

Or, perspectiva iniţierii unei proceduri de evaluare este prin ea însăşi susceptibilă să exercite o presiune asupra judecătorilor.

O chestiune similară, respectiv dacă reglementarea naţională a cercetării disciplinarea a judecătorilor aduce atingere garanţiilor de independenţă şi imparţialitate impuse acestora, a fost analizată de CJUE printr-o hotărâre recentă (din 18.05.2021), pronunţată în cauzele reunite C83/19, C127/19, C195/19, C291/19, C355/19 şi C397/19. Prin acesta Hotărâre, CJUE a statuat, referitor la independenţa şi imparţialitatea judecătorilor următoarele:

"referitor mai precis la normele care guvernează regimul disciplinar, cerinţa de independenţă impune, conform unei jurisprudenţe constante, ca acest regim să prezinte garanţiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control politic al conţinututlui deciziilor judiciare (...) întrucât prespectiva iniţierii unei cercetări disciplinare este în sine susceptibilă să exercite o presiune asupra celor care au sarcina de a judeca, este esenţial ca organul competent să efectueze cercetările şi să exercite acţiunea disciplinară, să acţioneze în cadrul exercitării misiunilor sale în mod obiectiv şi imparţial şi în acest scop să fie la adăpost de orice infuenţă exterioară (...)".

Aceeaşi este situaţia şi în ceea ce priveşte posibilitatea iniţierii unei proceduri de evaluare desfăşurate de ANI asupra judecătorilor.

În mod evident, normele citate anterior, care reglementează procedura de evaluare, nu prezintă garanţiile necesare pentru a evita orice risc de utilizare a unui astfel de regim ca sistem de control al conţinutului hotărârilor judecătoreşti.

Practic, întreaga activitate desfăşurată de ANI prin inspectorii de integritate poate fi interpretată ca un sistem de control al judecătorilor şi implicit al hotărârilor pronunţate de aceştia

Mai mult decât atât, numirea inspectorilor de integritate care trebuie să efectueze evaluarea este atributul exclusiv al conducerii ANI (art. 9 alin. (1) din Legea 176/2010 "repartizarea lucrărilor se face în mod aleatoriu, de către conducerea inspectorilor de integritate").

La aceaşi concluzie ajungem şi dacă se analizează Structura organizatorică a ANI (organigrama), document din care rezultă că Direcţia Generală Inspecţia de Integritate se află în subordinea directă a Preşedintelui Agenţiei.

Prin urmare, este evident că preşedintele ANI poate exercita o influenţă reală/determinantă asupra procedurilor de evaluare, motiv pentru ocuparea acestei funcţii/exercitarea atribuţiilor specifice acestei funcţii ar trebui să fie realizată astfel încât să nu poată da naştere niciunei îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor ca instrument de presiune asupra activităţii judiciare sau de control politic al acestei activităţi.

Or, în ceea ce priveşte conducerea ANI, aceasta este asigurată, încă din 2019, de către vicepreşedintele instituţiei, ca interimar, întrucât nu a fost organizat concurs pentru selectarea unui nou preşedinte.

Prin aceeaşi Hotărâre din 18.05.2021, CJUE a reţinut expres că "articolul 2 şi articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE, precum şi Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale adoptate de guvernul unui stat membru care să permită acestuia din urmă să facă numiri interimare în funcţiile de conducere ale organului judiciar însărcinat cu efectuarea cercetărilor disciplinare şi cu exercitarea acţiunii disciplinare împotriva judecătorilor şi a procurorilor fără respectarea procedurii ordinare de numire prevăzute de dreptul naţional atunci când această reglementare este de natură să dea naştere unor îndoieli legitime cu privire la utilizarea prerogativelor şi a funcşiilor acestui organ ca instrument de presiune asupra activităţii respectivilor judecători şi procurori sau de control politic al acestei activităţi".

Acest argument, reţinut de instanţa europeană, este valabil, mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte reglementările ce vizează organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Integritate prin raportare la faptul că judecătorii pot oricând face obiectul unor proceduri de evaluare, în conformitate cu dispoziţiile din Legea nr. 176/2010.

Astfel, a apreciat recurentul că, în materia verificării averilor, incompatibilităţi lor şi a conflictelor de interese, legislaţia naţională nu conţine prevederi care să constituie garanţii efective ale imparţialităţii şi independenţei judecătorilor chemaţi să soluţioneze contestaţiile împotriva raporturilor de evaluare emise de ANI, în condiţiile în care aceştia pot face, la rândul lor, oricând obiectul unei proceduri de evaluare efectuate de ANI.

A continuat recurentul-reclamant, referindu-se la efectele Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-201/14 Bara şi alţii asupra evaluărilor efectuate de Agenţia Naţională de Integritate, că solicitarea de formulare a acestei întrebări are ca punct de pornire o hotărâre preliminară pronunţată recent de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la solicitarea unei instanţe din România, în privinţa interpretării Directivei 95/46 privind protecţia datelor cu caracter personal, în Cauza Bara.

