Timeliness of insurance guarantee claim: commencement of 90-day deadline from pronouncement rather than communication of judgment establishing claim

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor anularea Deciziei nr. 17820/14.11.2018 şi a Deciziei nr. 17851/14.11.2018, emise de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1759 din 21 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat deciziile nr. 17820/14.11.2018 şi nr. 17851/14.11.2018, emise de pârât şi l-a obligat pe acesta să emită o decizie prin care să soluţioneze pe fond cererile reclamanţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A") prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, respingerea în totalitate a acţiunii în contencios formulată de intimaţii-reclamanţi, apreciind recurentul că hotărârea pronunţată de prima instanţă nu respectă exigenţele art. 425 C. proc. civ. şi este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Argumentele invocate prin calea de atac promovată au fost subsumate de recurent motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, a susţinut recurentul că analiza cererilor de plată şi a dosarelor de daună s-a realizat în conformitate cu cadrul legal reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, texte normative ce impun depunerea la F.G.A a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului de creanţă. Astfel, faţă de natura acestui termen, respectiv de termen de decădere, singura soluţie legală ce putea fi dată în ipoteza unor cereri de plată depuse cu nerespectarea termenului, era cea a respingerii lor ca fiind tardiv formulate.

A mai apreciat recurentul că, din situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că intimaţii au depus cererea de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. şi re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B. ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile, calculat de la data pronunţării deciziei civile nr. 171 din 22.05.2018 a Tribunalului Vrancea.

În opinia recurentului, soluţia primei instanţe a desconsiderat dispoziţiile art. 634 din C. proc. civ., apreciind recurentul că intimaţii aveau posibilitatea de a depune o cerere de plată la F.G.A înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile, care a început să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă, adică de la data pronunţării deciziei civile nr. 171 din 22.05.2018 şi până la data de 22.08.2018.

Mai afirmă recurentul că instanţa de fond a ignorat efectele depunerii cererii de plată cu depăşirea termenului legal, respectiv intervenirea sancţiunii decăderii, sancţiune ce stinge însuşi dreptul de a mai săvârşi un act de natura celui întreprins de intimaţii-reclamanţi. Totodată, susţine recurentul că aspecte precum momentul redactării şi comunicării hotărârii nu reprezintă elemente obiective, nefiind apte să împiedice intimaţii-reclamanţi în formularea cererii de plată, cum de altfel, nici necunoaşterea legii nu poate constitui un astfel de motiv temeinic.

Subliniază recurentul că, întrucât F.G.A este o persoana juridică de drept public, conform art. 32 din Legea nr. 213/2015, ce este parte în schema de garantare a asiguraţilor, în ipoteza declanşării procedurii de faliment a unui asigurator, legiuitorul a reglementat o competenţă exclusivă a acestuia în realizarea verificărilor aferente procedurii necontencioase.

4. Apărările formulate în cauză

Deşi legal citaţi, intimaţii-reclamanţi A. şi B. nu au formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 1 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin acţiunea în contencios administrativ reclamanţi A. şi B. au solicitat, în esenţă, anularea deciziilor nr. 17820/14.11.2018 şi nr. 17851/14.11.2018, emise de pârâtul Fondului de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A") şi obligarea acestuia la soluţionarea pe fond a cererii de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. şi re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B.. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte constată că, data efectivă a formulării unei astfel de cereri a fost cea de 06.09.2018, astfel cum rezultă din ştampila aplicată de oficiul poştal de expediere pe plicul în cuprinsul căruia a fost comunicată cererea .

Printr-o astfel de cerere, reclamanţi A. şi B. au solicitat plata, din disponibilităţile F.G.A., a următoarelor sume la care asigurătorul C. S.A. a fost obligat prin sentinţa civilă nr. 240/2017, pronunţată de Judecătoria Focşani şi decizia civila nr 171/2018, pronunţată de Tribunalul Vrancea în dosarul nr. x/2015: (i) 3000 RON cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli de spitalizare, 2000 RON daune morale şi 2636,8 RON despăgubire în urma avarierii autoturismului cu număr de înmatriculare x, acordate intimatului A., (ii) 5000 RON daune morale ca urmare a aceluiaşi accident acordate intimatei B., precum şi suma de 500 RON cheltuieli de judecată, acordată ambilor intimaţi.

Prin deciziile nr. 17820/14.11.2018 şi nr. 17851/14.11.2018, F.G.A. a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, constatând că a fost depusă cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, ce a fost calculat începând cu data de 22.05.2018, drept dată a rămânerii definitive a deciziei civile nr. 171/2018.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanţi, anulând deciziile nr. 17820/14.11.2018 şi nr. 17851/14.11.2018 şi obligând pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată de aceştia, hotărâre a cărei legalitate a fost criticată, în temeiul motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., de pârâtul F.G.A.

