Whether the 30% aggregate budget cap on salary surcharges under Art. 25 of Framework Law No. 153/2017 precludes individual entitlement to maximum 45% occupational allowances, barring inter-institutional pay disparity claims

Şedinţa publică din data de 25 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 25.10.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, formulând plângere împotriva hotărârii nr. 8/17.09.2018 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care s-au respins contestaţiile formulate împotriva deciziei nr. 55/22.06.2018 emise de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, solicitând revocarea deciziei nr. 55/22.06.2018 şi emiterea unei noi decizii de salarizare a personalului auxiliar de specialitate, precum şi recalcularea nediscriminatorie a drepturilor salariale cuvenite, raportat la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 753 din 28 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, respingând în consecinţă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;

A respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 753 din 28 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs reclamanţii A., B., C. şi D., personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi obligarea pârâţilor la calcularea corectă a drepturilor salariale şi emiterea unor decizii cu aplicarea dispoziţiilor legale.

În motivarea recursului arată că sentinţa recurată este nelegală şi că prin Decizia nr. 55/22.06.2018, emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, s-a creat o discriminare, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul altor instanţe, respectiv Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Târgu Mureş, care depăşesc limita de acordare a sporurilor salariale prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, care beneficiază de sporuri în procent de 45%, modul de calcul fiind recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de Curtea de Conturi a României.

Invocă Decizia nr. 23/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ce prevede acordarea sporurilor în procent de 45 %, respectiv acordarea, pe lângă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % şi a sporurilor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare şi a celui pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare.

Mai arată că începând cu data de 01.01.2018 au fost reîncadraţi conform Legii nr. 153/2017, în baza Deciziilor nr. 400/31.10.2018, nr. 401/31.10.2018 şi 402/31.10.2018 emise de Curtea de Apel Ploieşti, iar începând cu data de 01 ianuarie 2019 au fost reîncadraţi conform Legii nr. 153/2017, în baza Deciziei nr. 73/05.02.2019 emise de Curtea de Apel Ploieşti. În urma emiterii acestor decizii, arată că au rezultat, în mod discriminatoriu, salarii mai mici decât cele stabilite pentru aceeaşi categorie de personal din cadrul Curţilor de Apel Bacău, Bucureşti şi Târgu Mureş, cărora le-au fost stabilite şi plătite sporuri în procent de 45% aplicat la salariul de bază lunar.

Invocă art. 5 din Capitolul VIII, Secţiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017, precizând că, deşi legea stabileşte două sporuri (de 25 % şi 5 % din indemnizaţia brută de încadrare), în anexa deciziei cele două sporuri nu au fost distinct prevăzute, fiind cumulate, iar pe de altă parte, deşi nu s-a precizat procentul celor două sporuri, care cumulate trebuiau să fie de 30 %, rezultă că, în realitate, acestea reprezintă 15% din salariul de bază lunar.

Astfel, arată că din anexele deciziei Curţii de Apel Bacău reies diferenţe în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor acordate recurenţilor-reclamanţi şi personalului curţilor de apel indicate, respectiv procentul acestora, în condiţiile în care calculul drepturilor salariale ale personalului Curţilor de Apel Bacău şi Bucureşti a fost recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x, şi agreat de Curtea de Conturi a României. Mai mult, prin circularele nr. 6/9604, 11206, 12479/1 martie 2018, Ministerul Justiţiei a recomandat ordonatorilor de credite ca, la stabilirea drepturilor salariale, să aibă în vedere precizările Ministerului Muncii şi Justiţiei Sociale.

Consideră că în acest mod au fost discriminaţi, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, cauza Marcks contra Belgiei din l 979) şi art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, principiul "pentru muncă egală, plată egală" şi dispoziţiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Recurenţii-reclamanţi susţin că actele administrative atacate au fost emise cu nerespectarea dispoziţiilor legale, sub aspectul stabilirii şi aplicării sporurilor de care beneficiază personalul auxiliar de specialitate, iar în raport cu salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate care depăşesc plafonul stabilit pentru anul 2022, consideră că inclusiv cuantumul total al sporurilor trebuie determinat prin aplicarea integrală a Legii nr. 153/2017 pentru această categorie de personal, ţinând cont de dispoziţiile art. 4 şi 5 din Capitolul VIII Anexa V la Legea nr. 153/2017.

