Statute of limitations interruption in competition law and evidentiary standards for price-fixing RPM agreements

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei:

- în principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte pe A. şi, pe cale de consecinţă, exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 2.354.190 RON;

- în subsidiar, să se constate că autoritatea de concurenţă a procedat la o greşită individualizare a sancţiunii aplicate, în raport cu situaţia de fapt şi prevederile legale incidente, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună reducerea acestei sancţiuni, astfel încât să reflecte, în mod corect, circumstanţele situaţiei de fapt;

- obligarea Consiliului Concurenţei la achitarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2364 din 06 iulie 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii şi admiterea acesteia astfel cum a fost formulată.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

- sentinţa recurată respinge în mod nelegal argumentele privind depăşirea termenului de prescripţie. Prin sentinţa recurată se interpretează în mod eronat sensul sintagmei "în scopul declanşării unei investigaţii".

Problema de drept supusă analizei în cauză se referă la cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 58 din Legea nr. 21/1996 (în ultima formă republicată a legii în Monitorul Oficial nr. 153/21.02.2016 este art. 61). Astfel, chestiunea ce s-a impus a fi dezlegată prin Sentinţa recurată constă în a delimita dacă, din perspectivă temporală, aceste cauze de întrerupere pot interveni pană la momentul la care investigaţia C. civ. este declanşată (după declanşare C. civ. având oricum un termen de 5 ani pentru finalizarea procedurii) sau dimpotrivă dacă aceste cauze pot interveni oricând pe durata investigaţiei, orice act procedural efectuat de C. civ. in cadrul acestei investigaţii reprezentând în fapt o cauză de întrerupere a prescripţiei.

Problema juridică suspusă delegării prezintă relevanţă practică în speţă întrucât, A. a fost sancţionată prin Decizia C. civ. emisă la data de 14.04.2015 pentru săvârşirea unor pretinse fapte anticoncurenţiale epuizate in anul 2007.

Prin Sentinţa recurată prima instanţă a respins în mod nelegal argumentele privind intervenţia prescripţiei dreptului C. civ. de a aplica o amendă contravenţională A., concluzionând în mod eronat că voinţa legiuitorului ar fi fost de a include în categoria cauzelor ce pot întrerupe termenul de prescripţie şi actele procedurale ce sunt realizate ulterior deschiderii investigaţiei, reţinând în mod greşit că "întreruperea termenului de prescripţie operează pe tot parcursul investigaţiei, singura limită temporală vizând termenul special de prescripţie de 10 ani ".

Această interpretare a primei instanţe de judecată este fundamental eronată dat fiind că:

(i) pe de o parte, ea nu ţine cont de scopul şi sensul textului legal avut in vedere de legiuitor şi care rezultă cu claritate din formularea art. 59 din Legea 21/1996 în forma în vigoare la data emiterii Deciziei C. civ. respectiv în ultima formă republicată a legii fiind art. 62 (ii) pe de altă parte, prima instanţă conferă prevederilor legale ce instituie cazurile de întrerupere a termenului de prescripţie o cu totul altă dimensiune, extensivă, deşi acestea sunt cazuri de excepţie ce trebuie interpretate in mod restrictiv.

- interpretarea extensivă a instanţei de fond tinde la legiferare şi nicidecum la dezlegarea sensului actului normativ. Sentinţa recurată nu încercă să ofere nicio explicaţie care să arate de ce legiuitorul a prevăzut ca fiind cazuri de întrerupere a prescripţiei acţiunile efectuate în "scopul declanşării unei investigaţii" şi care a fost raţiunea utilizării acestei formulări de către legiuitor. Pare că prima instanţă admite că actul normativ are sensul expuse de A. dar susţine că este o eroare de formulare, că de fapt textul trebuia să conţină o altă noţiune - nu pentru declanşarea investigaţiei, ci pentru finalizarea acesteia. -instanţa de fond apreciază în mod eronat că prin interpretarea realizată de A. asupra cauzelor de întrerupere a prescripţiei extinctive s-ar ajunge la neaplicarea legii.

Ca un argument suplimentar, prima instanţă preia ca atare susţinerile C. civ. cu privire la faptul că "legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării sale", reţinând în cuprinsul sentinţei recurate că "dacă s-ar accepta interpretarea reclamantei, conform căreia întreruperea termenului de prescripţie operează doar în cadrul examinării preliminare sau, cel mult, coincide cu deschiderea investigaţiei, s-ar ajunge în situaţia ca, în majoritatea cazurilor instrumentate de Consiliul Concurenţei, întreruperea termenului de prescripţie să nu poată opera pe motivul că deschiderea investigaţiei s-a produs înainte să înceapă curgerea termenului de prescripţie, dispoziţia legală care reglementează întreruperea termenului de prescripţie nemaigăsindu-şi aplicarea ." În primul rând, instanţa omite a avea în vedere că, după cum s-a arătat în mod constant în literatura de specialitate, cauzele de întrerupere a prescripţiei sunt expres prevăzute de lege şi trebuie interpretate restrictiv, fiind o chestiune ce ţine de opţiunea legiuitorului.

În al doilea rând, raţionamentul propus de A. nu încalcă principiul de drept potrivit căruia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei. Desigur că legea trebuie interpretată în sensul în care ea produce efecte aşa cum se susţine în Sentinţa recurată, însă ceea ce omite instanţa de fond este faptul că, pe de o parte, pentru a se ajunge la interpretarea legii într-un sens sau în celălalt trebuie mai întâi să fim în prezenţa unui text de lege susceptibil de mai multe interpretări, ceea ce nu este cazul în speţă după cum am demonstrat anterior, iar, pe de altă parte, pentru a se ajunge la interpretarea legii este necesar mai întâi să existe situaţia de fapt premisă prevăzută de norma legală în discuţie, care să poată fi aplicată în sensul susţinut din interpretare, iar nu să fie creată pe cale de adăugare la lege cu ocazia interpretării.

În al treilea rând, derularea investigaţiei nu este cu nimic împiedicată în cazul în care fapta continuă şi după deschiderea investigaţiei, pentru simplul motiv că termenul de prescripţie nu începe să curgă până la epuizarea faptei, din această perspectivă C. civ., neriscând să intervină prescripţia ci dimpotrivă având un termen suficient de lung - de 5 ani de zile - pentru finalizarea investigaţiei. În al patrulea rând, în ceea ce priveşte pretinsa inexistenţă a unei stări de pasivitate a autorităţii, contrar considerentelor nefondate ale instanţei de fond, deschiderea investigaţiei şi derularea acesteia pe o perioadă de mai mult de 5 ani nu este de natură a exclude pasivitatea autorităţii.

Un termen de 5 ani de la deschiderea investigaţiei constituie în mod evident în interpretarea legiuitorului un termen suficient pentru finalizarea unei investigaţii, care ţine cont inclusiv de constrângerile ce ţin de organizarea şi funcţionarea instituţiei, acest termen impunându-se a fi respectat de către C. civ. indiferent de numărul părţilor investigate, nefiind un simplu termen de recomandare după cum ar sugera instanţa de fond, ci, dimpotrivă, un termen care, în cazul nerespectării acestuia, legea prevede o sancţiune ce se impune a fi constatată de către instanţa de recurs în prezenta cauză: decăderea dreptului C. civ. de a mai aplica amenzi contravenţionale. -prima instanţă a reţinut greşit că Regulamentul nr. 1/2003 ar fi aplicabil chiar şi prin analogie în ceea ce priveşte prescripţia dreptului autorităţilor naţionale de a aplica sancţiuni.

