Claimant Loses Appeal: Fine Report Insufficient to Prove Insured Driver's Fault for FGA Compensation

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.06.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, contestaţie împotriva deciziei nr. 14628/17.05.2018 emisă de FGA, solicitând desfiinţarea acesteia şi obligarea pârâtei la plata sumei de 19.328,27 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 57 din data de 11 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, promovată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2. anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, admiterea contestaţiei formulate de acesta împotriva deciziei nr. 14628/17.05.2018, desfiinţarea acesteia şi obligarea pârâtului la plata sumei de 19.328,27 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei autovehiculului.

Din sinteza aspectelor invocate de recurent, rezultă că acesta critică maniera în care judecătorul fondului a tratat chestiunea prezumţiei de temeinicie de care se bucură concluziile agentului constatator expuse în procesul-verbal Seria x nr. x/01.12.2016, din cuprinsul căruia rezultă, în opinia recurentului, faptul că şoferul vinovat de producerea accidentului este şoferul autoturismului x, ce, la data producerii evenimentului rutier, era asigurat RCA cu poliţa nr. x, emisă de societatea de asigurări B.. S.A.

Afirmă, în esenţă, recurentul că procesul-verbal de constatare a contravenţiei este un act administrativ oficial cu caracter jurisdicţional, ce, până la proba contrară, face deplina dovadă a aspectelor învederate în cuprinsul său, iar constatările înscrise de către agentul constatator în cuprinsul procesului-verbal au fost făcute personal de către acesta. Mai arată că, în cadrul procedurii administrative derulate de intimat în soluţionarea dosarului de dauna x/B., nu au fost administrate alte probe care să răstoarne prezumţia de temeinicie şi legalitate a procesului-verbal, nefiind audiat martorul asistent sau administrat un raport de expertiză care să stabilească dinamica producerii accidentului.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia tardivităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 12 iulie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 24 noiembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de plată nr. x/13.03.2017, adresată de recurentul - reclamant A. intimatului - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), recurentul a solicitat achitarea sumei de 19.328,27 RON, cu titlu de contravaloare a prejudiciului suferit prin avarierea autoturismului proprietatea sa, urmare a evenimentului rutier din data de 01.12.2016, produs, în opinia recurentului, din culpa conducătorului autoturismului cu număr de înmatriculare x, asigurat RCA de B.. S.A., conform poliţei seria x/17/G17/HR nr. x, emisă la data de 25.04.2016, pentru perioada asigurată cuprinsă între 26.04.2016-25.04.2017.

O astfel de cerere de plată a fost respinsă de FGA prin decizia nr. 14628/17.05.2018 ("decizia FGA"), prin demersul judiciar pendinte reclamantul învestind instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având drept obiect anularea unui astfel de act administrativ cu caracter individual.

Legalitatea deciziei FGA a fost, însă, confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Din cuprinsul aspectelor expuse în memoriul de recurs, rezultă că ceea ce critică, în realitate, recurentul este maniera în care prima instanţă a apreciat limitele prezumţiei de veridicitate de care se bucură procesul-verbal de contravenţie nr. x/01.12.2016, întocmit de agentul constatator cu ocazia producerii accidentului.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, deşi unul din principalele aspecte ce ţin de esenţa dreptului administrativ este reprezentat de forţa juridică specifică actului administrativ, care este grefată, printre altele, pe prezumţia de temeinicie (veridicitate), după cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 492 din 18 iulie 2012) este criticabilă o absolutizare a unei astfel de prezumţii a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor în materia circulaţiei pe drumurile publice, instanţele fiind obligate, în exercitarea rolului activ, să realizeze o analiză concretă a actului administrativ. A înclina balanţa în favoarea prezumţiei de veridicitate înseamnă a îmbrăţişa o abordare contrară standardelor CEDO expuse în Hotărârile din 4 octombrie 2007, 16 februarie 2010 şi 3 aprilie 2012, pronunţate în cauzele Anghel împotriva României, Albert împotriva României, Nicoleta Gheorghe împotriva României şi în deciziile de admisibilitate pronunţate la data de 28 iunie 2011 şi la data de 13 martie 2012 în cauzele Ioan Pop împotriva României, şi Haiducu şi alte 16 cereri împotriva României. Astfel, deşi procesul-verbal se bucură de o prezumţie de adevăr, nu poate, prin el însuşi, proba vinovăţia unei persoane, cu atât mai mult în ipoteza faptei care nu a fost constatată ex propriis sensibus, de către agentul constatator.