Răspunzând punctual criticilor formulate, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile expuse în memoriul de recurs, prin care recurentul invocă incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a respectat obligaţia de a motiva hotărârea adoptată în condiţiile de conformitate consacrate legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., fără a exista contradictorialitate între considerentele expuse şi fără ca hotărârea pronunţată să se întemeieze pe considerente străine de natura cauzei.

Astfel, instanţa de control judiciar observă că judecătorul fondului a expus, în detaliu, situaţia de fapt, fiind exprimat punctul de vedere al acesteia faţă de fiecare argument relevant, dar şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată, motivarea evidenţiind faptul că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, conform standardelor impuse de jurisprudenţa Curţii EDO (spre exemplu hotărârea Boldea c. României), silogismele logico - juridice ce au stat la baza soluţiei pronunţate fiind clare şi lipsite de contradictorialitate.

După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, aspecte ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii atacate. Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care consideră nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile subsumate de recurent prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constatând că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea eronată a prevederilor de drept material ce vor fi evidenţiate în paragrafele ulterioare.

Dintr-o primă perspectivă, instanţa de control judiciar subliniază faptul că limitele controlului de legalitate, pe care îl poate exercita asupra hotărârii judecătoreşti recurate, sunt trasate, pe de o parte, de limitele învestirii instanţelor de contencios administrativ ce se desprind din cererea de chemare în judecată şi din apărările formulate în faţa primei instanţe, iar pe de altă parte de aspectele din cuprinsul hotărârii instanţei de fond ce sunt atacate concret prin calea de atac exercitată, instanţa de recurs neputându-se, cu excepţia motivelor de casare de ordine publică, substitui voinţei părţilor.

Or, în raport de toate aceste repere, Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată, intimaţii - reclamanţi nu au combătut aspectul datei la care F.G.A a apreciat că decizia nr. 171/2018 a rămas definitivă, ci au susţinut doar că, anterior comunicării acesteia, nu puteau avea cunoştinţă de conţinutul său şi nu puteau obţine înscrisul justificativ al creanţelor lor (constând în copia legalizată a hotărârii), acestea fiind singurele argumente aduse de reclamanţi în susţinerea tezei naşterii dreptului de creanţă la momentul comunicării deciziei civile pronunţate de Tribunalul Vrancea.

De asemenea, Înalta Curte observă că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a analizat chestiunea momentului naşterii dreptului de creanţă exclusiv în raport de criteriul datei la care titularii dreptului puteau cunoaşte toate elementelor pe baza cărora aceştia urmau să îşi valorifice dreptul pe care l-au dobândit în urma procesului, apreciind instanţa de fond că o asemenea cunoaştere era posibilă doar ulterior comunicării deciziei ce cuprindea motivele pe care s-a fundamentat dreptul la despăgubiri al reclamanţilor, motiv pentru care a concluzionat prima instanţă că acesta a fost momentul naşterii creanţelor exhibate de reclamanţi.

În raport de astfel de aspecte, Înalta Curte observă că, în prezenta cauză, chestiunea pe care este chemată să o tranşeze este cea de a stabili dacă, astfel cum a statuat prima instanţă, aspectul cunoaşterii considerentelor deciziei nr. 171/2018 de către reclamanţi justifică, în raport de reperele particulare ale Legii 213/2015, plasarea momentului naşterii creanţei de asigurare în sfera de incidenţă a momentului comunicării sus indicatei hotărâri.

Or, în limitele particulare ale învestirii în recurs în litigiului pendinte şi în raport de caracteristicile dreptului de garantare ce incumbă F.G.A, instanţa de control judiciar nu poate achiesa la raţionamentul primei instanţe, apreciind că elementele pe baza cărora intimaţii - reclamanţi puteau să îşi valorifice, în faţa F.G.A (prin formularea cererii de plată), dreptul pe care l-au dobândit în urma procesului civil, rezultau din dispozitivul deciziei civile nr. 171/2018 şi din sentinţa civilă nr. 240/2017, nefiind relevante, din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, raţiunile expuse de Tribunalul Vrancea în considerentele deciziei civile nr. 171/2018, în justificarea stabilirii obligaţiei asigurătorului C. S.A la plata sumelor indicate în dispozitivul acesteia.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că între recurentul - pârât F.G.A şi intimaţii - reclamanţi există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona conform dispoziţiilor legale în vigoare şi în funcţie de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile F.G.A, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 potrivit cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar şi previzibil, momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Totodată, Înalta Curte subliniază faptul că, prin cererea de plată înregistrată la F.G.A cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. şi re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B., reclamanţii au exhibat, drept titluri de creanţă, hotărâri judecătoreşti civile prin care s-a stabilit direct în patrimoniul asigurătorului în faliment C. S.A o obligaţie de plată a unor creanţe de asigurare (în sensul definiţiei date acestui termen de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015).