Prin Sentinţa recurată, prima instanţă a reţinut şi că pretinsa inadmisibilitate a interpretării Societăţii ar decurge din faptul că o astfel de interpretare ar genera un dezacord fundamental între interpretarea şi aplicarea normelor privind prescripţia la nivel european faţa de interpretarea şi aplicarea distinctă ce s-ar aplica la nivel naţional. În concluzie, Curtea de Apel Bucureşti a conchis că "În concret, dacă fapta anticoncurenţială analizată în cauză ar fi fost investigată de Comisia Europeană, termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt, ca ultim act, de orice acţiune întreprinsă în scopul investigării, dreptul Comisiei de a aplica o sancţiune nefiind prescris ." În mod eronat instanţa de fond se raportează la Regulamentul 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratat (în prezent art. 101 şi 102), motivarea Curţii de Apel Bucureşti fiind lipsită de sens câtă vreme acest regulament reglementează prescripţia dreptului Comisiei de a aplica sancţiuni, neputând fi aplicat nici măcar prin analogie în ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor de către autorităţile naţionale, în speţă de către Consiliul Concurenţei.

- în mod nelegal sentinţa recurată conchide că decizia C. civ. ar fi fost adoptată cu respectarea cvorumului legal. Prima instanţă a respins în mod eronat excepţia nulităţii Deciziei C. civ. privind încălcarea cvorumului prevăzut de lege pentru deliberare reţinând prin Sentinţa recurată că această critică de nelegalitate adusă de A. ar porni de la premisa eronată că în procedura din faţa C. civ. ar fi incidente prevederile C. proc. civ. care reglementează aceste aspecte şi că, în realitate, particularităţile regimului procedural de funcţionare a C. civ. nu ar fi compatibile cu normele de procedură civilă. Considerentele primei instanţe sunt complet neîntemeiate în raport de prevederile art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ.

- contrar considerentelor nelegale ale sentinţei recurate, decizia C. civ. a fost adoptată cu încălcarea principiului continuităţii. Prima instanţă a arătat în mod nefondat că instituţia continuităţii completului de judecată nu ar fi compatibilă cu procedura administrativă desfăşurată de C. civ., care este guvernată de reguli proprii. Fără a mai relua apărările formulate anterior, vă rugăm să respingeţi această motivare ca neîntemeiată în raport de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile incidente în materie de concurenţă se completează cu cele ale C. proc. civ.

În primul rând, obligativitatea respectării principiului continuităţii rezultă din prevederile art. 58 alin. (4) şi art. 62 alin. (8) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Concurenţei . Aplicând în mod eronat legea, Curtea de Apel Bucureşti a conchis în mod greşit că în această materie C. civ. nu ar avea obligaţia de a respecta principiul continuităţii.

În al doilea rând, obligativitatea respectării principiului continuităţii rezultă şi din prevederile art. 19, art. 214 şi art. 395 din C. proc. civ. potrivit cărora deliberarea nu putea avea loc decât în prezenţa tuturor membrilor Plenului ce au participat la audieri, act normativ incident în această cauză conform prevederilor art. 2 din C. proc. civ. şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 redate mai sus. Totodată, vă rugăm să aveţi în vedere că nicăieri în Legea nr. 21/1996 nu sunt prevăzute dispoziţii contradictorii din care să reiasă că în procedura desfăşurată de C. civ. nu s-ar aplica principiul continuităţii

- instanţa de fond a reţinut în mod eronat că depăşirea termenului legal de deliberare ar fi justificată de "complexitatea deosebită" a cazului. Potrivit prevederilor art. 9 din Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 789/2011 privind desfăşurarea audierilor în cadrul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor:

"La încheierea dezbaterilor, preşedintele de şedinţă, după consultarea cu ceilalţi membri ai Plenului Consiliului Concurenţei, dispune fie ca deliberarea să se facă în aceeaşi zi, fie ca aceasta să se amâne pentru o altă dată, care nu va depăşi însă un interval de timp de 15 zile lucrătoare.

În situaţia în care, din cauza complexităţii deosebite a cauzei sau din alte cauze care ţin de activitatea instituţiei, deliberarea nu este posibilă, aceasta se poate amâna pentru un alt termen de cel mult 15 zile lucrătoare, cu înştiinţarea părţilor de către secretarul de şedinţă."

Aşadar, conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Ordinul nr. 789/2011, C. civ. are obligaţia de a delibera în aceeaşi zi în care au loc audierile, deliberarea putând fi amânată cu cel mult 15 zile lucrătoare. În cazuri excepţionale, deliberarea poate fi amânată cu un termen suplimentar de maxim 15 zile lucrătoare cu înştiinţarea părţilor în acest sens.

- în mod nelegal şi neîntemeiat prima instanţă a reţinut că în prezenta cauză ar fi îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale. Contrar sentinţei recurate, singura probă pe care se întemeiază C. civ. (i.e. formularele de promoţie) nu dovedeşte per se existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale între A. şi B..

Prin Decizia contestată, C. civ. a reţinut în sarcina societăţii o pretinsă încălcare a Legii Concurenţei constând într-o presupusă înţelegere cu B. având ca obiect stabilirea preţului minim sau fix de revânzare, în acest sens bazându-şi acuzaţiile pe un număr de 87 de promoţii aferente anilor 2005, 2006 şi 2007 incluse în 42 de formulare de promoţie aduse la cunoştinţa A. pentru prima dată abia la termenul de judecată din data de 03.02.2016, când aceste formulare au fost depuse într-un final de către C. civ., ca urmare a solicitării societăţii.

Contrar considerentelor nelegale ale instanţei de fond, Curtea de Apel Bucureşti preluând întocmai raţionamentul eronat expus de C. civ. prin Decizia C. civ., modalitatea de organizare a promoţiilor nu reprezintă nicidecum o încălcare a legislaţiei de concurenţă dat fiind că în realitate, B. şi-a menţinut întotdeauna independenţa de a-şi stabili propriile preţuri la rafturi către clienţii săi.

Aşadar, se solicită a se constata că singura probă pe care instanţa de fond şi-a fundamentat motivarea cu privire la faptul că în prezenta cauză părţile ar fi participat la o înţelegere anticoncurenţială este reprezentată de formularele de promoţie.

- în mod eronat prima instanţă a constatat pretinsa respectare a standardului de probă în materie concurenţială de către C. civ. prin Decizia contestată. Potrivit prevederilor art. 5 alin. (5) din Legea concurenţei "Sarcina probei unei încălcări a prevederilor alin. (1) revine Consiliului Concurentei". Potrivit dispoziţiilor art. 42 din acelaşi act normativ, impunerea de măsuri şi sancţiuni de către C. civ. poate avea loc numai dacă se descoperă dovezi suficiente privind încălcarea legii, care să justifice impunerea de măsuri sau sancţiuni.

Trebuie remarcat, cu titlu introductiv, că sarcina probei cu privire la existenţa împrejurărilor care constituie o încălcare a art. 5 din Legea concurenţei şi a art. 101 TFUE incumbă autorităţii de concurenţă. În consecinţă, acesteia îi revine obligaţia de a stabili elementele de probă adecvate pentru demonstrarea existenţei elementelor constitutive ale unei încălcări.

