Statutory rent compensation for transferred military cadres: irrelevance of lease agreement validity and jurisdiction of administrative courts

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra prezentelor recursuri, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2013, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii, U.M. 0198 Bucureşti, U.M.0472-Bucureşti, B., C., D., E. şi F., a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunţa să se dispună:

1) anularea tuturor actelor administrative prin care i s-a adus atingere dreptului său legal de a beneficia de compensaţia lunară de chirie, în speţă:

"Procesul-verbal x/27.06.2013", "Extrasul hotărârii nr. 022087 din data de 24.10.2013" sub aspectul inadmisibilităţii, netemeiniciei şi nelegalităţii acestora şi în subsidiar ca fiind neconcise, neconcrete si neechivoce din punct de vedere al interpretării juridice, reguli care nu sunt respectate întocmai în cadrul formulării celor două documente la care a făcut referire;

2)obligarea Serviciului Român de Informaţii să înlocuiască actele administrative atacate şi să elibereze alte hotărâri prin care să-i acorde compensaţia lunară pentru plata chiriei, în cel mult 1 zi de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar în cazul în care termenul nu este respectat, să se aplice persoanelor obligate, o amenda 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, reclamantul având dreptul la penalităţi, în condiţiile art. 894 din C. proc. civ.

3) recunoaşterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzată prin: restituirea banilor pentru compensaţia de chirie ce i s-au cuvenit, cu dobânzile legale aferente, de la data înregistrării raportului până la achitarea efectivă a acestora;

4) obligarea pârâţilor să pună la dispoziţia instanţei de judecată şi să declasifice toate documentele care au stat la baza fundamentării respingerii solicitării sale privind acordarea compensaţiei pentru plata chirie, un refuz în acest sens punând grav sub semnul întrebării echitatea şi liberul acces la justiţie;

5) a se cerceta dacă în adresa nr. x/19.06.2013, trimisă de către Direcţia Juridică din cadrul Serviciului Român de Informaţii la U.M.0356-Bucuresti, prin care s-a redactat un punct de vedere referitor la conţinutul contractului de închiriere şi la solicitarea sa de a beneficia de compensaţia de chirie, s-a comis vreo discriminare pe motiv de avere, în partea care face referire la faptul că "în condiţiile în care, eu am avut suma necesară să constitui garanţia reală din contractul de închiriere, solicitarea decontării sumei reprezentând compensaţia lunară de chirie, nu se mai poate justifica, nefiind susţinută de situaţia de fapt evocată";

6) în cazul în care se reţine de către instanţă, faptul că partea intimată, Serviciul Român de Informaţii, prin U.M, 0198-Bucuresti, a comis vreo discriminare pe motiv de avere, solicită introducerea în cauză a funcţionarilor care au contribuit la emiterea documentului, cărora le va solicita plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, constând în daune morale în cuantum de 10.000 de euro, pe care să le plătească solidar cu autoritatea publică pârâtă;

7) obligarea pârâţilor: B., C., D., E., F. la: plata tuturor cheltuielilor de judecată precum şi a daunelor materiale ce i-au fost cauzate prin neacordarea la timp a compensaţiei lunare pentru plata chiriei, pe care le va indica şi ale căror valoare o va cuantifica, ulterior în timpul judecării cauzei, daune care doreşte să-i fie plătite solidar cu Serviciul Român de Informaţii, prin U.M.0472-Bucuresti al cărui şef are calitatea de ordonator terţiar de credite, stabilit prin ordin al directorului S.R.I. Plata tuturor drepturilor salariale, a personalului unităţii la care este încadrat, se face de către această unitate, aşa încât pentru opozabilitatea hotărârii este necesară păstrarea acesteia în proces, în caz contrar eventuala executare silită a hotărârii nefiind posibilă;

8) obligarea pârâţilor: C., E. si F., fiecare în parte, la plata a 50% din solda lunara brută, corespunzătoare lunilor pentru care i s-a cuvenit acordarea compensaţiei pentru plata chiriei, de la data înregistrării raportului şi până la achitarea efectiva a acestui drept, reprezentând reparaţii de ordin moral, pentru faptele pricinuite de către aceştia, solidar cu Serviciul Român de Informaţii, prin U.M.0472 Bucureşti; 9) obligarea pârâţilor: B. si D. la plata a câte 10.000 de euro, fiecare, reprezentând daunele morale pe care i le-a pricinuit atât prin neacordarea la timp a compensaţiei lunare pentru plata chiriei, cât şi prin abuzurile pe care aceştia le-au comis împotriva sa, în legătură cu fapte sau situaţii care au legătură directă cu contestaţia acţiunii în cauză, solidar cu Serviciul Român de Informaţii, prin U.M.0472-Bucuresti.