Or, în virtutea art. 435 C. proc. civ., coroborat cu reperele raportului de garantare, sus indicatele hotărâri judecătoreşti sunt opozabile F.G.A, însă în calitatea acestuia de garant legal, iar nu de parte obligată prin hotărârile civile antereferite. În acest context, efectul hotărârilor judecătoreşti civile ce prezintă gradul cel mai ridicat de relevanţă, atât din perspectiva obligaţiilor ce incumbă garantului, cât şi în raport de parametrii procedurii declanşate de cererea de plată formulată în temeiul Legii nr. 213/2015 (ce reprezintă un context diferit de cel al înscrierii la masa credală, în cadrul procedurii falimentului asigurătorului) este cel reglementat de prevederile art. 430 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora: Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.

Întrucât hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat de la pronunţare, iar din cuprinsul dispozitivului deciziei civile nr. 171/2018, precum şi din sentinţa civilă nr. 240/2017 rezultă reperele aferente cunoaşterii de către reclamanţi atât a creanţei (inclusiv din perspectiva întinderii acesteia), cât şi a persoanei debitorului, Înalta Curte apreciază, în limitele particulare ale învestirii sale din prezenta cauză, că nu poate fi reţinută teza primei instanţe privind efectele pe care le-ar produce asupra momentului naşterii unui astfel de drept cunoaşterea de către reclamanţi a considerentelor avute în vedere de Tribunalul Vrancea (ce a pronunţat decizia civilă nr. 171/2018). Cu alte cuvinte, exclusiv din perspectiva identificării momentului naşterii creanţei de asigurare, nu prezintă relevanţă argumentele prezentate în cuprinsul considerentelor hotărârilor ce reprezintă titlu de creanţă, ce vin, în fapt, doar să justifice soluţia pronunţată prin dispozitiv.

Necomunicarea hotărârii motivate nu poate, din perspectiva obligaţiilor stabilite în sarcina creditorilor de asigurare prin art. 16 din Legea nr. 213/2015 (de ataşare a documentelor justificative la cererea de plată), fi calificată nici drept impediment de natură a afecta posibilitatea reclamanţilor de a formula cererea de plată, câtă vreme aceştia aveau posibilitatea ca, prin diligenţe proprii, să obţină, spre exemplu, un certificat de grefă care să ateste soluţia pronunţată de Tribunalul Vrancea. Or, în contextul în care reclamanţii aveau deschisă calea accederii la alte înscrisuri emise de autoritatea judecătorească, de natură a atesta dispozitivul unei hotărâri, nu se poate reţine că, în planul posibilităţii formulării cererii de plată reglementate de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, au existat impedimente obiective care să îngrădească posibilitatea acestora de a formula o astfel de cerere.

În raport de sus indicatele aspecte, Înalta Curte nu poate, în limitele particulare ale investirii incidente cauzei, confirma soluţia pronunţată de instanţa de fond, unica dată ce, faţă de parametrii trasaţi prin cererea de chemare în judecată, poate fi identificată drept moment al naşterii creanţei de asigurare fiind cea a pronunţării deciziei civile nr. 171/2018, ce este data de 22.05.2018 . Pe cale de consecinţă, întrucât dreptul de creanţă s-a născut la data de 22.05.2018, termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la un astfel de moment şi s-a împlinit la data de 22.08.2018.

Astfel, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că cererea de plată formulată la data de 06.09.2018 şi înregistrată cu nr. x/11.09.2018 pentru reclamantul A. şi re-înregistrată sub nr. x/12.09.2018 pentru reclamanta B., a fost depusă de aceştia cu depăşirea termenului de decădere reglementat de art. 14 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, care s-a împlinit la data de 22.08.2018, actele administrative reprezentate de Decizia nr. 17820/14.11.2018 şi Decizia nr. 17851/14.11.2018, prin care a fost respinsă o astfel de cerere ca fiind tardiv formulată, fiind emise de recurentul - pârât F.G.A. în condiţii de deplină legalitate.

În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul - pârât soluţiei primei instanţe, se impune casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa civilă nr. 1759 din 21 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., privind anularea deciziilor nr. 17820/14.11.2018 şi nr. 17851/14.11.2018, emise de pârât, ca neîntemeiată.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea intimaţilor la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, dovedită prin înscrisurile depuse la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1759 din 21 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimaţii A. şi B. la plata către recurentul Fondul de Garantare al Asiguraţilor a sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.