- în mod nefondat prima instanţă a reţinut că pretinsa faptă pentru care A. a fost sancţionată ar fi avut un obiect anticoncurenţial. După cum s-a învederat şi instanţei de fond, pentru dovedirea existenţei unei înţelegeri anticoncurenţiale, C. civ. era obligat să probeze, pe lângă existenţa unui acord de voinţe al părţilor (pe care însă nu a reuşit să îl fundamenteze cu niciun fel de probe, ca sa nu mai aducem în discuţie standardul unor probe suficiente, exacte şi convingătoare care să înlăture orice dubiu rezonabil) şi obiectul anticoncurenţial al pretinsei fapte. Proba obiectului anticoncurenţial este cu atât mai importantă în această cauză în condiţiile caracterului ei de noutate la nivel european şi românesc (nu mai există o altă jurisprudenţă care să trateze preţurile de revânzare incluse în formularele de promoţie ca înţelegeri de obiect).

- contrar susţinerilor eronate ale instanţei de fond, prin săvârşirea presupusei fapte anticoncurenţiale consumatorii nu au fost în vreun fel prejudiciaţi. Prin sentinţa recurată, prima instanţa preluând întocmai afirmaţiile C. civ., a reţinut că "în lipsa clauzei RPM, consumatorii puteau beneficia de preţuri mai mici decât cele fixate de comun acord între retailer şi furnizori ". Această afirmaţie este însă făcută în absenţa unei analize a impactului pe care presupusa înţelegere dintre A. şi B. l-ar fi avut asupra pieţei pentru a dovedi modalitatea în care clienţii B. ar fi fost efectiv privaţi de preţuri mai scăzute, instanţa de fond reţinând în mod eronat pe de o parte, că pretinsa faptă ar fi restrictivă de concurenţă prin obiect, sens în care nu ar fi necesară analiza efectelor acesteia pe piaţă, iar, pe de altă parte, că această analiză ar fi fost totuşi realizată de către C. civ.

- în mod nefondat prima instanţă a apreciat că presupusa faptă contravenţională nu ar fi exceptată individual în baza art. 5 alin. (2) din legea concurenţei şi a art. 101 alin. (3) TFUE. Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a validat în mod eronat raţionamentul C. civ., înlăturând în mod nelegal argumentele A. privind aplicabilitatea în cauză a art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei, reţinând că "nu este îndeplinită cel puţin una dintre condiţiile prevăzute de lege - să impună întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor acordului (art. 5 alin. (2) lit. b)"

Contrar considerentelor nefondate ale primei instanţe, limitarea era indispensabilă pentru că publicitatea promoţiilor nu se făcea atât la raft, ci, în principal, prin cataloage pretipărite unde preţul de revânzare era publicat anterior derulării promoţiei, iar A. dorea să fie sigur că sacrificiul pe care l-a făcut reducând preţul de livrare se transferă cel puţin integral către consumator.

- sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind individualizarea amenzii. Instanţa de fond a validat în mod nelegal aplicarea eronată a legii în vigoare la data emiterii Deciziei C. civ., încălcând art. 15 alin. (2) din Constituţie. Din perspectiva aplicării legii în timp, în legătura cu sancţionarea faptei analizate şi stabilirea în concret a amenzii aplicabile, Curtea de Apel Bucureşti a concluzionat în mod eronat prin Sentinţa recurată că autoritatea de concurenţă ar fi aplicat în mod corect legea în vigoare la data emiterii Deciziei C. civ.:

"nu poate fi primită nici susţinerea reclamantei privind pretinsul caracter mai favorabil al vechii legi, prin aceea că nu era prevăzut un prag minim al amenzii, întrucât o astfel de susţinere vizează o situaţie pur ipotetică, având în vedere că procentul de amendă aplicat A. a fost de 0,52%, deci peste pragul de 0,5% prevăzut de legea nouă, or, argumentul prezentat de reclamantă ar fi putut fi valabil numai în ipoteza în care amenda aplicată s-ar fi concretizat într-un procent sub 0,5%, iar pârâtul ar fi plafonat-o la 0,5%, astfel încât să se încadreze în limitele impuse de legea nouă ."

Deşi A. a susţinut în fata primei instanţe că determinarea legii aplicabile este un element esenţial în stabilirea tuturor criteriilor ce trebuie avute în vedere la individualizarea amenzilor, Curtea de Apel Bucureşti nu face altceva decât să expună raţionamente cel puţin paradoxale şi chiar contradictorii în considerentele hotărârii atacate.

4. Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinarea formulată, Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului formulat de S.C. A. S.R.L., menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile nr. 2364/6.07.2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa menţinerii, în integralitate, ca legală şi temeinică, a Deciziei nr. 13/2015.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva Consiliului Concurenţei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015. Prima instanţă a respins acţiunea promovată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Astfel, la data de 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenţei a deschis din oficiu 4 investigaţii pe piaţa de retail alimentar, în temeiul prevederilor art. 26 lit. a) şi art. 34 lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, împotriva: C. S.R.L., D. şi E. S.R.L. şi furnizorii acestora; B. S.R.L. şi F. S.R.L. şi furnizorii acestora; G. S.R.L. şi furnizorii acesteia şi H. S.A. şi furnizorii acesteia. În scopul unei mai bune administrări, cele patru investigaţii au fost conexate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 856 din data de 18 iulie 2012.

La data de 09.12.2014 au avut loc deliberările în cadrul Consiliului Concurenţei, adoptându-se minuta hotărârii, iar ulterior a fost emisă Decizia nr. 13/14.04.2015, atacată în prezenta cauză. Prin Decizia nr. 13/14.04.2015, Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea A. S.R.L., reţinând că în perioada 2005-2007, aceasta a încheiat cu retailerul B. o înţelegere de stabilire directă a unor niveluri minime sau fixe ale preţului de revânzare.

În temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, a fost sancţionată societatea recurentă cu amenda în cuantum de 2.354.190 RON, reprezentând 0,52% din cifra de afaceri realizată în anul 2013.

Prima critică a recurentei A. S.R.L. se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, susţinându-se că a fost prescris dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională.

Cu privire la momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale, se reţin următoarele:

Prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale este reglementată de dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, iar din punct de vedere al aplicării în timp, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este cea în vigoare la momentul la care a început să curgă. Legiuitorul a stabilit un termen de prescripţie de 5 ani pentru aplicarea de sancţiuni contravenţionale, termen care începe să curgă la data încetării practicii anticoncurenţiale.

Conform art. 58 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, forma în vigoare la momentul apreciat de Consiliul Concurenţei ca fiind acela al epuizării faptelor, anul 2007:

"(1)Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) şi e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză".

Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, raportat la dispoziţiile Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare incidentă în cauză, este cel al încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Prin decizia contestată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data înţelegerilor pretinse anticoncurenţiale:

"(1) Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale(...)."

Conform art. 101 alin. (1) (ex-articolul 81 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Versiune consolidată): "Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; (b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; (c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial; (e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

În cauză, Consiliul Concurenţei prin decizia de sancţionare a reţinut stabilirea unui nivel minim al preţului de revânzare prin intermediul clauzei RPM, clauza RPM constând în stabilirea de către reclamanta A. şi retailerul B. a unor niveluri minime/fixe ale preţurilor de revânzare la raft către consumatorii finali, prin completarea formularelor de promoţie cu nivelul de preţ agreat. Preţurile astfel fixate urmau să fie aplicate la produsele A. comercializate la raftul B. în cadrul promoţiilor pe care retailerul le derula la raftul său. În concret, produsele livrate de furnizor urmau să nu fie comercializate către consumatorul final la un preţ mai mic decât nivelul stabilit de comun acord cu B., deci ca respectivul produs să fie comercializat la un preţ minim. Urmare a încheierii clauzei RPM, B. a achiziţionat produsele furnizorului la un preţ stabilit de comun acord între retailer şi furnizor, egal sau mai mare decât nivelul minim agreat de aceştia.

Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale priveşte chiar fondul deciziei contestate, constituind motiv de nelegalitate a acesteia, iar stabilirea în mod concret a încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial este esenţială, întrucât de la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie. În cauza de faţă nu s-a contestat faptul că încetarea faptei anticoncurenţiale s-a produs în anul 2007, acesta fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Cu privire la întreruperea prescripţiei extinctive, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă o modificare a cursului prescripţiei care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi presupune oprirea temporară a cursului prescripţiei pe durata cauzei care o justifică şi începerea unei prescripţii extinctive noi, durata iniţială, scursă anterior survenirii întreruperii, neintrând în calculul termenului de prescripţie. Întreruperea intervine întrucât nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive în situaţia în care titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului.

Potrivit art. 59 din Legea concurenţei nr. 21/1996, forma în vigoare la momentul epuizării faptelor (devenit art. 62 la momentul aplicării sancţiunii, urmare a republicării în M.Of. nr. 240/3.04.2014; devenit art. 64 urmare a republicării în M.Of. nr. 153/29.02. 2016):

"(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 58. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un agent economic sau o asociaţie de agenţi economici care a participat la săvârşirea încălcării legii.

(2) Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele:

a) solicitări de informaţii, în scris;

b) ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;

c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una ^ dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege."

Controversa între părţile prezentului litigiu porneşte de la maniera diferită în care acestea interpretează sintagma "în scopul declanşării unei investigaţii", recurenta reclamantă înţelegând prin "declanşarea investigaţiei" exclusiv emiterea ordinului Preşedintelui, iar Consiliul Concurenţei susţinând că aceeaşi sintagmă trebuie interpretată ca fiind ansamblul actelor procedurale întreprinse în scopul investigării propriu-zise (deci de realizare a investigaţiei, de derulare a acesteia), nelimitându-se la momentul efectiv de deschidere a unei investigaţii.

Curtea constată că reglementarea prescripţiei dreptului Consiliului de a instrumenta fapte anticoncurenţiale şi de a aplica sancţiuni are ca scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege acestuia şi, implicit, sancţionarea rămânerii în pasivitate faţă de orice fapte care prezintă pericol anticoncurenţial, fiind astfel de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Consiliului în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul întreruperii curgerii termenului de prescripţie.

În această notă trebuie interpretată dispoziţia art. 59 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, în enumerarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul prescripţiei, legiuitorul având în vedere toate actele sau faptele juridice emise sau săvârşite de autoritatea de concurenţă, în limitele sale de competenţă, cărora li se recunoaşte efect întreruptiv al oricărei prescripţii care curge împotriva acestuia, după cum vom arăta în continuare.

Un prim argument este acela că în ipoteza în care voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a plasa situaţiile de întrerupere a termenului de prescripţie exclusiv în examinarea preliminară şi/sau cel mai târziu odată cu deschiderea investigaţiei, iar nu pe tot parcursul investigaţiei, textul alin. (2) al art. 59 din lege ar fi enumerat doar acele acţiuni ce, din punct de vedere legal, puteau fi întreprinse de Consiliul Concurenţei în acest context, respectiv cererile de informaţii (art. 59 alin. (2) lit. a) din lege) şi ordinul emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei (art. 59 alin. (2) lit. b) din lege), în ipoteza în care acestea ar fi coincis cu deschiderea investigaţiei.

Or, potrivit art. 59 alin. (2) lit. c) din lege, una dintre situaţiile enumerate ca întrerupând termenul de prescripţie este începerea procedurilor legale - toate acţiunile oficiale întreprinse pentru investigarea unei încălcări, inclusiv acte procedurale ulterioare deschiderii investigaţiei - procedura de inspecţie, procedura adoptării de masuri interimare pentru a preveni riscul apariţiei unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei, procedura acceptării propunerilor de angajamente, procedura comunicării raportului de investigaţie şi a formulării de observaţii la acesta de către întreprinderile implicate, în exercitarea dreptului la apărare, procedura de acces la dosar, procedura audierii părţilor.

Toate aceste acte procedurale sunt realizate ulterior deschiderii investigaţiei, fapt ce plasează actele întreruptive ale termenului de prescripţie, din punct de vedere temporal, în cursul investigaţiei, deci ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei.

Se impune şi precizarea suplimentară că actele ce întrerup termenul de prescripţie, prevăzute la art. 59 alin. (2) din lege, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, existând şi alte situaţii care întrerup termenul de prescripţie - adoptarea de masuri interimare, derularea de inspecţii, Raportul de investigaţie, audierile părţilor etc, acţiuni plasate ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei.

Se reţine că dispoziţiile legale în materie de prescripţie instituie posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie pe tot parcursul investigaţiei, prin acţiunile întreprinse în scopul investigării încălcării.

În al doilea rând, norma juridică trebuie să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice, fiind important a se avea în vedere că investigaţiile autorităţii pârâte analizează fapte ce se continuă şi ulterior deschiderii investigaţiei şi că faptele investigate constituie, preponderent, încălcări cu caracter continuat, care se pot întinde pe o perioadă lungă de timp.

În acest sens, sunt relevante exemplele oferite de Consiliul Concurenţei în fundamentarea interpretării prevederilor legale în materia prescripţiei, respectiv cele doua instrumente de restabilire a mediului concurenţial preluate din dreptul european, care vizează doar posibile fapte anticoncurenţiale cu caracter de continuitate, neepuizate la data deschiderii investigaţiei (deci care se continua şi după deschiderea investigaţiei) şi anume, instituţia masurilor interimare - art. 48 alin. (1) din lege şi instituţia angajamentelor - art. 47 alin. (1) din lege - existenţa acestor instrumente reflectând specificul încălcărilor în materie de concurenţă constând în fapte ce, în marea majoritate a cazurilor, continuă inclusiv ulterior momentului deschiderii investigaţiei.

În al treilea rând, se impune a avea în vedere, astfel cum am arătat mai sus, că termenul de prescripţie curge de la momentul încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză. Or, dacă s-ar accepta interpretarea conform căreia întreruperea termenului de prescripţie operează doar în cadrul examinării preliminare sau, cel mult, coincide cu deschiderea investigaţiei, s-ar ajunge în situaţia ca, în majoritatea cazurilor instrumentate de Consiliul Concurenţei, întreruperea termenului de prescripţie să nu poată opera pe motivul că deschiderea investigaţiei s-a produs înainte să înceapă curgerea termenului de prescripţie, dispoziţia legală care reglementează întreruperea termenului de prescripţie nemaigăsindu-şi aplicarea.

Legea concurenţei prevede o procedură specifică de investigaţie care este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporţională cu complexitatea cazului, legiuitorul neprevăzând un termen de finalizare a investigaţiilor, singurul termen impus de lege fiind termenul de prescripţie specială de 10 ani de la data epuizării faptei.

În concluzie, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul unei examinări preliminare/deschiderii unei investigaţii, întreruperea cursului prescripţiei putând interveni şi ulterior acestui moment, prin acţiuni întreprinse în scopul investigării încălcării, singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, respectiv 10 ani de la data săvârşirii/epuizării faptei.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, în soluţionarea întrebării preliminare adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, în ceea ce priveşte actele întreruptive ale cursului prescripţiei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, Whiteland Import Export S.R.L., C 308/19, a statuat că:

"1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii".

