Exclusion of demolished buildings from minority retrocession claims under O.U.G. 83/1999 despite Law 10/2001 applicability arguments

Şedinţa publică din data de 12 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a chemat in judecata pe pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, solicitând: anularea Deciziei nr. 808/16.06.2017 emisă de pârâtă; obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 49 mp, situat în municipiul Bucureşti, strada x nr. 1, sector 3; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1013 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1013 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta - reclamantă a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - caz de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, prin contestaţia formulata, a solicitat anularea Deciziei nr. 308/16.06.2017, în raport de împrejurarea că, prin aceasta, intimata-pârâtă a dispus, pe de o parte, i) respingerea cererii de retrocedare motivat de faptul ca aceasta a fost demolată, iar pe de altă parte, (ii) în opinia acesteia, propunerea acordării de măsuri compensatorii nu ar fi posibilă faţă de prevederile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, potrivit căruia construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

În motivarea actului administrativ contestat, intimata admite, pe de o parte, că imobilul a fost preluat în mod abuziv de către Statul Roman în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1999, iar, pe de altă parte, se arată în mod expres că acesta a fost preluat de la "solicitantă", respectiv de la A..

În raport de apărările formulate de către partea adversă, prima instanţa a înţeles să reanalizeze dovada calităţii reclamantei de proprietar asupra imobilului solicitat, cât şi preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, cu încălcarea principiului disponibilităţii, prevăzut expres de C. proc. civ., recurenta invocând încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ.,precum şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ce reglementează rolul activ al judecătorului.

Aşadar, deşi Comisia Specială de retrocedare a tranşat această chestiune, prima instanţă, reţinând argumentele părţii adverse din cuprinsul întâmpinării, a înţeles să se pronunţe şi asupra dovezii calităţii de proprietar a reclamantei asupra imobilului solicitat şi preluării abuzive a imobilului de către Statul Român, deşi această chestiune a fost tranşată în procedura administrativă.

Partea adversă, neavând calitatea de reclamantă, putea invoca apărările pe care le aprecia necesare în cuprinsul întâmpinării, însă nicidecum nu s-ar putea susţine că era îndreptăţită să revină asupra propriei poziţii, în sensul de a arăta că, în realitate, nici nu ar fi fost proprietara imobilului preluat abuziv, situat în Bucureşti.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că soluţia instanţei de fond de respingere a contestaţiei a avut la bază, în principal, calificarea (interpretarea eronată dată de intimata-pârâtă obiectului cererii de retrocedare, care a apreciat în mod restrictiv, nelegal şi netemeinic, faptul că cererea are ca obiect numai imobilul construcţie, având destinaţia de locuinţă, în prezent demolată, nu şi terenul aferent construcţiei, aşa cum a solicitat.

Or, reclamanta nu avea niciun motiv să îşi limiteze cererea la construcţia cu destinaţie de locuinţă, fără a solicita şi restituirea terenului, interpretarea restrânsă a obiectului cererii fiind în mod limpede lipsită de sens.

De altfel, prin cererea de retrocedare a arătat că a solicitat în principal restituirea în natura a imobilului şi doar în subsidiar acordarea de măsuri compensatorii.

Or, interpretarea restrânsă propusă de intimata-pârâtă este contrară regulii de logică juridică potrivit căreia actele trebuie interpretate în sensul în care acestea ar produce un efect şi ar avea un sens, iar nu în cel în care nu ar avea niciunul.

În măsura în care intimata ar fi avut într-adevăr vreun dubiu cu privire la obiectul cererii, care potrivit interpretării sale ar fi unul absurd, prin prisma rolului acestei instituţii, dar şi a bunei-credinţe, se impunea în mod evident clarificarea acestui aspect, prin solicitarea de lămuriri.

Or, intimata-pârâtă nu a solicitat nicio precizare cu privire la obiectul cererii de retrocedare, preferând, dimpotrivă, o abordare limitată, formală şi cu totul lipsită de sens, în dezacord vădit cu rolul acesteia, aşa cum rezultă din dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999, înţelegând să adopte astfel o hotărâre nelegală.

Referitor la dovada calităţii de proprietar a Comunităţii Evreilor din România, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1993, în mod nelegal a reţinut prima instanţă, din analiza coroborată a înscrisurilor administrate, că reclamanta nu ar fi făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Mun. Bucureşti.