Or, contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte constată, dintr-o primă perspectivă, că procesul-verbal de sancţionare contravenţională nr. x/01.12.2016 a fost încheiat în baza declaraţiilor celor doi şoferi ai autoturismelor implicate în accident, iar nu în temeiul constatărilor proprii ale agentului de poliţie (aspect ce rezultă din numărul de înregistrare şi din ora 21:35, înscrise pe declaraţiile date de cei doi şoferi, coroborate cu ora înscrisă în procesul-verbal de constatare a contravenţiei încheiat de agentul constatator, ce este menţionată ca fiind 22.25). Pe cale de consecinţă, un atare proces-verbal (pe care, de altfel, contravenientul a şi refuzat să îl semneze, potrivit menţiunii din cuprinsul acestuia) nu poate fi considerat o probă directă a modalităţii în care s-a produs accidentul.

Totodată, nu trebuie uitat faptul că, potrivit art. 49 din Legea nr. 136/1995 (lege în temeiul căreia s-a încheiat poliţa de asigurare), asigurătorul acordă despăgubiri, în baza contractului de asigurare, pentru prejudiciile de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule, iar potrivit art. 50 din aceeaşi lege, despăgubirile se acordă pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuielile de judecată persoanelor păgubite prin vătămare corporală sau deces, precum şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri.

Aşadar, o condiţie esenţială pentru ca asigurătorul să achite despăgubirea este producerea prejudiciului de către asigurat, iar un atare aspect presupune o coroborare a avariilor prezentate de bun (autoturism) cu modul de desfăşurare a evenimentului rutier, spre a se putea stabili o legătură de cauzalitate între respectivele avarii (a căror contravaloare este solicitată) şi dinamica accidentului.

În lipsa unei astfel de coroborări, nu se poate concluziona nici în sensul existenţei unui prejudiciu cert, care să poate fi direct legat de accidentul în discuţie (iar nu de alte contexte în care autoturismul ar fi putut fi implicat şi avariat) şi nici în sensul existenţei unei culpe, analizată din perspectiva producerii respectivelor avarii.

Or, însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte consideră că sus indicatele aspecte nu pot fi extrase din elementele statuate în procesul-verbal de contravenţie.

Totodată, neconcordanţele incontestabile privind dinamica producerii accidentului, ce rezultă din declaraţiile celor doi conducători auto, coroborate cu tipul avariilor celor două autoturisme (astfel cum au fost acestea detaliate de instanţa de fond), nu permit stabilirea unei vinovăţii a persoanei asigurate la asigurătorul în faliment B.. S.A. în producerea acelor avarii invocate de recurent ca fiind aduse, prin accidentul rutier din data de 01.12.2016, autoturismului său (pentru care recurentul solicită acordarea sumei de 19.328,27 RON).

Cum nu poate fi stabilită legătura cauză-efect dintre prejudiciul invocat şi fapta asiguratului (ce trebuia probată de recurent, care nici nu a solicitat încuviinţarea unor probe în acest sens), nu revine în obligaţia de plată a asigurătorului în faliment şi nici în obligaţia de garantare a Fondului de Garantare a Asiguraţilor, acoperirea unui astfel de prejudiciu.

Relevante sunt şi prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, care dispun că:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.". Totodată, potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraţilor dispune plata "creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că prima instanţă a stabilit în mod corect faptul că pârâtul FGA a respectat aceste prevederi legale în procedura de analiză a creanţei solicitate de reclamantul A., decizia de respingere a cererii de plată formulată de acesta fiind legal emisă în raport de înscrisurile avute la dispoziţie, care nu confirmă culpa conducătorului auto C., asigurat RCA de B.. S.A. conform poliţei seria x/17/G17/HR nr. x din 25.04.2016, în producerea avariilor suferite de autoturismul proprietatea reclamantului.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că soluţia instanţei de fond este rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a prevederilor normative expuse în paragrafele anterioare şi nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 57 din data de 11 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 57 din data de 11 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 noiembrie 2021.