2. Soluţia instanţei de fond şi circumstanţele cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 1056/31.03.2014, Curtea de Apel Bucureşti şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 11 iunie 2014, sub nr. x/2014.

Prin sentinţa civilă nr. 4341 din 08 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii, U.M. 0198 Bucureşti, U.M.0472-Bucureşti, B., C., D., F. şi E., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin decizia nr. 4520 din 04 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A., în contradictoriu cu intimaţii Serviciul Român de Informaţii, U.M. 0198 Bucureşti, U.M.0472-Bucureşti, B., C., D., F. şi E., a casat sentinţa civilă recurată, a reţinut cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă şi a înaintat dosarul spre repartizare aleatorie unui complet de fond al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, fiind înregistrat dosarul cu nr. x/2017

Prin sentinţa civilă nr. 1676 din 04 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Serviciul Român de Informaţii, U.M. 0198 Bucureşti, U.M.0472-Bucureşti, B., C., D., E. şi F.;

- a constatat ca fiind nejustificat refuzul pârâţilor de a plăti reclamantului compensaţia lunară pentru chirie solicitată în baza Contractului de închiriere înregistrat la AFP Sector 4 sub nr. x/08.05.2013, refuz exprimat prin Procesul-verbal nr. x/27.06.2013 şi Hotărârea nr. 022087/24.10.2013;

- a obligat pârâţii să achite reclamantului compensaţia lunară pentru chirie în cuantum de 50% din solda lunară brută aferentă perioadei 08 mai 2013 - 15 ianuarie 2014, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare calculată începând cu scadenţa fiecărei obligaţii de plată a compensaţiei lunare pentru chirie (ultima zi lucrătoare a fiecărei luni) şi până la data achitării efective;

- a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca nefondată;

- a respins cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1676 din 04 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0472 Bucureşti reprezentaţi de U.M. 0198 Bucureşti.

1. Prin recursul formulat reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată, fără a încadra criticile sale în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a arătat, în esenţă, următoarele:

- deşi prin cererea de chemare în judecată (primul capăt de cerere), s-a solicitat anularea Procesului-verbal nr. x din data de 27.06.2013, precum şi a Extrasului hotărârii nr. 022087 din data de 24.10.2013, sub aspectul nelegalităţii acestora, judecătorul care a soluţionat cauza în fond, nu a procedat la anularea acestora.

- s-a solicitat instanţei, prin cererea de chemare în judecată (capătul 5 de cerere) să cerceteze dacă prin adresa Serviciului Român de Informaţii (U.M. 0198 - Bucureşti), nr. x din 19.06.2013, s-a comis vreo discriminare pe motiv de avere. Pentru a fi cercetat dacă în mijlocul de probă clasificat precizat, respectiv (adresa U.M. 0198 -Bucureşti, nr. x din 19.06.2013), s-a comis sau nu o discriminare, pe motiv de avere, judecătorul ar fi trebuit să dispună, înfăţişarea acestuia, la dosarul cauzei, pentru a fi supus dezbaterii părţilor.

Curtea de Apel Bucureşti, nu a procedat la punerea în discuţia părţilor a mijlocului de probă clasificat, la care s-a făcut referire, concluzionând că:

"în acest sens, Curtea reţine că nu a existat o discriminare produsă reclamantului întrucât, pe de o parte, motivul principal pentru care a fost respinsă cererea sa de compensaţie a chiriei, nu l-a reprezentat averea reclamantului..."

- deşi s-a solicitat prin capătul nr. 7 al cererii de chemare în judecată, să fie obligaţi pârâţii: B.; C.; D.; E. şi F., solidar cu Serviciul Român de Informaţii, prin U.M. 0472 - Bucureşti, la plata tuturor cheltuielilor de judecată precum şi a daunelor materiale care au fost cauzate prin neacordarea la timp a compensaţiei lunare pentru chirie, instanţa a respins acest capăt de cerere, considerându-1 neîntemeiat. Judecătorul care a soluţionat fondul cauzei, a reţinut că: "în ceea ce priveşte cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, Curtea reţine că reclamantul nu a achitat taxe judiciare sau onorarii avocaţiale, ci a depus doar mai multe bonuri şi facturi fiscale privind achiziţia de servicii xerox, bunuri de papetărie şi cărţi judiciare. În ceea ce priveşte achiziţia de cărţi judiciare, Curtea apreciază că astfel de cheltuieli nu intră în categoria cheltuielilor judiciare astfel cum sunt prevăzute de art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., iar în condiţiile în care reclamantul nu avea cunoştinţe juridice trebuia să apeleze la un avocat, ci nu să achiziţioneze cărţi juridice. În ceea ce priveşte celelalte achiziţii, Curtea reţine că intră în categoria cheltuielilor judiciare, însă faţă de soluţia de admitere în parte a acţiunii, şi de faptul că şi pârâţii au făcut astfel de cheltuieli, se impune compensarea acestora potrivit art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.. Prin urmare, Curtea va respinge cererea reclamantului de obligare a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată."