Referitor la teren, în mod cu totul eronat, a reţinut instanţa de fond că acesta nu s-ar fi aflat niciodată în proprietatea reclamantei, ci că ar fi trecut din patrimoniul fostului proprietar, B. în proprietatea statului, în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, chiar de la momentul decesului numitei B..

În raport de această motivare, a reţinut prima instanţă că, inclusiv în situaţia în care s-ar aprecia că cererea ar fi vizat şi terenul, tot nu ar fi fost îndreptăţită la restituire sau despăgubiri în temeiul O.U.G. nr. 83/1969, întrucât transferul realizat în anul 1975 de la defuncta-testatoare către Federaţia Comunităţilor Evreieşti nu ar fi privit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 49 mp, ci doar un drept de folosinţă.

Aşa fiind, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu putea revendica imobilul decât în nume propriu, de proprietar, adică numai dacă ar fi dovedit că ar fi avut la un moment dat proprietatea terenului, nefiind făcută, în opinia instanţei, vreo dovadă în acest sens.

Ori, prin Decizia contestată, s-a reţinut în mod expres ca imobilul a fost preluat de la solicitantă, respectiv de la recurentă, iar această soluţie nu a fost contestată.

Depăşind limitele învestirii sale şi raportându-se strict la apărările părţii adverse, care a revenit asupra propriei poziţii, în mod nepermis, aprecierea primei instanţe asupra dovezii calităţii de proprietar este nelegală.

Trecând peste aceste argumente, din înscrisurile depuse la dosarul de retrocedare, precum şi la dosarul instanţei de fond, rezultă fără putinţă de tăgadă că imobilul solicitat, compus din teren şi construcţie, a aparţinut Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, în perioada de referinţă a O.U.G. nr. 83/1999.

Urmare a dezbaterii succesiunii deschise în urma decesului numitei B., a fost eliberat Certificatul de moştenitor nr. x/13.10.1975, emis de către Notariatul de Stat al Sectorului 4, Bucureşti, "în care este menţionat moştenitorul testamentar Comunitatea Evreilor din Bucureşti căreia în calitate de legatară conform testamentului îi revine întreaga masă succesorală".

Potrivit Certificatului de moştenitor nr. x/13.10.1975, masa succesorala rămasă de pe urma defunctei B. era formată din cota indiviza de 1/3 din imobilul situat în Bucureşti, str. x, compus din construcţie cu doua camere şi dependinţe, având teren aferent de 49,24 mp.

Ulterior, imobilul sus-menţionat, compus din construcţie şi terenul aferent, a trecut abuziv în proprietatea statului, în temeiul Decretului de expropriere nr. x emis de către Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România în vederea demolării şi sistematizării zonei şi a edificării de blocuri de locuinţe.

În ceea ce priveşte incidenţa Legii nr. 58/1974, acest act normativ contravenea art. 36 alin. (1) din Constituţia din 1965 care garanta proprietatea privată.

În ce priveşte prevederile Legii nr. 213/1998, ce reglementează posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, aceste dispoziţii nu sunt aplicabile, în cauza dedusă judecaţii fiind aplicabile prevederile speciale ale O.U.G. nr. 83/1999, în temeiul căreia a şi fost formulată cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004.

Prin urmare, în mod greşit a reţinut instanţa de fond că terenul aferent construcţiei situate în Mun. Bucureşti, str. x, în suprafaţă de 49 m.p. a urmat regimul art. 30 din Legea nr. 58/1974, arătând ca a fost preluat de stat direct din patrimoniul fostului proprietar, B..

Referitor la construcţie, în mod greşit prima instanţa a reţinut ca nu s-ar fi referit şi la împrejurarea că imobilele demolate sunt excluse de la aplicarea O.U.G. nr. 83/1999; dimpotrivă, contestaţia formulată, după cum rezultă inclusiv din petitul acţiunii, priveşte inclusiv această critică.

O.U.G. nr. 83/1999 este un act normativ cu caracter reparator având ca obiect de reglementare masurile reparatorii menite să compenseze prejudiciile suferite de persoanele îndreptăţite, minorităţile din România, prin preluarea abuziva a unor imobile proprietatea acestora de către Statul Roman în perioada 1945-1990.

În ceea ce priveşte construcţiile preluate abuziv din proprietatea minorităţilor şi care, ulterior, au fost demolate, sunt incidente următoarele dispoziţii legale: art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000 (aplicabile conform art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999).