S-a precizat că, din moment ce modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 face referire exclusiv la competenţa conferită Comisiei în temeiul articolelor 23 şi 24 din acest regulament, iar aceste din urmă articole nu reglementează decât competenţele de care dispune această instituţie în materie de sancţiuni, nu rezultă că această dispoziţie ar fi aplicabilă autorităţilor naţionale de concurenţă. (paragraful 36), astfel că "stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către aceste autorităţi revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii. În acest context, autorităţile menţionate sunt supuse normelor naţionale de prescripţie, astfel încât nu este necesar, în principiu, să li se aplice normele de prescripţie prevăzute la nivelul Uniunii şi aplicabile Comisiei" (paragraful 37).

Prin aceeaşi Hotărâre din 21 ianuarie 2021, Curtea de Justiţie a stabilit că: "2) Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere".

În considerentele deciziei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat:

"47 Pe de altă parte, trebuie arătat că, în temeiul articolului 4 alin. (3) TUE, statele membre sunt obligate să nu aducă atingere prin legislaţia lor naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi să nu adopte sau să nu menţină în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 1992, Batista Morais, C-60/91, EU:C:1992:140, punctul 11 şi jurisprudenţa citată).

48 Cu toate acestea, stabilirea unor termene de prescripţie rezonabile pentru aplicarea de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă în interesul securităţii juridice, care protejează atât întreprinderile în cauză, cât şi autorităţile respective, este compatibilă cu dreptul Uniunii. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 noiembrie 2016, Stadt Wiener Neustadt, C-348/15, EU:C:2016:882, punctul 41).

49 Astfel, normele naţionale care instituie termenele de prescripţie trebuie concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a articolelor 101 şi 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmăreşte să evite ca funcţionarea pieţei interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenţei.

50 Pentru a determina dacă un regim naţional de prescripţie stabileşte un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare toate elementele acestui regim (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 45), printre care pot figura în special data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen, precum şi modalităţile de suspendare sau de întrerupere a acestuia.

51 Trebuie de asemenea să se ţină seama de specificităţile cauzelor care ţin de dreptul concurenţei şi mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 46).

52 Prin urmare, o reglementare naţională care stabileşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen şi modalităţile suspendării sau întreruperii acestuia trebuie adaptată la specificităţile dreptului concurenţei şi la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivităţi a normelor dreptului concurenţei al Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 47).

53 Or, un regim naţional de prescripţie care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 31, precum şi jurisprudenţa citată).

54 În speţă, reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal prevede că termenul de prescripţie în materie de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei este de cinci ani, că acest termen curge din ziua în care a încetat încălcarea, că el poate fi întrerupt de anumite acte ale autorităţii naţionale de concurenţă şi că termenul de prescripţie expiră cel mai târziu în ziua în care un termen egal cu dublul termenului de prescripţie aplicabil încălcării expiră fără să fi fost aplicată o sancţiune.

55 În plus, din decizia de trimitere reiese că, potrivit unei interpretări stricte a normelor naţionale care reglementează termenele de prescripţie la momentul faptelor din litigiul principal, reţinută de o parte a jurisprudenţei naţionale şi printre altele de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul procedurii principale, ordinul de declanşare a unei investigaţii în scopul examinării sau al investigării unei încălcări a normelor dreptului concurenţei este ultimul act al autorităţii naţionale de concurenţă care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa acesteia de a aplica sancţiuni, iar niciunul dintre actele adoptate ulterior în scopul examinării sau al investigării încălcării nu poate întrerupe acest termen, chiar dacă adoptarea unor astfel de acte ar constitui o etapă importantă a investigaţiei şi ar dovedi voinţa acestei autorităţi de a investiga încălcarea.

56 O astfel de interpretare strictă a reglementării naţionale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripţie prin acte adoptate ulterior în cadrul investigaţiei, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept. Trebuie amintit în această privinţă că, astfel cum s-a subliniat la punctul 51 din prezenta hotărâre, cauzele care intră sub incidenţa dreptului concurenţei al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe. Astfel, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte, care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile.

57 Revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, menţionată la punctul 55 din prezenta hotărâre, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări.

58 Dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, ar reveni, în principiu, instanţei de trimitere, fără a aştepta ca reglementarea naţională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiilor menţionate la punctul 47 din prezenta hotărâre interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii şi în special a normelor acestui drept în materie de concurenţă, astfel cum sunt interpretate de Curte printre altele la punctul 56 din prezenta hotărâre, sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menţionată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 66, precum şi jurisprudenţa citată).

59 În speţă, deşi Legea concurenţei modificată prevede în prezent că orice măsură luată de Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a dreptului concurenţei întrerupe termenele de prescripţie, din decizia de trimitere reiese că această lege nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal şi că acesta rămâne sub incidenţa Legii concurenţei.

60 În aceste condiţii, este obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului şi a finalităţii articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC, C-208/05, EU:C:2007:16, punctul 68, şi Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C-187/15, EU:C:2016:550, punctul 43)."

Aşadar, potrivit Curţii, o interpretare strictă a reglementării naţionale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripţie prin acte adoptate ulterior în cadrul investigaţiei, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept; pe de altă parte, s-a apreciat că acele cauze care intră sub incidenţa dreptului concurenţei al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe. Ca atare, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile, revenind instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiu prezintă, ţinând cont de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări; în aceste condiţii, este obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său, şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului şi a finalităţii articolului 101 TFUE.

Prin urmare, în ceea ce priveşte actele întreruptive ale cursului prescripţiei, CJUE a reţinut, în esenţă, că o interpretare conform căreia ordinul de declanşare a investigaţiei ar fi ultimul act întreruptiv al cursului prescripţiei, excluzându-se demersurile investigative ulterioare ale autorităţii, se opune articolului 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, atunci când se dovedeşte că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări.

Faţă de interpretarea dispoziţiilor legale privind prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională, astfel cum a fost dezvoltată mai sus, Înalta Curte nu poate reţine existenţa unui risc sistemic de impunitate generat de norma naţională.

Pe de altă parte, ţinând seama de datele statistice prezentate de Consiliul Concurenţei, numărul mare al societăţilor implicate în faptele anticoncurenţiale reţinute prin Decizia 13/14.04.2015, volumul mare al verificărilor efectuate, având în vedere şi numărul mare de cauze cu acest specific, aflate atât pe rolul instanţelor de judecată, cât şi în curs de investigare, există probabilitatea substanţială ca, în privinţa unui număr semnificativ de societăţi, demersurile întreprinse până în prezent de Consiliul Concurenţei şi, implicit, scopul intervenţiei acestuia pe pieţele pe care acţionează respectivele societăţi să fie invalidate de o interpretare restrictivă a normelor privind prescripţia.

O altă critică a recurentei se referă la faptul că, în mod nelegal, sentinţa recurată conchide că decizia C. civ. ar fi fost adoptată cu respectarea cvorumului legal. Prima instanţă a respins în mod eronat excepţia nulităţii Deciziei C. civ. privind încălcarea cvorumului prevăzut de lege pentru deliberare reţinând prin Sentinţa recurată că această critică de nelegalitate adusă de A. ar porni de la premisa eronată că în procedura din faţa C. civ. ar fi incidente prevederile C. proc. civ. care reglementează aceste aspecte şi că, în realitate, particularităţile regimului procedural de funcţionare a C. civ. nu ar fi compatibile cu normele de procedură civilă. Considerentele primei instanţe sunt complet neîntemeiate în raport de prevederile art. 28 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din C. proc. civ. -Aplicabilitatea generală a C. proc. civ.:

"(1) Dispoziţiile prezentului cod constituie procedura de drept comun în materie civilă.