Cererea de trimitere preliminară a fost formulată în cadrul unui litigiu între dna C. şi alţii, pe de o parte, şi preşedintele Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, pe de altă parte, privind prelucrarea unor date personale.

Reclamanţii din litigiul principal au sesizat Curtea de Apel Cluj cu o acţiune prin care contestă legalitatea transferului datelor fiscale privind veniturile lor, în raport cu prevederile Directivei. Reclamanţii susţin că, pe baza unui simplu protocol intern, datele menţionate au fost transmise şi utilizate în alte scopuri decât cele pentru care fuseseră comunicate iniţial către ANAF, fără consimţământul lor expres şi fără informarea lor prealabilă.

Instanţa de trimitere a urmărit să stabilească dacă prelucrarea datelor de către CNAS necesita informarea prealabilă a persoanelor vizate în ceea ce priveşte identitatea operatorului şi scopul în care au fost transmise aceste date. Această instanţă era de asemenea chemată să se pronunţe în legătură cu aspectul dacă transmiterea datelor pe baza Protocolului din 2007 dintre ANAF şi CNAS încalcă dispoziţiile Directivei 95/46 care impun ca orice restricţie cu privire la drepturile persoanelor vizate să fie prevăzută de lege şi însoţită de garanţii, în special atunci când datele sunt utilizate împotriva acestor persoane.

Prin Hotărârea pronunţată la 1 octombrie 2015, răspunsul Curţii la întrebarea adresată a fost acela că articolele 10, 11 şi 13 din Directiva 95/46 trebuie interpretate în sensul că se opun unor măsuri naţionale precum cele în discuţie în litigiul principal, care permit unei autorităţi a administraţiei publice a unui stat membru să transmită date personale unei alte autorităţi a administraţiei publice şi prelucrarea lor ulterioară, fără ca persoanele vizate să fi fost informate despre această transmitere sau despre această prelucrare.

Astfel, având în vedere că problema transmiterii datelor cu caracter personal fără informarea persoanei vizate se pune şi în cazul evaluărilor privind incompatibilităţile/conflictele de interese efectuate de către intimata-pârâtă ANI, răspunsul Curţii din hotărârea în Cauza Bara se aplică, mutatis mutandis, şi în cazul transmiterii datelor cu caracter personal din partea autorităţilor solicitate către ANI, în cadrul procedurii de evaluare a incompatibilităţilor/conflictelor de interese.

Scopul Agenţiei Naţionale de Integritate este asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale, prin exercitarea de responsabilităţi în evaluarea declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice (art. 8 din Legea 176/2010).

Activitatea de evaluare efectuată de inspectorii de integritate din cadrul Agenţiei se desfăşoară cu privire la situaţia averii existente pe durata exercitării demnităţilor şi funcţiilor publice, a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor persoanelor care îndeplinesc funcţii şi demnităţi publice.

În temeiul art. 15 din Legea 176/2010, pe parcursul desfăşurării evaluării averii, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum şi persoanelor fizice, documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii.

Astfel, la solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice, conducătorii autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea conduce la soluţionarea lucrării.

Aceste prevederi se aplică în mod corespunzător si în cazul evaluării conflictului de interese sau incompatibilităţii (art. 20 alin. (5) din Legea 176/2010).

Argumentul reţinut de instanţa europeană în Cauza Bara cu privire la art. 315 din Legea 95/2006, este valabil, mutatis mutandis, în privinţa prevederilor art. 15 din Legea 176/2010, în sensul că acesta din urmă nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deţinute de autorităţi, de instituţii publice şi de alte instituţii, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul unor protocoale administrative, care nu fac obiectul unei publicări oficiale.

Transmiterea acestor informaţii către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare, dintre care unele se găsesc pe site-ul de internet al ANI, cum sunt cele încheiate cu Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici-ANFP, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-ANAF, Oficiul Naţional al Registrului Comerţului-ONRC, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative-MIRA. Alte protocoale, deşi apar în documente oficiale, cum ar fi Proiectul de buget al ANI pentru anul 20123, nu apar pe site-ul ANI şi, cel puţin aparent, nu sunt publice, cum sunt cele încheiate cu Oficiul National de Prevenire si Combatere a Spălării Banilor, Agenţia Naţionala de Reglementare şi Monitorizare a Achiziţiilor Publice, Agenţia Naţionala de Cadastru si Publicitate Imobiliară.

Aceste tip de protocol, aşa cum s-a reţinut în Concluziile Avocatului General din Cauza Bara, "nu poate fi asimilat unei măsuri legislative cu aplicabilitate generală, publicată în mod corespunzător şi opozabilă persoanelor vizate de transmiterea datelor în litigiu" (punctul 85).

În prezenta cauză, intimata-pârâtă ANI a solicitat şi a primit date cu caracter personal ce-l vizează, date în lipsa cărora ANI nu putea emite raportul de evaluare contestat, fapt ce demonstează fără echivoc vătămarea produsă.