Pentru a determina care sunt măsurile reparatorii şi în ce condiţii se acordă acestea pentru construcţiile preluate abuziv din proprietatea unor culte religioase şi care, ulterior, au fost demolate, este necesar să se identifice actul normativ special, în sensul art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000, care reglementează toate aceste aspecte.

În raport de succesiunea în timp a actelor normative cu caracter reparator, mai exact în raport de momentul intrării în vigoare a unor astfel de acte normative, dar şi în funcţie de obiectul lor de reglementare şi de conţinutul lor specific, instanţa de judecată este rugată să constate că în ceea ce priveşte categoria de construcţii în discuţie, legea specială este Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare la cererea de recurs prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei potrivit căreia instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ., prin faptul că a prima instanţa a înţeles să reanalizeze dovada calităţii reclamantei de proprietar asupra imobilului solicitat, cât şi preluarea abuzivă a imobilului de către Statul Român, în condiţiile în care această chestiune a fost tranşată în procedura administrativă, Înalta Curte reţine că nu este întemeiată.

În raport de obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a respectat dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., care stabilesc că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel.

Principiul prevăzut de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. este dezvoltat de prevederile art. 397 alin. (1) din cod, potrivit căruia instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel.

Aşadar, în baza principiilor enunţate anterior, judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor. Obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia respectării şi aplicării principiului disponibilităţii.

În cauză, cadrul procesual a fost stabilit de reclamantă, care a indicat în mod expres care îi sunt pretenţiile şi motivele de fapt şi de drept pe care se fundamentează acestea.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la emiterea unei Decizii prin care să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România pentru fosta proprietate, formată din imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 49 mp, situat în municipiul Bucureşti, strada x nr. 1.

Având obligaţia să analizeze pretenţiile deduse judecăţii în modalitatea în care acestea au fost formulate, instanţa de fond, după ce în principal a analizat şi a constatat legalitatea Deciziei nr. 808/2017, a făcut aprecieri, în subsidiar, pentru situaţia în care s-ar aprecia că cererea reclamantei ar fi vizat şi terenul, şi asupra calităţii de persoană îndreptăţită la retrocedare sau despăgubiri.

Prima instanţă a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, "imobilele care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale din România şi care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foştilor proprietari în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă."

Din interpretarea dispoziţiei normative anterior enunţate rezultă în mod indubitabil faptul că recurenta trebuia să aibă calitatea de proprietar al imobilului teren la data preluării acestuia în proprietatea statului. Doar în această situaţie, s-ar fi putut discuta caracterul abuziv al preluării. Or, în speţa de faţă, imobilul teren a trecut în proprietatea Statului român în baza art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, în care se prevedea că "dobândirea terenurilor cuprinse în perimetrul construcţii al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobândirea prin acte juridice a acestor terenuri. În caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri stabilite potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973."

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a concluzionat în sensul că Federaţia Comunităţilor Evreieşti nu a avut calitatea de proprietar, terenul în litigiu trecând direct în proprietatea statului, ca efect al aplicării art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, motiv pentru care nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 83/1999.

De asemenea, în ceea ce priveşte susţinerile reclamantei referitoare la faptul că preluarea prevăzută de Legea nr. 58/1974 ar fi una cu titlu nevalabil, invocând aplicabilitatea art. 6 din Legea nr. 213/1998, corect a reţinut instanţa de fond că acţiunea de faţă nu este o acţiune în revendicare, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 213/1998, ci prevederile speciale ale O.U.G. nr. 83/1999 în temeiul căreia a şi fost formulată cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu există o încălcare a principiului disponibilităţii, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. fiind neîntemeiat.

Înalta Curte nu poate reţine nici incidenţa motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a supus controlului de legalitate Decizia nr. 808/16.06.2017 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor imobile care au comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, prin care i-a fost respinsă cererea de retrocedare nr. x/27.09.2004 a imobilului care a avut destinaţia de locuinţă, situat în Municipiul Bucureşti.

Pentru a respinge cererea de retrocedare, Comisia a constatat că imobilul locuinţă a fost demolat şi că, potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 coroborat cu pct. 3 din Normele metodologice corespunzătoare articolului menţionat, construcţiile demolate nu fac obiectul acestui act normativ.