(2) De asemenea, dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 - Completarea cu dreptul comun:

"(1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte.(...)"

Se poate lesne observa că dispoziţiile invocate sunt aplicabile doar în măsura în care legile care reglementează materia concurenţei nu cuprind dispoziţii contrare.

Or, în materia concurenţei există dispoziţii speciale, astfel, potrivit art. 19 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, modificat prin O.G. nr. 12/31.07.2014 şi, ulterior, prin O.U.G. nr. 77/3.12.2014, în vigoare la momentul deliberării din data de 9.12.2014:

"Plenul Consiliului Concurentei se întruneşte valabil în prezenţa majorităţii membrilor în funcţie, dar nu mai puţin de 3 dintre aceştia şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi."

În aceste condiţii, cum cvorumul cerut de lege pentru întrunirea valabilă a Plenului este de 3 membri, iar deliberarea din data de 9.12.2014, a avut loc în prezenţa celor 4 membri ai Plenului, în mod corect prima instanţă a constatat că decizia a fost legal adoptată din această perspectivă.

A mai susţinut recurenta, contrar considerentelor nelegale ale sentinţei recurate, în opinia sa, că decizia C. civ. a fost adoptată cu încălcarea principiului continuităţii. Prima instanţă a arătat în mod nefondat că instituţia continuităţii completului de judecată nu ar fi compatibilă cu procedura administrativă desfăşurată de C. civ., care este guvernată de reguli proprii. Fără a mai relua apărările formulate anterior, vă rugăm să respingeţi această motivare ca neîntemeiată în raport de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din C. proc. civ., potrivit cărora dispoziţiile incidente în materie de concurenţă se completează cu cele ale C. proc. civ.

Şi această critică este nefondată pentru considerentele menţionate mai sus cu privire la existenţa dispoziţiilor speciale în materia concurenţei.

Mai mult decât atât, chiar pornind de la prevederile art. 214 - Continuitatea instanţei din C. proc. civ., invocate de recurentă, potrivit cărora:

"(1) Membrii completului care judecă procesul trebuie să rămână aceiaşi în tot cursul judecăţii.

(2) În cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să participe la soluţionarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condiţiile legii.

(3) Dacă înlocuirea prevăzută la alin. (2) a avut loc după ce s-a dat cuvântul în fond părţilor, cauza se repune pe rol.", nu se poate reţine încălcarea principiului continuităţii de vreme ce la audierile din 23.10.2014 au participat 5 membri în funcţie, iar la deliberarea din 9.12.2014 au participat 4 membri în funcţie, aceiaşi care au participat şi la audieri, mai puţin un membru care a decedat.

A mai criticat recurenta faptul că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că depăşirea termenului legal de deliberare ar fi justificată de "complexitatea deosebită" a cazului. Potrivit prevederilor art. 9 din Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 789/2011 privind desfăşurarea audierilor în cadrul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor:

"La încheierea dezbaterilor, preşedintele de şedinţă, după consultarea cu ceilalţi membri ai Plenului Consiliului Concurenţei, dispune fie ca deliberarea să se facă în aceeaşi zi, fie ca aceasta să se amâne pentru o altă dată, care nu va depăşi însă un interval de timp de 15 zile lucrătoare.

În situaţia în care, din cauza complexităţii deosebite a cauzei sau din alte cauze care ţin de activitatea instituţiei, deliberarea nu este posibilă, aceasta se poate amâna pentru un alt termen de cel mult 15 zile lucrătoare, cu înştiinţarea părţilor de către secretarul de şedinţă."

Analizând dispoziţiile invocate, Înalta Curte constată că, în lipsa unei sancţiuni exprese pentru încălcarea lor, termenele menţionate mai sus au caracter de recomandare, în mod corect prima instanţă reţinând că reclamanta nu a suferit nicio vătămare, având în vedere că dreptul său la apărare se exercită de la momentul comunicării deciziei şi prin raportare la constatările cuprinse în actul administrativ, în condiţiile în care termenul de contestare a deciziei curge de la data comunicării acesteia. Totodată nu trebuie uitată complexitatea cauzei, numărul de societăţi verificate şi volumul mare de documente şi argumente ce s-a impus a fi verificate.

S-a mai criticat de către recurentă faptul că, în mod nelegal şi neîntemeiat prima instanţă a reţinut că în prezenta cauză ar fi îndeplinite condiţiile necesare pentru existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale. Contrar sentinţei recurate, singura probă pe care se întemeiază Consiliul Concurenţei nu dovedeşte per se existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale între A. şi B..

În Decizia nr. 13/14.04.2015 s-a constatat că, prin intermediul unor contracte şi a unor formulare de promoţie, patru reţele de magazine, precum şi furnizorii acestora au încheiat, în perioada 2005-2009, un complex de înţelegeri anticoncurenţiale verticale de stabilire, directă şi/sau indirectă, a unor niveluri minime sau fixe ale preţului de vânzare şi/sau revânzare, restricţionându-şi reciproc comportamentul pe piaţă. În ceea ce o priveşte pe recurenta A. S.R.L., Consiliul Concurenţei a constatat că, în perioada 2005-2007, aceasta a încheiat cu retailerul B. o înţelegere de stabilire directă a unor niveluri minime sau fixe ale preţului de revânzare, prin clauza RPM.

Clauza RPM a constat în stabilirea de către A. şi B. a unor niveluri minime/fixe ale preturilor de revânzare la raft către consumatorii finali, prin completarea formularelor de promoţie cu nivelul de preţ agreat. Preturile astfel fixate urmau să fie aplicate la produsele A. comercializate la raftul B. în cadrul promoţiilor pe care retailerul le derula la raftul sau. În concret, produsele livrate de furnizor urmau să nu fie comercializate către consumatorul final la un preţ mai mic decât nivelul stabilit de comun acord cu B., deci ca respectivul produs sa fie comercializat la un preţ minim. Urmare a încheierii clauzei RPM, consumatorul final a achiziţionat produsele furnizorului la un preţ stabilit de comun acord intre retailer si furnizor, egal sau mai mare decât nivelul minim agreat de aceştia.

Nu se poate reţine susţinerea recurentei cum că singura probă a Consiliului Concurenţei, respectiv formularele de promoţie, nu dovedeşte existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, de vreme ce din documentele aflate la dosarul cauzei, după cum în mod fundamentat a reţinut şi instanţa fondului, A. a participat la realizarea înţelegerii anticoncurentiale, prin faptul că: a primit de la B. formularele de promoţie conţinând clauza RPM, a completat clauza RPM în formularele de promoţie, a transmis către retailer formularele conţinând clauza RPM a acceptat clauza RPM înscrisa în formularele promo, şi-a însuşit termenii anticoncurenţiali stabiliţi în comun cu furnizorii, a acceptat cele agreate, în ceea ce priveşte clauza RPM; a respectat condiţiile fixate de comun acord cu B..

În urma analizei practicii în materie a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în mod corect prima instanţă a concluzionat că interesul pe care îl prezintă distincţia dintre restrângerile concurenţei "prin obiect" şi cele "prin efect" este probatoriul: în faţa unei restrângeri prin obiect, proba efectelor sale anticoncurenţiale actuale sau potenţiale nu este necesară, constatarea unui obiect anticoncurenţial fiind suficientă pentru calificarea drept restrângere a concurenţei şi, prin urmare, pentru sancţionarea întreprinderilor; dacă obiectul anticoncurenţial al acordului avut în vedere este demonstrat, ancheta se poate încheia, iar încălcarea este dovedită fără ca efectele actuale sau potenţiale ale acordului respectiv asupra concurenţei să trebuiască a fi demonstrate.