Astfel, susţin că, în cazul în care salariile de bază stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate depăşesc plafonul stabilit pentru anul 2022, sporurile trebuie stabilite şi aplicate potrivit dispoziţiilor legii-cadru şi calculate individual pentru fiecare angajat, indiferent de procentul acestora, până la maximul prevăzut de lege, singura limitare impusă de lege rămânând cea prevăzută la art. 25, respectiv, ca suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite să nu depăşească 30% din suma salariilor de bază stabilită pe ordonator de credite, iar nu pe fiecare angajat în parte, aşa cum este prevăzut în decizia contestată.

Consideră că decizia emisă încalcă şi dispoziţiile art. 38 alin. (6) ind. l din Legea nr. 153/2017, întrucât începând cu luna mai 2018 veniturile nete acordate nu pot fi mai mici decât cele aferente lunii februarie, textul de lege prevăzând că "începând cu luna mai 2018, în situaţia în care veniturile salariate nete acordate potrivit prevederilor prezentei legi sunt mai mici decât cele aferente lunii februarie 2018, se acordă o sumă compensatorie cu caracter tranzitoriu care să acopere diferenţa, în măsura în care persoana îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Suma compensatorie este cuprinsă în salariul lunar şi nu se ia în calcul la determinarea limitei prevăzute la art. 25. Suma compensatorie se determină lunar pe perioada în care se îndeplinesc condiţiile pentru acordarea acesteia."

Precizează că potrivit dispoziţiilor legii salarizării se prevăd sporuri pentru personalul auxiliar şi conex de până la 45 %, de risc şi suprasolicitare, de confidenţialitate, de fidelitate, prevăzute la art. 4 şi 5 din lege şi că, din această perspectivă, deciziile emise încalcă îndrumările Ministerului Muncii şi Ministerului Justiţiei, fiind discriminatorii în raport cu dreptul european şi prevederile legii salarizării. În acest sens, invocă art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016.

Susţin că prin sentinţa civilă nr. 736 din 27 iunie 2017 a Tribunalului Galaţi, rămasă definitivă prin decizia nr. 672 din 22 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Galaţi, Curtea de Apel Ploieşti a fost obligată la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare şi nivelul maxim al sporurilor pe categorii de personal, începând cu 9.04.2015, cu includerea majorărilor de 2, 5 şi 11 %, precum şi la plata diferenţelor salariate rezultate şi actualizate cu dobânda legală, dar Departamentul economic nu a înţeles să respecte recomandările Ministerului Justiţiei şi nici dispoziţiile unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Arată că în contextul art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, modificată prin Legea nr. 71/2015, sintagma "salarizat la acelaşi nivel" denotă asumarea de către legiuitor a egalităţii de tratament juridic, echitabil şi nediscriminatoriu între categoriile de personal din sectorul bugetar.

Critică faptul că, în realitate, Curtea de Apel Bacău a acordat sporurile de 45% cu aplicarea plafonării prevăzute de art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Apreciază că Decizia nr. 55/22.06.2018 încalcă dispoziţiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 118/2018 şi dispoziţiile art. 38 alin. (6)1 din Legea nr. 153/2017, precum şi considerentele Deciziei nr. 794/2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (11)-(14) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, iar pe de altă parte, este discriminatorie în raport cu dreptul european şi prevederile legii salarizării.

Arată că prin decizia nr. 417 din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a acordat personalului auxiliar de specialitate şi conex o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, fără a face distincţie între personalul vizat de dispoziţiile alin. (3) sau alin. (6) ale art. 38 din Legea cadru nr. 153/2017, iar prin sentinţa nr. 776 din 29.03.2019, Tribunalul Prahova a admis acţiunea recurenţilor-reclamanţi şi a obligat pârâţii să-i reîncadreze cu acordarea drepturilor salariale în raport cu o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015 şi de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015 şi în continuare.

De asemenea, arată că prin sentinţa nr. 851 din 09.04.2019 Tribunalul Prahova a admis acţiunea recurenţilor-reclamanţi şi a obligat pârâţii Curtea de Apel Ploieşti şi Tribunalul Prahova să reîncadreze reclamanţii şi să le recalculeze indemnizaţiile de încadrare şi celelalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON începând cu 01.12.2015, precum şi la plata diferenţelor salariale rezultate, actualizate cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare.

În raport cu aceste aspecte, recurenţii-reclamanţi susţin că, deşi prin hotărârile menţionate li s-a recunoscut o valoare de referinţă sectorială maximă, sunt în imposibilitatea executării hotărârilor judecătoreşti, salariile neputând fi calculate în raport cu această valoare de referinţă sectorială, întrucât s-au interpretat în mod greşit de către angajator dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, fără a se face aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6)1 din Legea nr. 153/2017.