Faţă de cele reţinute de judecătorul care a soluţionat fondul cauzei, se susţine că acesta nu a stabilit corect că toate cheltuielile materiale pe care le-a făcut, inclusiv cele legate de achiziţia unor cărţi judiciare (ca: Noul C. proc. civ., Legea Contenciosului Administrativ şi Fiscal, etc.) şi dovedite prin mijloacele de probă depuse la dosarul cauzei şi faţă de care niciunul dintre pârâţi nu au avut vreo contestaţie, se înscriu în cuprinsul prevederilor art. 451 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa neputând proceda la reducerea acestora.

2. Prin recursul formulat, pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0472 Bucureşti reprezentaţi de U.M. 0198 Bucureşti, au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente, iar în subsidiar, reţinerea cauzei spre rejudecare şi respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea căii de atac, recurenţii-pârâţi au arătat, în esenţă, următoarele:

- aspecte cu privire la necompetenţa materială, funcţională şi procesuală (specializată) a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

În fapt, obiectul acestui litigiu, aşa cum reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată precum şi din dispozitivului sentinţei atacate, vizează obligarea instituţiei noastre la plata unor drepturi băneşti revendicate de reclamant, în calitate de angajat.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionarea a unor astfel de litigii, în care nu sunt puse în discuţie acte administrative emise de o instituţie publică în regim de autoritate publică, ci privesc raporturile ce se nasc între un angajator (instituţie militară) şi angajatul său (cadru militar), practica anterior neunitară a fost tranşată de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul Deciziei nr. 5 din 05.03.2018, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii în cadrul Dosarului nr. x/2017

- aspecte cu privire la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material prin hotărârea atacată. În acest sens, considerăm că instanţa de fond a decis în mod greşit obligarea instituţiei la plata către intimatul-reclamant a compensaţiei lunare a chiriei, deşi în motivarea deciziei se arată că există prevederi ale contractului de închiriere prezentat de reclamant care creează suspiciunea că părţile puteau avea intenţia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate.

Mai mult decât atât, instanţa menţionează şi alte elemente de suspiciune rezonabilă asupra realităţii contractuale, precizând următoarele: "Mai mult, sunt elemente care pun la îndoială realitatea clauzei potrivit căreia reclamantul ar fi achitat suma de 50.000 euro menţionată în contract, reprezentate în special de sesizările şi declaraţiile tatălui proprietarului făcute atât către instituţiile pârâte, cât şi într-un dosar penal finalizat prin Ordonanţa de clasare nr. 102/P/2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti."

Trebuie să fie avute în vedere şi normele care reglementează finanţele publice, întrucât în sensul art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, contractul de închiriere prezentat era un act juridic din care rezultă indirect o obligaţie pe seama fondurilor publice, caz în care erau incidente şi dispoziţiile art. 14 alin. (3), conform căruia "nici o cheltuială din fonduri publice nu poate fi angajată, ordonanţată şi plătită dacă nu este aprobată potrivit legi".

Astfel, având în vedere elementele de nespecificitate ale unui contract de închiriere, s-a enunţat încă de la început posibilitatea ca acest contract să fie premisa unei vânzări-cumpărări simulate, creând cel puţin aparenţa unui act translativ de proprietate, sau a unui dezmembrământ al dreptului de proprietate, anume uzufructul. Acest aspect, pus în acord cu termenul foarte lung de valabilitate a contractului şi anume, 30 de ani, justifică cel puţin parţial temerea (confirmată ulterior prin plângerile, inclusiv penale, formulate de numitul G.) că se avea în vedere dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului închiriat.