Astfel, potrivit punctelor 24-27 din Orientările privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratat, obligaţia realizării unei astfel de analize incumbă autorităţii de concurenţă doar în ipoteza în care constată existenţa unei înţelegeri prin efect, iar nu şi în cazul unei înţelegeri prin obiect, cum este cea de faţă.

Impactul asupra preţurilor la consumator nu este o precondiţie pentru constatarea obiectului unei practici anticoncurenţiale, întrucât regulile de concurenţă sunt destinate să protejeze nu doar interesul imediat al concurenţilor sau al consumatorilor, ci şi structura pieţei şi, implicit, concurenţa ca atare.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa C.J.U.E., o îndrumare cu privire la ceea ce constituie o restricţie a concurenţei prin obiect se găseşte în hotărârea pronunţată în cauza C-67/13P Groupement de Cartes Bancaires vechiul Comisia Europeană, în care s-a statuat că, atunci când autoritatea de asigurare a respectării legislaţiei în materie de concurenţă se confruntă cu o potenţială restricţie care nu este deja recunoscută ca restricţie prin obiect (adică atunci când nu există niciun precedent clar în constatările instanţelor europene potrivit căruia practica respectivă este o restricţie prin obiect), aceasta trebuie să stabilească dacă presupusa restricţie produce, "prin însăşi natura sa", "un grad suficient de denaturare a concurenţei".

Astfel cum s-a reţinut în hotărârea menţionată (pct. 51), "anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative în special asupra preţului, a cantităţii sau a calităţii produselor şi serviciilor încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 81 alin. (1) CE, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Clair, 123/83, EU:C:1985:33, punctul 22). Astfel, experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor".

"În ipoteza în care analiza unui tip de coordonare între întreprinderi nu ar prezenta un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se examineze, în schimb, efectele acesteia şi, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ" (hotărârea Allianz Hungária Biztosító şi alţii, pct. 34, precum şi jurisprudenţa citată).

Astfel, noţiunea de restrângere a concurenţei "prin obiect" nu poate fi aplicată decât unor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară, în caz contrar Comisia fiind dispensată de obligaţia de a dovedi efectele reale pe piaţă ale unor acorduri în privinţa cărora nu s a stabilit în niciun fel că sunt, prin însăşi natura lor, dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei.

Pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

Astfel, deşi efectele anticoncurenţiale nu trebuie demonstrate în cadrul unei restrângeri a concurenţei prin obiect, nu este mai puţin adevărat că restrângerea concurenţei în cauză trebuie în mod evident să fie de natură a avea un efect minimal asupra pieţei.

Contextul economic şi juridic are rolul de a ajuta autoritatea de concurenţă să înţeleagă funcţia economică şi semnificaţia reală a acordului. A ţine seama de contextul economic şi juridic însemnă că acordul în litigiu trebuie doar să fie în mod concret apt să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune, întrucât nu trebuie pierdut din vedere faptul că avantajul deţinut în ceea ce priveşte previzibilitatea şi facilitarea sarcinii probei pe care îl implică identificarea acordurilor operând o restrângere prin obiect ar fi "compromis în cazul în care această identificare ar depinde, în cele din urmă, de o examinare aprofundată a consecinţelor acordurilor menţionate asupra concurenţei, care ar depăşi semnificativ limitele unei examinări detaliate a acestor acorduri" (concluziile avocatului general I. prezentate în cauza T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 46)

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că autoritatea de concurenţă a efectuat marginal şi o analiză a contextului economic şi juridic, reţinând, pe de o parte, că înţelegerile dintre părţi s-au realizat în cadrul promoţiilor, care reprezintă un punct de atracţie pentru cumpărătorul român, iar, pe de altă parte, că este vorba despre produse alimentare, care au o elasticitate mare a cererii, consumatorul fiind receptiv în ceea ce priveşte reducerile de preţ şi creşterea cantităţii de produse ce poate fi cumpărată cu o anumită sumă.

Înalta Curte constată că autoritatea de concurenţă a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţiale europene, nu a confundat testul gradului de nocivitate cu dovada efectelor anticoncurenţiale concrete, ci a făcut o analiză separată a acestor două ipoteze, prin raportare la jurisprudenţa CJUE, practica Comisiei europene, practica unora dintre autorităţile naţionale de concurenţă, inclusiv practica proprie.

Pe de altă parte, lipsa unor mecanisme de monitorizare în cazul unei înţelegeri de fixare a preturilor de revânzare nu echivalează cu inexistenţa înţelegerii, aceasta întrucât singura ipoteza în care mecanismele de monitorizare ale înţelegerii reprezintă elemente sine qua non din perspectiva existenţei unei astfel de fapte este aceea în care este necesar a se demonstra ca preturile de recomandare agreate de anumite întreprinderi au funcţionat, în fapt, ca preţuri minime/fixe, cu consecinţa incidenţei normelor de concurenţa.

Cu alte cuvinte, raţiunea pentru care astfel de clauze ar fi fost necesare, în cazul unor preţuri recomandate, ar fi fost de a arata că acestea au funcţionat in practică ca preturi minime sau fixe, urmare a presiunii exercitate de clauzele/mecanismele de monitorizare si/sau de sancţionare. Însă, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, o atare situaţie premisă nu subzistă în cauză, Consiliul Concurentei constatând existenta unor preturi fixe/minime, nicidecum a unor preturi de recomandare.

Faţă de actele dosarului, se poate reţine că autoritatea de concurenţă a constatat şi sancţionat înţelegerea anticoncurenţială pe baza unor probe directe, constând în formularele de promoţie care circulau între A. şi retailerul B. (încheiate în baza contractelor cadru de vânzare-cumpărare şi a înţelegerilor anuale dintre recurenta reclamantă şi B.). Probele directe aflate în posesia autorităţii de concurenţă sunt întărite de existenţa la dosarul de investigaţie a unor documente ce dovedesc comunicările dintre întreprinderi, precum şi comportamentul pe piaţă al participanţilor la înţelegere, în sensul respectării celor convenite.

Mai mult decât atât, Consiliul Concurenţei nu a sancţionat derularea promoţiilor, ci desfăşurarea acestora cu incalcarea regulilor de concurenţă, prin fixarea unui nivel minim al preturilor. În lipsa realizării înţelegerii, consumatorul final ar fi achiziţionat produsele obiect al promoţiei la preturi inferioare celor rezultate urmare a realizării înţelegerii de fixare a preturilor de revânzare.

Or, având în vedere aceste aspecte şi în considerarea faptului că înţelegerea vizează produse alimentare, că în România puterea de cumpărare este una scăzută şi că o mare parte din veniturile consumatorilor sunt folosite pentru achiziţionarea de produse agroalimentare, rezultă că afirmaţia A. privind presupuse beneficii aduse consumatorilor finali nu poate fi primită.

A mai criticat recurenta că în mod nefondat prima instanţă a apreciat că presupusa faptă contravenţională nu ar fi exceptată individual în baza art. 5 alin. (2) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (3) TFUE.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) Legea concurenţei nr. 21/1996:

"(2) Interdicţia prevăzută la alin. (1) nu se aplică înţelegerilor sau categoriilor de înţelegeri între întreprinderi, deciziilor sau categoriilor de decizii ale asociaţiilor de întreprinderi, practicilor concertate sau categoriilor de practici concertate, atunci când acestea îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:

a) contribuie la îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de mărfuri ori la promovarea progresului tehnic sau economic, asigurând, în acelaşi timp, consumatorilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie ori practică concertată;

b)impun întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile pentru atingerea acestor obiective;

c) nu oferă întreprinderilor posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei produselor în cauză."