4. Apărările formulate

4.1. Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că prima instanţă a reţinut în mod corect că pretenţiile reclamanţilor sunt neîntemeiate în ceea ce priveşte modul de stabilire şi de calcul al drepturilor salariale începând cu data de 01.01.2018.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamanţilor.

Precizează că în mod corect prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile în care calitatea de ordonator principal de credite a conducătorului unei autorităţi publice nu îi conferă automat acestuia şi calitate de pârât.

În acest sens, invocă Decizia nr. 13/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursurile în interesul legi (parag. 47-52).

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Recurenţii-reclamanţi au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

Criticile formulate prin cererea de recurs vizează modalitatea diferită de calcul al salariilor în raport cu personalul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Târgu Mureş, în privinţa sporurilor acordate, care în opinia recurenţilor-reclamanţi pot ajunge la 45 % aplicat la salariul de bază lunar, apreciind că Decizia nr. 55/22.06.2018 încalcă dispoziţiile art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 118/2018 şi dispoziţiile art. 38 alin. (6)1 din Legea nr. 153/2017, precum şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

În ceea ce priveşte cuantumul sporurilor solicitate, se constată că recurenţii-reclamanţi au apreciat că prima instanţă a interpretat în mod eronat dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 şi au precizat că solicită acordarea acestora în cuantumul maxim de 45 %, apreciind că aceasta este valoarea maximă a sporurilor ce pot fi acordate.

Critica este nefondată, având în vedere că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:

"Suma sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz."

Din această perspectivă, este nefondată şi susţinerea recurenţilor-reclamanţi în sensul că procentul sporurilor acordate se aplică la salariul de bază lunar, respectiv indemnizaţia lunară de încadrare, în condiţiile în care textul de lege anterior redat vorbeşte de bugetul ordonatorului de credite.

Referitor la motivul de recurs vizând greşita aplicare a legii, în ceea ce priveşte modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor, Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021 şi obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a statuat prin dispozitiv că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (parag. 79).

Prin urmare, critica recurenţilor referitoare la aplicarea greşită de către instanţă a prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este nefondată, Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii oferind dezlegare şi acestei probleme de drept.

În ceea ce priveşte cuantumul acestor sporuri, decizia anterior amintită a stabilit că:

"82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (...)".

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII Secţiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), prin decizia invocată statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

Din această perspectivă, recurenţii-reclamanţi au susţinut în mod greşit că procentul sporurilor se aplică la salariul de bază lunar, respectiv indemnizaţia lunară de încadrare a fiecărui angajat, întrucât din art. 25 alin. (1) al Legii cadru nr. 153/2017 reiese că acest procent se aplică la suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În acest sens, paragraful 92 din Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii este edificator, în sensul că:

"92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale".

Cât priveşte discriminarea invocată de către recurenţi în raport cu situaţia colegilor de la curţile de apel nominalizate, Înalta Curte constată că nu se poate reţine un atare tratament, câtă vreme aplicarea Legii nr. 153/2017 poate comporta particularităţi în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor acordate în concret la nivelul fiecărui ordonator de credite, obligatorie fiind limitarea generală prevăzută de art. 25 din legea în discuţie, precum şi limitarea cuantumului fiecărui spor în sensul celor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017.

Este de menţionat faptul că prin considerentele aceleiaşi Decizii nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a reţinut că:

"93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

Sub acelaşi aspect, se impun a fi relevate şi următoarele paragrafe din Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, care au incidenţă în prezentul litigiu:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Referirile la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional se impun a fi completate cu considerentele Deciziei nr. 697 din 31 octombrie 2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pronunţate de Curtea Constituţională a României şi publicate în Monitorul Oficial nr. 26 din 15.01.2020, care a statuat după cum urmează:

"16. În ceea ce priveşte critica vizând existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, Curtea reţine că aceasta nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

17. Totodată, Curtea reţine că, în prezenta cauză, critica formulată de autoarea excepţiei se axează pe unele probleme rezultate din aplicarea dispoziţiilor legale criticate, prin evidenţierea unor situaţii particulare, prin natura lor, variabile, spre exemplu, numărul şi categoriile de angajaţi în cadrul unei instituţii/autorităţi publice, care, în opinia sa, pot genera diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate aceleiaşi categorii de personal care îşi desfăşoară activitatea în instituţii diferite, în speţă, judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în tribunale diferite.

18. Sub acest aspect, Curtea observă că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite" şi ale art. 3 alin. (4) din Legea-cadru potrivit căreia:

"Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...)astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu."

19. De asemenea, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII.". Ca atare, Curtea constată că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi art. 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

20. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe ţară", fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 714 din 23 octombrie 2007).

21. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. De asemenea, Curtea Europeană a statuat că o autoritate de stat nu poate invoca lipsa de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 26)."

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că în speţă nu poate fi reţinut argumentul referitor la încălcarea principiului nediscriminării şi nu poate reţine ca fiind valide din punct de vedere juridic referinţele reclamanţilor privind modul de stabilire a drepturilor salariale în cadrul Curţilor de Apel Bacău, Bucureşti şi Târgu Mureş, întrucât nu se poate verifica identitatea de situaţie personală sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale de către colegii vizaţi de acele decizii.

Instanţa de recurs reţine şi faptul că nu este vorba de o discriminare în raport cu modalitatea de stabilire a salariilor personalului auxiliar din cadrul Curţilor de Apel Bacău, Bucureşti şi Târgu Mureş, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât Legea nr. 153/2017 prevede în mod expres în art. 25 că suma tuturor sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, limitarea cuantumului sporurilor fiind prevăzută printr-un text de lege ce se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.

Astfel fiind, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 au fost corect interpretate şi aplicate, în sensul că limitarea se raportează la nivel de ordonator de credite şi nu la salariul individual, din moment ce vizează suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Or, această limită a fost avută în vedere de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău la emiterea Hotărârii nr. 8/17.09.2018 şi de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău la emiterea Deciziei nr. 55/22.06.2018.

Dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017 prevăd că:

"pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare, corespunzător timpului lucrat.

(2) Condiţiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite în limita prevederilor din regulamentul elaborat potrivit prezentei legi, având la bază buletinele de determinare sau, după caz, expertizare, emise de către autorităţile abilitate în acest sens."

De asemenea, art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017 prevede că judecătorii de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la curţile de apel, tribunale, tribunalele specializate şi judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personalul de specialitate juridică asimilat magistraţilor, magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, asistenţii judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică şi personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice şi al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară, precum şi specialiştii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, precum şi de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5% aplicat la salariul de bază lunar şi la indemnizaţia lunară de încadrare.

Aşadar, legiuitorul a recunoscut personalului din sfera de referinţă a dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, dreptul la un spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizaţia de încadrare; un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizaţia lunară de încadrare, ceea ce conduce la concluzia că aceste sporuri, privite în mod cumulat, pot ajunge până la procentul de 30%, nefiind, însă, obligatoriu a fi acordate la nivelul maxim şi nici posibil, atunci când s-ar depăşi limita impusă de art. 25 din lege.

De asemenea, Înalta Curte apreciază, aşa cum s-a arătat, că dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează cu cele edictate la articolele 4 şi 5 din Anexa V a aceleiaşi legi.

În acest sens se observă că, dacă prevederile art. 1 - 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referinţă a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaţionale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu şi, prin urmare, aplicarea lor ar presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispoziţiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

În egală măsură, se reţine că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaşte şi excepţii, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiaşi articol 25, la alin. (2), 4) şi 6) şi nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziţii au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege şi nu normele înscrise în anexele aceleiaşi legi.

Cu alte cuvinte, nu poate fi reţinut un eventual caracter contradictoriu al reglementării cuprinse în dispoziţiile art. 4 şi art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 faţă de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeaşi lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariaţi, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret şi cu atât mai puţin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor şi a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În fine, instanţa de control judiciar apreciază că nu este relevantă în cauză Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece aceasta interpretează norme juridice aplicabile perioadei anterioare celei vizate de decizia contestată şi neaplicabile la data de 01.01.2018, când a devenit incidentă Legea nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte invocarea de către recurenţii-reclamanţi a hotărârilor judecătoreşti prin care anterior le-au fost recunoscute valorile de referinţă sectoriale aplicabile în sistemul de justiţie, într-un alt cuantum, mai mare, inclusiv pentru viitor, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a apreciat în mod corect că efectul obligatoriu al hotărârii judecătoreşti definitive este recunoscut doar până în momentul modificării condiţiilor care au fost avute în vedere la pronunţarea acestora, în speţă fiind vorba de o reconfigurare de către legiuitor a întregului sistem de salarizare din fonduri publice, cu stabilirea unui nou venit salarial, astfel că nu trebuie confundate imposibilitatea de afectare a unui drept deja câştigat în trecut cu atribuţia legiuitorului de legiferare pentru viitor în orice domeniu se află în competenţa sa legală şi constituţională.

Prin urmare, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, de o sumă a sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite care să nu depăşească un procent de 30 % din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare, soluţia primei instanţe reflectând în acest sens o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de D., C., A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 753 din 28 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D., C., A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 753 din 28 februarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 25 noiembrie 2021.