Este adevărat că Legea 176/2010 reglementează expres procedura în care aceste informaţii/date cu caracter personal pot fi solicitate, însă aceste dispoziţii nu pot fi considerate excepţii de la aplicarea dispoziţiilor Directivei 95/46/CE, care statuează că, pentru a putea prelua datele cu caracter personal ale unei persoane, statele membre au nevoie de consimţământul neechivoc al persoanei vizate. De asemenea, în Directiva 95/46/CE se stipulează obligativitatea statelor membre de a aduce la cunoştinţă persoanei căreia i s-au colectat datele acest lucru. Prin date se înţelege ori informaţie precum identitatea operatorului şi, dacă este cazul, a reprezentantului; scopul prelucrării căreia îi sunt destinate datele; ori existenţa dreptului de acces la datele care o privesc şi de rectificare a datelor cu caracter personal.

Aşadar, în situaţia în care CJUE se va pronunţa în sensul că dispoziţiile din Legea 176/2010 nu constituie o excepţie de la obligaţia de informare a persoanei în cauză sau în sensul că procedura de evaluare a incompatibilităţilor prevăzută de Legea 176/2010 este contrară Directivei 95/46/CE privind protecţia datelor cu caracter personal, instanţa naţională trebuie să dispună anularea întregii proceduri care a condus la emiterea Raportului de evaluare contestat în prezenta cauză.

În concluzie, instanţa naţională, confruntată cu această problemă de drept are două soluţii alternative, ori consideră că este clară aplicarea Hotărârii CJUE Bara în privinţa evaluărilor ANI şi face aplicarea prioritară a acesteia, lipsind de efecte legislaţia naţională contrară, şi anulând raportul emis în temeiul acesteia, ori are îndoieli asupra aplicabilităţii Hotărârii CJUE Bara în privinţa evaluărilor ANI şi va adresa CJUE întrebările din preambulul prezentei cereri, astfel încât CJUE să clarfice aceste apecte.

A mai arătat recurentul-reclamant, referindu-se la conformitatea sancţiunii interdicţiei exercitării de funcţii alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010, cu drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, că, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010:

"Persoana eliberată sau destituită din funcţie potrivit prevederilor alin. (1) sau faţă de care s-a constatat existenţa conflictului de interese ori starea de incompatibilitate este decăzută din dreptul de a mai exercita o funcţie sau o demnitate publică ce face obiectul prevederilor prezentei legi, cu excepţia celor electorale, pe o perioadă de 3 ani de la data eliberării, destituirii din funcţia ori demnitatea publică respectivă sau a încetării de drept a mandatului. Dacă persoana a ocupat o funcţie eligibilă, nu mai poate ocupa aceeaşi funcţie pe o perioadă de 3 ani de la încetarea mandatului."

Această prevedere legală are drept consecinţă, în privinţa sa, faptul că se expune unor sancţiuni grave şi anume încetarea funcţiei publice şi interdicţia de a mai ocupa orice funcţie publică aleasă, timp de 3 ani, în cazul în care contestaţia sa împotriva Raportului de evaluare ANI este respinsă.

Este de un evident interes în cauză să se cunoască dacă interdicţia în cauză este conformă cu principiul proporţionalităţii sancţiunilor prevăzut de art. 49, alin. (1) din Cartă.

Potrivit principiului proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor, conţinut de articolul 49 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, pedepsele nu trebuie să fie disproporţionate faţă de infracţiune.

Evaluarea administrativă în materia incompatibilităţilor din legislaţia naţională corespunde conceptului de "acuzaţie în materie penală", în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin prisma criteriilor dezvoltate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în special cel al gravităţii sancţiunii, interpretare întemeiată pe dispoziţiile art. 52, alin. (3) din Cartă, potrivit cărora, în măsura în care Carta conţine drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin Convenţie, înţelesul şi întinderea lor sunt aceleaşi ca şi cele prevăzute de Convenţie.

Caracterul ope legis, de drept al acestei interdicţii (sancţiuni), este indubitabil, fiind stabilit inclusiv printr-o Decizie ÎCCJ nr. 69/2017, pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept:

"51. Cât priveşte dispoziţiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 se constată că acestea reglementează decăderea persoanei al cărei mandat a încetat, ca urmare a Încălcării normelor privind conflictul de interese sau incompatibilitatea, din dreptul de a mai ocupa anumite funcţii pentru o perioadă de trei ani (...)

52. Această sancţiune operează automat atunci când sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, fără a fi necesar un act de autoritate prin care să se constate intervenită decăderea. (...) Faptul că în ordinul prin care prefectul constată că a încetat de drept mandatul de primar sunt anunţate aceste consecinţe juridice este lipsit de relevanţă, decăderea decurgând oricum din lege, independent de poziţia prefectului cu privire la această sancţiune, iar instanţa de judecată nu ar putea înlătura aceste consecinţe pe criterii de oportunitate, întrucât ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, substituindu-se puterii legislative".

Cu alte cuvinte, este evident că sancţiunea intervine de drept şi că instanţa nu o poate înlătura şi, deci, această sancţiune nu mai face obiectul unei alte proceduri, administrative sau judiciare, aşa că efectele ei se impune a fi clarificate în cadrul prezentei proceduri, pentru că, odată încheiată această procedură şi rămas definitiv raportul ANI, interdicţia începe să producă efecte în temeiul legii.