Critica este nefondată, prima instanţă a reţinut în mod corect că recurenta reclamantă nu a probat existenţa niciunuia din condiţiile prevăzute de textul menţionat, argumentele sale legate de avantajele pe care le-ar fi avut beneficiarii finali ai produselor alimentare fiind lipsite de consistenţă. Altfel spus, recurenta reclamantă nu a furnizat argumente credibile în sensul că prin convenţiile încheiate a creat beneficiarilor un avantaj corespunzător celui realizat de părţile la respectiva înţelegere, aşa cum cere textul de lege susmenţionat.

Ultima critică a recurentei se referă la faptul că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale privind individualizarea amenzii, instanţa de fond a validat în mod nelegal aplicarea eronată a legii în vigoare la data emiterii deciziei, încălcând art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 Universalitatea din Constituţia României:

"(1) Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

(2) Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile."

Potrivit dispoziţiilor art. 51 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 (forma în vigoare la data săvârşirii faptei, respectiv până la 31.12.2008):

"(1) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţiunii următoarele fapte:

a) încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1), ale art. 6 sau ale art. 12;(...)" iar potrivit art. 52 din acelaşi act normativ:

"Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii vreuneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 50 şi 51 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei. Sancţiunile vor fi gradate pe tranşe, prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei."

Conform dispoziţiilor art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 (forma în vigoare atât la data deliberării cât şi la data pronunţării deciziei, respectiv 14.04.2015):

"(1) Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de la 0,5% la 10% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte, săvârşite cu intenţie sau din neglijenţă de întreprinderi sau asociaţii de întreprinderi:

a) încălcarea prevederilor art. 5 şi 6 din prezenta lege, precum şi a prevederilor art. 101 şi 102 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene;(...)" iar potrivit art. 55 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"(1) Individualizarea sancţiunilor prevăzute la art. 51, 52, 53 şi 54 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei. Prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei se stabilesc şi celelalte elemente în funcţie de care se face individualizarea sancţiunilor, precum şi gradarea pe tranşe a acestora.(...)"

Contrar celor susţinute de recurenta A., analiza comparativă a actelor normative intrate în vigoare succesiv, în perioada cuprinsa între săvârşirea faptei şi data adoptării actului administrativ, relevă faptul că "legislaţia nouă" instituie un regim sancţionatoriu mai favorabil, bazat pe faptul că, pe de o parte, legea nouă prevede circumstanţa atenuantă specială a recunoaşterii exprese a faptei, de natură a determina diminuarea cuantumului amenzii cu un procent de pana la 30% din nivelul de baza stabilit, iar, pe de altă parte, spre deosebire de Instrucţiunile din 2004, Instrucţiunile din 2010, aplicate în speţă, conţin circumstanţa atenuantă specială a cărei incidenţa atrage reducerea cu până la 25% a nivelului de bază al amenzii în cazul în care: "cifra de afaceri realizată pe piaţa/pieţele pe care a avut loc încălcarea reprezintă o parte relativ redusă, de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii".

Cum în cauză, amenda aplicată este de 0,52% din cifra de afaceri se încadrează în ambele variante ale legii, posibilitatea aplicării unei amenzi sub pragul de 0,5% fiind doar ipotetică, iar circumstanţa atenuantă specială, anterior menţionată, a şi fost aplicată A. de către Consiliul Concurentei, cu consecinţa diminuării nivelului de baza al amenzii întreprinderii cu 25%, în mod corect a reţinut prima instanţă că pârâtul a aplicat legea mai favorabilă în ceea ce priveşte sancţionarea cu amenda contravenţională.

Cu privire la durata încălcării, Înalta Curte reţine că, potrivit paragrafului 928 din decizie, perioadele în care au avut loc promoţiile restricţionate prin preţ sunt: 2.01.2005-03.05.2005; 18.05.2005-04.10.2005; 19.10.2005-31.10.2005; 4.01.2006-17.01.2006; 1.02.2006-28.02.2006; 12.07.2006-22.08.2006; 2.01.2007-16.01.2007, în mod corect prima instanţă reţinând că aceste perioade însumează 374 de zile, durată mai mare de 1 an.

Aşa cum s-a reţinut, Instrucţiunile prevăd pentru încălcările de la 1 an la 5 ani o creştere de până la 50% din cuantumul determinat de gravitatea faptei, Consiliul Concurenţei având posibilitatea de a aplica o creştere a amenzii cu 10% pentru fiecare an de încălcare, însă în concret, pârâtul a aplicat reclamantei A. o creştere de numai 5% pentru durata încălcării.

Susţinerea A. privind pretinsa culpă pe care o are în săvârşirea faptelor anticoncurenţiale nu are fundament în realitate, având în vedere că recurenta reclamantă a semnat documentele contractuale care consfinţeau termenii înţelegerii, a trasat şi a impus coordonatele înţelegerii anticoncurenţiale.

Cu privire la circumstanţa atenuantă privind presupusa colaborare a A. în mod efectiv şi pe deplin cu Consiliul Concurentei, Înalta Curte reţine că pentru a putea fi luată în considerare această circumstanţă atenuantă, întreprinderea supusă investigaţiei trebuie să furnizeze Consiliului Concurentei informaţii la care acesta nu a avut acces, despre care nu avea cunoştinţă sau pe care nu le definea deja.

Faptul că A. a răspuns solicitărilor de informaţii formulate de autoritatea de concurenţa nu reprezintă o colaborare a întreprinderii în sensul avut în vedere de Instrucţiuni, ci o obligaţie a acesteia. Prin urmare, colaborarea cu autoritatea de concurenţă, în sensul Instrucţiunilor reprezintă o depăşire a simplei obligaţii legale de colaborare, rezultată din dispoziţiile legii, constituind un aport suplimentar pe care întreprinderea în cauză îl aduce în cadrul investigaţiei.

Prima instanţa a concluzionat în mod corect că în cauză nu este aplicabilă presupusa circumstanţa atenuantă privind durata excesivă a investigaţiei autorităţii de concurenţă, deoarece în cauză au fost implicate un număr mare de întreprinderi investigate, autoritatea analizând un volum foarte mare de documente, cauza având un caracter complex.

Recurenta susţine fără temei că instanţa de fond a concluzionat greşit că acest cuantum al amenzii respectă principiul proporţionalităţii. Aşa cum rezultă din conţinutul hotărârii, instanţa de fond a analizat toate argumentele reclamantei subsumate problematicii individualizării sancţiunii.

Prin Decizia nr. 13/2015 s-a constatat realizarea unei fapte anticoncurenţiale de către A., fapta intrând în categoria celor de gravitate mica, situaţie ce ar fi atras în concret aplicarea unui cuantum intre 0,6% şi 2%. În procesul de individualizare a sancţiunii, autoritatea de concurenta a aplicat un cuantum aferent gravităţii de 0,9% din cifra de afaceri totala a A.. În plus, nivelul de baza de 0,95%, stabilit in funcţie de gravitate (primul criteriu prevăzut de lege) si in funcţie de durata (al doilea criteriu prevăzut de lege), a fost ajustat prin aplicarea de circumstanţe atenuante care, cumulat, au redus nivelul de baza cu 45%. În final, amenda aplicata A. a fost de 0,52%, sub minimul prevăzut de Instrucţiuni pentru faptele de gravitate mică (0,6%).

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2364 din 06 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 2364 din 06 iulie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2021.