În aceste condiţii, s-au avut în atenţie dispoziţiile art. 1237 din C. civ. care statuează asupra fraudei la lege, definind cauza ilicită ca fiind "şi atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative", situaţie care, în condiţiile art. 1238 din C. civ., este sancţionată cu anulabilitatea contractului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 28 ianuarie 2019, recurentul-pârât Serviciul Român de Informaţii reprezentat de U.M. 0198 Bucureşti a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant, ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 04 ianuarie 2019, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-pârâţi, ca neîntemeiat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin procesul-verbal nr. x/27.06.2013, respectiv prin Hotărârea nr. 022087/24.10.2013 a fost respinsă solicitarea şi contestaţia recurentului reclamant A. cu privire la acordarea compensaţiei lunare pentru chirie în baza contractului de închiriere înregistrat sub nr. x/08.05.2013 la Agenţia Finanţelor Publice Sector 4 Bucureşti.

Potrivit dispoziţiilor art. 201 Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare: "(1) Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie/mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o altă garnizoană decât cea în care îşi au domiciliul şi care nu deţin locuinţă proprietate personală în acea garnizoană, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară.

(2) Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie, mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o garnizoană în care îşi au domiciliul, dar care nu deţin locuinţă proprietate personală, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, pot beneficia, în cazuri justificate, pe baza rezultatelor anchetei sociale efectuate de o comisie constituită prin ordin al ministrului apărării naţionale, de compensaţia lunară pentru chirie, prevăzută la alin. (1), la propunerea comandanţilor sau a şefilor cadrelor militare respective."

1. Cu privire la recursul formulat reclamantul A., Înalta Curte constată că susţinerile acestuia pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

În cadrul analizei acestor critici, Înalta Curte apreciază că se impune a fi făcută o precizare cu privire la susţinerile din cererea de recurs, anume aceea că poate proceda la examinarea doar a susţinerilor care vizează legalitatea sentinţei, nu şi a celor care vizează netemeinicia acesteia.

În acest sens, instanţa are în vedere faptul că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale aplicabile. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, nu şi netemeinicia acesteia.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Exercitarea căii de atac are ca efect punerea în mişcare a controlului judiciar îndeplinit de instanţa superioară asupra hotărârii instanţei inferioare şi este guvernată de principiul legalităţii căii de atac, în baza căruia recursul poate fi exercitat numai pentru motive care au făcut analiza instanţei inferioare.

Prima critică a recurentului se referă la faptul că, deşi prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat anularea Procesului-verbal nr. x din data de 27.06.2013, precum şi a Extrasului hotărârii nr. 022087 din data de 24.10.2013, prima instanţă nu a procedat la anularea acestora.

Critica este nefondată întrucât instanţa de fond a constatat refuzul nejustificat al pârâţilor de a plăti reclamantului compensaţia lunară pentru chirie şi a dispus obligarea acestora la plată.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, iar refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, reprezintă exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile.

Cum actele menţionate mai sus nu cuprindeau dispoziţii în vederea organizării executării legii ci doar exprimau refuzul de a acorda compensaţia lunară pentru chirie, nu se impunea anularea acestor acte, dispoziţiile instanţei rezolvând pe deplin acest capăt de cerere.

A mai susţinut recurentul reclamant că, pentru a fi cercetat dacă în mijlocul de probă clasificat, respectiv adresa U.M. 0198-Bucureşti, nr. x din 19.06.2013, s-a comis sau nu o discriminare, pe motiv de avere, judecătorul ar fi trebuit să dispună, înfăţişarea acestuia, la dosarul cauzei, pentru a fi supus dezbaterii părţilor.

Critica este nefondată întrucât, pârâţii au refuzat acordarea compensaţiei lunare pentru chirie raportându-se la clauzele contractului de închiriere depus, iar nu la analiza "averii" recurentului ca motiv de discriminare. Pe de altă parte, actele secrete studiate de instanţe în cadrul compartimentului de specialitate puteau fi studiate şi de către un apărător ales cu autorizaţie necesară, fapt ce a fost adus la cunoştinţa recurentului reclamant, însă acesta nu a înţeles să uzeze de acestă posibilitate.

A mai susţinut recurentul că deşi a solicitat prin capătul nr. 7 al cererii de chemare în judecată, să fie obligaţi pârâţii persoane fizice, solidar cu Serviciul Român de Informaţii prin U.M. 0472 - Bucureşti, la plata tuturor cheltuielilor de judecată precum şi a daunelor materiale care au fost cauzate prin neacordarea la timp a compensaţiei lunare pentru chirie, instanţa a respins acest capăt de cerere, considerându-1 neîntemeiat.