Nu în ultimul rând, imposibilitatea de a contesta sancţiunea interdicţiei de a ocupa funcţii publice timp de 3 ani, care intervine automat, în temeiul legii, pune în discuţie compatibilitatea acestei prevederi cu dreptul la o cale de atac eficientă, garantat de Cartă (art. 47).

În acelaşi timp, problema conformităţii cu Carta se pune şi în privinţa art. 15 alin. (1), care garantează dreptul de a-şi alege ocupaţia, precum şi în privinţa dreptului de a fi ales, drept garantat de art. 39-40.

Art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 instituie o interdicţie de a mai ocupa funcţii alese, pe o perioadă de 3 ani de la data încetării funcţiei sau a rămânerii definitive a raportului de evaluare al ANI. Această interdicţie afectează, după cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 418/2014, toate funcţiile alese, deci şi cea de membru al Parlamentului European sau cea de ales local, ambele garantate de Cartă (art. 39-40). De aceea, se pune problema conformităţii acestei sancţiuni cu aceste drepturi garantate de Cartă.

A concluzionat recurentul că utilitatea acestor întrebări adresată CJUE este neîndoielnică. Pe de o parte, dat fiind că sancţiunea complementară sus-menţionată se aplică automat, ope legis, fără a fi individualizată în cadrul unei proceduri disciplinare sau judiciare, nemaiexistând o altă procedură în cadrul căreia problema de drept a conformităţii cu Carta să fie invocată, iar pe de altă parte, sancţiunea care intervine este una gravă, care restricţionează grav dreptul fundamental de a fi ales şi care impune controlul conformităţii acestei prevederi cu Carta.

7. Soluţionarea cererii de sesizare a Înaltei Curţi

Examinând cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte o va respinge, apreciind că întrebările preliminare formulate nu întrunesc cerinţa de a fi utile şi pertinente în soluţionarea litigiului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 267 din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităţilor Europene), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la: a) interpretarea tratatelor; b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

Alin.(2) din text prevede posibilitatea unei instanţe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privinţă este necesară în soluţionarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispoziţiile art. 267 din TFUE dă posibilitatea instanţelor statelor membre de a adresa întrebări Curţii de Justiţie, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunţa hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluţionarea litigiului, precum şi asupra conţinutului acestora, fiind judecătorul naţional.

În conformitate cu o jurisprudenţă consacrată (a se vedea, în primul rând, Hotărârea din 29 noiembrie 1978, Pigs Marketing Board, considerentul 25, 83/78, Rec. p. 2347 şi Hotărârea din 28 noiembrie 1991, Durighello, considerentul 8, C-186/90, Rec. p. 1-5773), în cadrul cooperării dintre CJUE şi instanţa naţională, instituită prin art. 177 din TFUE, este de competenţa instanţei naţionale, care este învestită cu soluţionarea cauzei, are cunoştinţă directă despre situaţia de fapt şi probele administrate şi trebuie să-şi asume responsabilitatea hotărârii judecătoreşti subsecvente, să aprecieze, având în vedere particularităţile litigiului, asupra necesităţii pronunţării unei hotărâri preliminare.

Totodată CJUE a estimat că nu se poate pronunţa asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanţă naţională, atunci când este evident că interpretarea sau aprecierea valabilităţii unei norme comunitare, solicitată de instanţa naţională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul acţiunii principale (a se vedea, în special, Hotărârea din 26 octombrie 1995, Furlanis Construzioni Generali, C-143/94, Rec. p. I-3653, considerentul 12), sau atunci când problema este de natură ipotetică, iar Curtea nu dispune de elementele de fapt sau de drept necesare pentru a răspunde într-o manieră utilă întrebărilor care i-au fost adresate (a se vedea, în special, Hotărârea Meilicke din 16-07-1992, C83/1991).

În acest context, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în sensul că şi instanţele care soluţionează irevocabil un litigiu au posibilitatea de a aprecia asupra pertinenţei şi utilităţii interpretării care ar putea fi dată de Curtea de la Luxembourg în cauza dedusă judecăţii.

În cauza 283/81, Cilfit şi Lanificio di Gavardo SpA, soluţionată prin hotărârea din 6-10-1982, CEJ (în prezent CJUE) a precizat care sunt circumstanţele şi factorii ce trebuie avuţi în vedere de instanţele naţionale (inclusiv de cele ale căror soluţii nu sunt supuse unei căi de atac) pentru a hotărî dacă sesizează sau nu instanţa Uniunii Europene cu solicitarea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Astfel, concluzia Curţii în această cauză a fost că instanţele ale căror decizii nu mai pot fi atacate în dreptul intern nu sunt obligate să folosească procedura hotărârii preliminare, atunci când consideră că problema legată de interpretarea unor prevederi din Tratat, ridicată de una din părţile din proces, care solicită sesizarea CJUE cu o întrebare preliminară, nu este pertinentă, iar răspunsul la întrebare, oricare ar fi acesta, nu este concludent în soluţionarea litigiului.