Prima instanţă a confirmat legalitatea deciziei emise de Comisia Specială de Retrocedare, soluţie împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte găseşte neîntemeiate criticile recurentei cu privire la interpretarea eronată de către prima instanţă a obiectului cererii de retrocedare formulate.

Prin cererea de retrocedare - dosarul de fond, A. a solicitat restituirea imobilului, fostă proprietate comunitară evreiască preluată în mod abuziv de Statul Român, situat Municipiul Bucureşti, str. x, indicând la tipul imobilului - Imobil (locuinţă).

Deci, obiectul cererii a fost cât se poate de clar, imobil-locuinţă, şi nu terenul aferent construcţiei.

Înalta Curte apreciază că termenul de locuinţă în niciun caz nu poate fi asociat imobilelor-terenuri, ci imobilelor-construcţii.

De asemenea, în cuprinsul cererii de retrocedare nu s-a făcut referire la faptul că se solicită imobilul compus din clădire şi teren.

Astfel, recurenta-reclamantă nu a precizat, cel puţin, suprafaţa terenului aferent, după cum a înţeles să indice prin cererea de chemare în judecată, în cuprinsul căreia a precizat că solicită obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare să propună acordarea de măsuri compensatorii în echivalent pentru fosta proprietate, formată din imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 49 mp .

Prin urmare, în mod temeinic şi legal cererea de retrocedare a fost soluţionată în raport cu obiectul acesteia, recurenta-reclamantă solicitând în mod evident restituirea imobilului locuinţă. Acordarea beneficiului legii şi pentru terenul aferent construcţiei ar duce la o extindere tardivă a obiectului cererii de retrocedare.

Conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999, "Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, construcţiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităţilor, cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităţilor, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. (…)"

Relevante, în ceea ce priveşte construcţiile demolate, sunt şi dispoziţiile punctului 3 din Normele metodologice aferente art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România: "Nu intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum şi construcţiile demolate."

Aşadar, acestea sunt dispoziţiile normative care au condus în mod corect la respingerea cererii recurentei de acordare a despăgubirilor pentru imobilul construcţie care a fost preluat abuziv, dar care a fost demolat.

Recurenta-reclamantă a mai invocat faptul că O.U.G. nr. 83/1999 nu exclude posibilitatea stabilirii de despăgubiri ca măsuri reparatorii pentru construcţiile demolate şi că dreptul persoanei îndreptăţite la despăgubiri există, măsurile reparatorii prin echivalent urmând a fi acordate nu în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, ci potrivit legii speciale care va reglementa tipul şi procedura de acordare a despăgubirilor, conform art. 5 alin. (5) din O.U.G. nr. 94/2000.

Astfel, în opinia sa, legea specială la care fac trimitere dispoziţiile invocate este Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată eronată interpretarea recurentei-reclamante, având în vedere că art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 83/1999 prevede cu claritate că sfera de aplicare a acesteia priveşte construcţiile existente în natură, fiind excluse construcţiile demolate, aspect întărit şi de pct. 3 din normele metodologice, corespunzătoare articolului menţionat.

Referitor la caracterul Legii nr. 10/2001 de lege specială, Înalta Curte reţine că art. 8 alin. (3) din lege prevede următoarele:

"(3) Regimul juridic al imobilelor care au aparţinut comunităţilor minorităţilor naţionale preluate de stat este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată."

Deci, nu se poate reţine că Legea nr. 10/2001 ar fi legea specială, de vreme ce aceasta precizează expres situaţia particulară a imobilelor care au aparţinut minorităţilor naţionale din România, al căror regim juridic este reglementat de O.U.G. nr. 83/1999, act normativ care constituie, astfel, lege specială în materie.

De altfel, Înalta Curte reţine că această problemă, a caracterului Legii nr. 10/2001 de lege generală în materia actelor normative cu caracter reparator, a fost lămurită şi prin Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (9) şi art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, precum şi art. 1202 din C. civ. din 1864 şi art. 328 alin. (2) din C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României Parte I nr. 72/2016.

Similar situaţiei de faţă, instanţa de contencios constituţional a constatat că,

"(...) Prevederile art. 8 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 precizează în mod expres că regimul juridic al imobilelor care au aparţinut cultelor religioase, preluate de stat, este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 94/2000, instituind astfel caracterul de "lex generali" al Legii nr. 10/2001, faţă de acest act normativ cu caracter special.".

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1013 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 ianuarie 2021.