Critica este nefondată deoarece prima instanţă a acordat compensaţia lunară pentru perioada 8 mai 2013 - 15 ianuarie 2014, la care a adăugat şi dobânda legală penalizatoare de la scadenţa fiecărei compensaţii lunare şi până la plata efectivă.

Faţă de critica vizând cheltuielile de judecată, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (1) din C. proc. civ.: "Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului."

Or, achiziţionarea unor cărţi de specialitate juridică nu intră în noţiunea de cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului, astfel încât în mod corect prima instanţă a respins acestă solicitare.

2. Cu privire la recursul formulat de pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0472 Bucureşti reprezentaţi de U.M. 0198 Bucureşti, Înalta Curte constată că au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 şi 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru următoarele motive de nelegalitate, când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Au susţinut recurenţii necompetenţa materială, funcţională şi procesuală (specializată) a Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, întrucât obiectul acestui litigiu, aşa cum reiese din conţinutul cererii de chemare în judecată precum şi din dispozitivului sentinţei atacate, vizează obligarea instituţiei la plata unor drepturi băneşti revendicate de reclamant, în calitate de angajat.

Critica este nefondată deoarece potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. c) şi i) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim are caracterul unui act administrativ asimilat, iar potrivit art. 10 alin. (1) din acelaşi act normativ: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Pe de altă parte, prin decizia nr. 4520 din 04 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit în mod definitiv competenţa sa de soluţionarea cauzei în primă instanţă.

Au mai susţinut recurenţii că instanţa de fond a decis în mod greşit obligarea instituţiei la plata compensaţiei lunare a chiriei, deşi în motivarea deciziei se arată că există prevederi ale contractului de închiriere prezentat de reclamant care creează suspiciunea că părţile puteau avea intenţia de a încheia un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate.

Or, este de necontestat faptul că recurentul reclamant putea fi beneficiarul unei compensaţii lunare pentru chirie de până la 50% din solda lunară, în condiţiile dispoziţiilor art. 201 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, potrivit cărora: "Cadrele militare în activitate numite în prima funcţie/mutate în interesul serviciului, detaşate şi/sau împuternicite într-o altă garnizoană decât cea în care îşi au domiciliul şi care nu deţin locuinţă proprietate personală în acea garnizoană, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora, în situaţia în care nu li se poate asigura spaţiu de locuit corespunzător, au dreptul la o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară."

Din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că acestă compensaţie se acordă pentru chirie, presupunând existenţa unui contract de închiriere, contract pe care recurentul reclamant l-a prezentat instituţiilor pârâte. Pe de altă parte, cuantumul compensaţiei se raportează la solda lunară şi nu este legată de cuantumul chiriei prevăzute în contractul de închiriere.

În aceste condiţii, în mod corect a reţinut prima instanţă că acest contract de închiriere nu a fost anulat şi că, deşi unele clauze ale contractului ar fi specifice unui contract de vânzare-cumpărare, totuşi aceste aspecte nu sunt de natură a îngrădi dreptul recurentului reclamant de a primi compensaţia lunară.

Dispoziţiile art. 2 pct. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 1237 din C. civ., invocate de recurenţi, nu sunt incidente în cauză.

Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 201 alin. (21) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare: "Cadrele militare care îndeplinesc condiţiile de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie potrivit alin. (1) şi (2) şi care contactează un credit ipotecar/imobiliar destinat achiziţionării unei locuinţe sau încheie un contract de vânzare-cumpărare cu plata în rate a unei locuinţe beneficiază de compensaţia lunară pentru chirie, pe o perioadă ce nu poate depăşi durata de derulare a creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate, respectiv pentru plata ratei sau a unei fracţiuni din rata aferentă creditului sau contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate. În această situaţie, compensaţia lunară pentru chirie se acordă în cuantumul prevăzut la alin. (1), dar nu poate depăşi rata lunară plătită pentru creditul ipotecar/imobiliar sau pentru contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate." Acest alineat a fost introdus prin Legea nr. 288/2018 şi modificat prin Lege 101/2019.

Chiar dacă aceste dispoziţii legale nu sunt incidente în cauză, exprimă totuşi voinţa ulterioară a legiuitorului de a acorda compensaţia şi în cazul creditului ipotecar/imobiliar sau al contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0472 Bucureşti reprezentaţi de U.M. 0198 Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1676 din 04 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Serviciul Român de Informaţii şi U.M. 0472 Bucureşti reprezentaţi de U.M. 0198 Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1676 din 04 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.