Tot în jurisprudenţa CJUE s-a stabilit că instanţele naţionale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcţie de particularităţile fiecărei cauze, atât asupra necesităţii unei întrebări preliminare în vederea soluţionării fondului litigiului, cât şi asupra pertinenţei întrebărilor adresate Curţii.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiţie a subliniat că "o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Aşadar, cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene se formulează doar în situaţia în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se iveşte problema interpretării sau validităţii unei norme comunitare.

Prin urmare, instanţa naţională este cea care stabileşte relevanţa dreptului comunitar pentru soluţionarea litigiului aflat pe rol şi dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară.

Înalta Curte reţine că, în materie, Curtea de Justiţie a recunoscut instanţelor naţionale o marjă largă de apreciere a relevanţei unei hotărâri preliminare, iar instanţei naţionale îi revine obligaţia de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

Întrebarea ce se poate adresa de instanţa naţională vizează exclusiv probleme de interpretare sau validitate a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul naţional sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Raportat la consideraţiunile şi reperele jurisprudenţiale mai sus expuse, cu certă valoare doctrinară, Înalta Curte reţine lipsa de pertinenţă dar şi de utilitate a întrebărilor propuse de recurenta reclamantă, fapt ce determină respingerea cererii de sesizare a CJUE formulată în cauză.

Înalta Curte constată, raportat la conţinutul în ansamblu al întrebărilor preliminare propuse, că pe calea acestei cereri, recurentul-reclamant propune întrebări care privesc:

- situaţia exercitării activităţii de evaluare a ANI şi în privinţa judecătorilor care compun completurile de judecată ce soluţionează cauzele persoanelor vizate de rapoartele ANI, situaţie pe care intimatul-reclamant o găseşte contrară art. 2 TUE şi art. 19 alin. (1) TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE;

- transmiterea datelor personale de la autorităţi ale administraţiei publice ale statului către autoritatea cu atribuţii în evaluarea conflictelor de interese şi incompatibilităţilor, pe care intimatul-reclamant o apreciază contrară art. 10, 11, şi 13 din Directiva 95/46;

- interpretarea principiului proporţionalităţii pedepselor, prevăzut de art. 49 din CDFUE;

- invocata încălcare a dreptului la muncă prevăzut de art. 15 alin. (1) CDFUE, a dreptului de a fi ales - art. 39 şi 40 CDFUE, precum şi a dreptului la un proces echitabil - art. 47 CDFUE, prin instituirea de către legislaţia naţională a sancţiunii complementare a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a constatării stării de incompatibilitate sau a conflictului de interese.

Cât priveşte prima întrebare, recurentul-reclamant pune problema dacă completurile de judecată ale secţiilor de contencios administrativ ale ICCJ-SCAF şi curţilor de apel, competente să soluţioneze contestaţiile împotriva rapoartelor de evaluare, pot reprezenta instanţe imparţiale şi independente, având în vedere că judecătorii pot oricând face obiectul unei proceduri de evaluare efectuată chiar de către ANI, care este parte în dosarele judecate.

Ar rezulta că intimatul-reclamant are o îndoială cu privire la independenţa şi imparţialitatea completului de judecată, fără însă să fi invocat vreun incident procedural referitor la astfel de împrejurări.

Înalta Curte constată că nu este necesară adresarea întrebării, pusă în legătură cu interpretarea art. 2 din TUE, privind statul de drept şi art. 19 TUE coroborat cu art. 47 alin. (1) şi (2) CDFUE, privind dreptul la protecţie jurisdicţională efectivă, nefiind prezentate de către reclamant argumente care să releve nevoia obiectivă de interpretare a normelor de drept unional pentru decizia pe care trebuie să o pronunţe instanţa de recurs şi nici o dilemă serioasă referitoare la interpretarea dreptului european, în raport cu normele de organizare judiciară naţionale.

Împrejurarea că o reglementare naţională îi supune inclusiv pe judecători controlului ANI în materie de incompatibilităţi, conflicte de interese şi dobândire a averii nu trebuie considerată un element de natură să afecteze independenţa judecătorului şi, astfel, să nască îndoieli în privinţa îndeplinirii cerinţei de asigurare a unei protecţii jurisdicţionale efective, cerinţă impusă de art. 19 alin. (1) TUE.

Cu privire la cea de-a doua întrebare, Înalta Curte reţine că problemele invocate de recurentul-reclamant ţin de aprecierea faptelor şi de aplicarea dreptului UE la împrejurările speţei, iar nu de interpretarea acestui drept.

În fine, se constată că restul întrebărilor propuse exced limitelor recursului, în cadrul căruia va fi cercetată legalitatea sentinţei numai din perspectiva aspectelor dezlegate de către prima instanţă. Or, întrebările propuse vizează chestiuni asupra cărora prima instanţă nu s-a pronunţat prin sentinţa recurată, întrucât prin încheierea din 26.02.2018 a admis excepţia tardivităţii formulării acestor critici, iar împotriva acestei încheieri nu s-a formulat recurs.

8. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma dispoziţiilor legale incidente, în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant şi de apărările formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinarea formulată în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce succed.

Cât priveşte contextul factural, se reţine că prezentul demers judiciar vizează solicitarea reclamantului de anulare a Raportul de evaluare x/10.04.2017 prin care Agenţia Naţională de Integritate a stabilit că acesta nu a respectat regimul juridic al incompatibilităţilor, întrucât ar fi deţinut simultan, atât funcţia de viceprimar, cât şi calitatea de comerciant persoană fizică: A. PERSOANĂ FIZICĂ AUTORIZATĂ, în perioada 26.06.2012 - 30.07.2014, şi A. PERSOANĂ FIZICĂ AUTORIZATĂ, în perioada 06.04.2015 - 05.06.2016.

Prin cererea adresată Tribunalului Bucureşti, reclamantul a solicitat anularea Raportului de evaluare x/10.04.2017, invocând două motive de nelegalitate: faptul că inspectorul de integritate nu a respectat prevederile art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, obţinând informaţii din surse care nu erau publice anterior aducerii la cunoştinţa reclamatului a faptului că formează obiectul cercetării şi faptul că nu a avut calitatea de comerciant în perioada în care a ocupat funcţia de viceprimar.

La data de 26.02.2018, reclamantul a depus o cerere prin care a completat motivele iniţiale ale contestaţiei, invocând noi motive de nelegalitate, referitoare la faptul că pentru incompatibilitatea reţinută pentru perioada 26.06.2012- 30.07.2014, sunt incidente prevederile art. 26 alin. (3), teza a II-a din Legea 176/2010, care instituie o cauză de înlăturare a răspunderii disciplinare pentru această incompatibilitate.

De asemenea s-a arătat că Raportul de evaluare este nelegal, întrucât:

- se întemeiază pe norme afectate de incertitudine juridică, cu încălcarea art. 5 alin. (1) şi art. 52 din Constituţie şi a art. 6 alin. (1) şi art. 7 CEDO;

- se întemeiază pe normele naţionale cuprinse în Legea 176/2010 care contravin legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara, norme naţionale care, în consecinţă, trebuie înlăturate de la aplicare;

- sancţiunea complementare a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010 şi reţinută la pagina 8 din raportul contestat, contravine mai multor drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

- este încheiat în temeiul unor norme juridice caduce, care nu mai pot produce efecte juridice după 1 decembrie 2009, în speţă fiind vorba despre Decizia Comisiei Europene 2006/928/CE, precum şi de legislaţia naţională de implementare a acestei Decizii, respectiv Legea 176/2010.

Prin încheierea din data de 26.02.2018, prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării unor motive suplimentare de nelegalitate, mai puţin în privinţa criticilor derivate din incidenţa jurisprudenţei CJUE şi a CEDO, astfel că celelalte motive nu au mai fost analizate prin hotărârea atacată.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că recursul promovat de către reclamant vizează doar sentinţa nr. 4252 din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, nu şi încheierea din 26.02.2018, aşa încât urmează a fi analizate doar criticile referitoare la aspectele avute în vedere de prima instanţă la pronunţarea hotărârii atacate, nu şi cele care privesc motivele de nelegalitate invocate tardiv.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unei hotărâri se poate cere în cazul în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte constată că, subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant nu a indicat, în concret, care sunt regulile de procedură pretins a fi încălcate de către instanţa de fond, motivul de casare fiind invocat formal.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui text de lege: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pretins a fi încălcat de către instanţa de fond, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, implicit, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

În speţă, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat, în primul rând, confuzia pe care instanţa de fond a făcut-o între incompatibilitatea reţinută în Raportul contestat şi "conflictul de interese", precum şi aplicarea altor dispoziţii legale, neincidente, cum ar fi cele referitoare la întreprinderea familială; ignorarea complet nelegală a aspectelor invocate prin cererea completatoare; limitarea drastică a posibilităţii de a formula concluzii orale ale avocatului şi ignorarea concluziilor scrise depuse de acesta; motivarea superficială, formală, incompletă, fără a analiza fondul problemelor de drept ridicate şi motivarea greşită în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării unor motive suplimentare de nelegalitate a raportului de evaluare.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a făcut o amplă analiză a susţinerilor părţilor şi a probatoriului administrat, prin prisma normelor legale incidente în materie, expunând în mod logic si gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, raportat la criticile formulate prin cererea introductivă.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că sentinţa primei instanţe cuprinde o motivare adecvată soluţiei pronunţate, cu arătarea considerentelor de fapt şi de drept care au condus la adoptarea acestei soluţii şi a arătat care sunt motivele pentru care a respins solicitările reclamantului.

Faptul că, enunţând prima critică invocată de reclamant, judecătorul fondului a menţionat eronat că aceasta vizează "existenţa conflictului de interese generat" nu se circumscrie unei motivări contradictorii, cum susţine recurentul, atât timp cât, din argumentele expuse în motivare, rezultă că analiza s-a efectuat raportat la existenţa/inexistenţa unei stări de incompatibilitate.

Pe de altă parte, susţinerile părţii referitoare la inexistenţa unor argumente concrete referitoare la calitatea de titular al celor două PFA, la calitatea sa de comerciant şi la aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene, aşa cum a fost interpretată în Cauza C-201/14 Bara, reflectă dezacordul acesteia în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate, fără a susţine motivul de casare invocat.

În aceste condiţii, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe, nu poate conduce la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile recurentului formulate din această perspectivă fiind nefondate, iar sentinţa de fond a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod.

Criticile recurentului referitoare la motivarea greşită a excepţiei tardivităţii formulării unor motive suplimentare de nelegalitate nu vor fi analizate, în contextul în care, aşa cum s-a arătat mai sus, nu s-a exercitat recurs împotriva încheierii din 26.02.2018 prin care s-a admis excepţia tardivităţii.

O serie de critici cu privire la nemotivarea sentinţei ar putea releva, eventual, o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, aspecte ce vor fi analizate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă ipoteza că hotărârea recurată ar fi nemotivată nu poate fi reţinută.

Analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acest motiv de casare nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind, de asemenea, nefondate.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, ceea ce se circumscrie situaţiei în care instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în cele ce succed.

În ceea ce priveşte critica referitoare la greşita nereţinere de către instanţa de fond a încălcării art. 13 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 176/2010, prin solicitarea de informaţii nepublice mai înainte ca persoana evaluată să fie informată şi invitată, Înalta Curte reţine că, din economia textelor legale menţionate, în procedura de evaluare a conflictelor de interese, reglementată în Secţiunea a 3-a din Legea nr. 176/2010, legiuitorul a permis inspectorilor de integritate să demareze activitatea de evaluare chiar anterior informării persoanei în cauză, această activitate implicând evaluarea declaraţiilor de interese, dar şi "a altor date şi informaţii".

Astfel, potrivit art. 20 din Secţiunea a 3-a - Evaluarea conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor, "(1) Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere. (...) (5) Prevederile art. 13 şi 15 se aplică în mod corespunzător."

Potrivit art. 13 din lege, "(1) După repartizarea aleatorie a lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice."

Art. 15 din acelaşi act normativ dispune: "(1) Pe parcursul desfăşurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum şi persoanelor fizice, documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii."

Prin urmare, art. 13-15 nu se aplică automat şi întocmai, ci "în mod corespunzător", adică în acord cu dispoziţiile specifice pentru fiecare dintre proceduri.

Or, în condiţiile art. 20 alin. (5) raportat la art. 15 din lege, solicitarea, de la orice instituţii şi autorităţi publice, persoane juridice de drept public sau privat şi persoane fizice, de documente şi informaţii necesare desfăşurării activităţii de evaluare, se face cu obligaţia păstrării confidenţialităţii, iar ulterior informării persoanei evaluare, dacă în urma primei etape a procedurii se identifică o situaţie de încălcare a regimului conflictelor de interese, inspectorul de integritate este obligat să solicite punctul de vedere scris al acesteia şi poate solicita, suplimentar, orice informaţii, inclusiv nepublice.

În speţă, după cum a reţinut în mod temeinic instanţa de fond, procedura de informare a fost îndeplinită de către inspectorul de integritate, fiind respectate toate etapele şi procedurile de evaluare, aşa cum sunt acestea prevăzute de Legea nr. 176/2010.

Astfel, prima informare a persoanei evaluate a avut loc cu adresa nr. x/27.09.2016, în cuprinsul căreia se menţionează că "în lucrarea înregistrată cu nr. x/A/II723.09.2016 s-a declanşat procedura de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, pe perioada exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice", precizându-se, totodată: " (...) în situaţia în care din activităţile de evaluare prevăzute de art. 10 lit. a), b), c) şi e) şi art. 20 alin. (5), coroborate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 176/2010 (...) vor rezulta elemente în sensul existenţei unei incomptatibilităţi, (…) vă vom informa despre aceasta şi veţi fi invitat pentru a prezenta un punct de vedere." Confirmarea de primire a fost semnată de recurentul reclamant la 4.10.2016 .

La 30.01.2017 recurentul a primit sub semnătură a doua informare, nr. x, referitoare la identificarea de elemente în sensul existenţei unei stări de incompatibilitate, scrisoarea cuprinzând şi invitaţia de a depune un punct de vedere scris şi chiar menţiunea că poate fi asistat ori reprezentat de un avocat. Faptele imputate au fost şi ele descrise suficient în cuprinsul informării, pentru ca persoana evaluată să îşi poată formula apărările pe care le considera necesare.

Datele şi actele iniţiale au fost solicitate de intimata pârâtă de la Primăria comunei Huscioara la 25.10.2016, de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la 14.11.2016 şi, respectiv, de la Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi la 21.11.2016, după informarea prealabilă din 27.09.2016, ce a fost primită de recurentul-reclamant la 4.10.2016.

Ca urmare au fost respectate, atât dreptul persoanei evaluate la informare, cât şi dreptul acestuia la apărare în cadrul procedurii desfăşurate de pârâtă, însă până la data întocmirii raportului de evaluare recurentul-reclamant nu a depus un punct de vedere.

Criticile recurentului-reclamant privind greşita aplicare şi interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 87 lit. g) din Legea nr. 161/2003 sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 87 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, "Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi:(…)g) calitatea de comerciant persoană fizică;" Referitor la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, incompatibilitatea este generată de calitatea de comerciant şi nu presupune desfăşurarea în concret a activităţilor comerciale.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, singura condiţie impusă de legiuitor pentru reţinerea stării de incompatibilitate este deţinerea simultană a funcţiilor sau calităţilor declarate de lege ca fiind incompatibile. Aşadar, este lipsit de importanţă juridică faptul că recurentul nu a desfăşurat efectiv calitatea de titular al celor două PFA în perioada în care a ocupat funcţia de viceprimar, atâta timp cât a continuat să deţină calitatea respectivă.

Potrivit art. 2 lit. i) din O.U.G. nr. 44/2008 PFA este persoana fizică autorizată să desfăşoare orice formă de activitate economică permisă de lege, folosind în principal forţa sa de muncă iar potrivit art. 7 anterior desfăşurării activităţii economice, persoana fizică autorizată este obligată să se înscrie în registrul comerţului.

Instanţa de recurs constată că legea atribuie persoanei fizice autorizate, odată cu înfiinţarea sa, calitatea de comerciant, motiv pentru care este şi impusă condiţia înscrierii sale în registrul comerţului.

În acest context obiectul de activitate al respectivei persoane fizice autorizate sau exercitarea efectivă a acestei activităţi nu prezintă relevanţă din perspectiva calităţii de comerciant care este dobândită automat, în mod obiectiv, de la momentul înregistrării.

În speţă, conform adresei nr. x din data de 14.11.2016 a ONRC, începând cu data de 8.06.2012 şi până în 30.07.2014, respectiv începând cu data de 3.04.2015 şi până la 8.06.2016, simultan cu exercitarea funcţiei de viceprimar al comunei Husnicioara, judeţul Mehedinţi, recurentul-reclamant a exercitat şi calitatea de persoană fizică autorizată în cadrul A. Persoană Fizică Autorizată (F25/1924/2012 - CUI x şi în cadrul A. Persoană Fizică Autorizată (F25/180/2015 - CUI x), perioadă în care, potrivit adresei nr. x din 21.11.2016 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi, a realizat venituri din activităţi agricole.

Or, aşa cum s-a reţinut şi în precedent, recurentul-reclamant, având calitatea de persoană fizică autorizată, în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 44/2008, nu putea să exercite această calitate simultan cu deţinerea demnităţii publice de viceprimar, decât încălcând regimul incompatibilităţilor, conform art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003.

Acesta nu a efectuat demersurile necesare pentru a ieşi din starea de incompatibilitate în termenul prevăzut de lege, încălcând astfel regimul incompatibilităţilor aplicabil aleşilor locali.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi că, pronunţându-se asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 161/2003, în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 87/2017, prin Decizia nr. 228 din 2 iunie 2020, paragrafele 18 şi 19, Curtea Constituţionlă a amintit jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia instituirea incompatibilităţilor privind aleşii locali este impusă de necesitatea asigurării îndeplinirii cu obiectivitate de către persoanele care exercită o demnitate publică sau o funcţie publică de autoritate a atribuţiilor ce le revin potrivit Constituţiei, în deplină concordanţă cu principiile imparţialităţii, integrităţii, transparenţei deciziei şi supremaţiei interesului public. Totodată, Curtea a reţinut că înlăturarea incompatibilităţii depinde de voinţa celui ales, care poate opta pentru una dintre cele două calităţi incompatibile. Astfel, nu se poate îndeplini o funcţie publică ce obligă la transparenţa modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice, dacă în acelaşi timp o persoană este angrenată şi în mediul de afaceri, întrucât cumularea celor două funcţii ar putea duce la afectarea intereselor generale ale comunităţii şi a principiilor care stau la baza statului de drept. De asemenea, Curtea a reţinut că prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate, stabilind cu claritate incompatibilităţi specifice aleşilor locali, dau expresie voinţei legiuitorului, care a apreciat că funcţiile publice care obligă la transparenţa modului de utilizare şi administrare a fondurilor publice sunt incompatibile cu funcţiile private, specifice mediului de afaceri, întrucât cumulul acestora ar putea duce la atingerea interesului public şi a încrederii cetăţenilor în autorităţile administraţiei publice.

În ceea ce priveşte aspectele referitoare la nelegalitatea raportului, prin aceea că prevede sancţiunea complementară a interdicţiei de a ocupa funcţii publice alese pentru o perioadă de 3 ani, prevăzută de art. 25, alin. (2) din Legea nr. 176/2010, fapt ce ar contraveni mai multor drepturi şi principii garantate de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant reia practic susţinerile din faţa primei instanţe, fără a aduce critici concrete faţă de argumentele din hotărârea recurată s-a analizat acest aspect.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs

Pentru argumentele expuse anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte va va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul A..

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 4252 din 22 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 decembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.