Insured fails to prove repair costs via unauthorized invoices; Fund’s database calculation upheld on appeal, claim rejected.

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.11.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 17461/26.10.2018 emise de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin care a solicitat să se dispună anularea deciziei mai sus enunţate şi obligarea pârâtului la plata sumei în cuantum de 3.797,06 RON, reprezentând diferenţa dintre valoarea reparaţiilor autoturismului avariat solicitată şi cea acordată de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1447 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia nr. 17461/26.10.2018 emisă de pârât, respectiv art. 2 şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 3.797,05 RON, reprezentând diferenţă de despăgubire.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2. anterior, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii, în sensul menţinerii, în întregime, a deciziei FGA nr. 17461/26.10.2018, cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului, a arătat, în esenţă, recurentul că sentinţa instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 12, art. 13 din Legea nr. 213/2015, art. 16, art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015 şi art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

A menţionat că principalul scop al Fondului este acela de garantare a creditorilor de asigurări, fiind un instrument public de garantare, având obligaţia de a proceda la circumstanţierea dosarelor de daună, astfel încât să fie acceptată la plată doar suma constituită în dauna efectiv suferită.

A mai arătat că instanţa de fond s-a raportat la mecanismul de calcul pe care asigurătorii îl aplică în determinarea despăgubirilor, respectiv, în cazul de faţă, a costului reparaţiilor, ignorând reglementările speciale ale Legii nr. 213/2015 şi înlăturând în mod nejustificat apărările pârâtului prin care acesta a arătat că este ţinut că realizeze o soluţionare în echitate a cererilor de plată, pentru cazuri similare.

Fondul a recurs la modalitatea de calcul prin intermediul sistemului B. pentru a evita discrepanţele între sumele solicitate de creditorii de asigurări pentru servicii similare şi pentru a asigura respectarea principiului echităţii în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor de plată.

A mai evocat recurentul că apărările formulate prin întâmpinare şi respectiv concluziile orale sunt în raport de contestaţia formulată şi de probatoriul administrat în cauză, motiv pentru care au fost dezvoltate aceleaşi temeiuri juridice cuprinse expres şi de actul administrativ contestat. În opinia recurentului, prin sentinţa pronunţată, Curtea de Apel Bucureşti a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, prin refuzul de a constata adevărul ce rezultă din documentele dosarului, respectiv diferenţele de valori generate de adaosuri comerciale, facturarea unor piese pe care marca x nu le are (armătură spate), înlocuirea unor piese ce, prin procesul-verbal de constatare a avariilor au fost apreciate ca necesitând doar reparaţii, erori de calcul.

Totodată, recurentul a mai arătat ca fiind eronată şi reţinerea unui caracter de tarif achitat efectiv de reclamant, în privinţa sumei de 3797,05 RON, în contextul în care la dosarul nu există o dovadă a plăţii contravalorii facturilor şi nici nu a fost dovedită efectuarea reparaţiilor. Emiterea unui deviz de lucrări, de maniera celui depus de intimatul -reclamant şi care nu a fost emis într-unul dintre cele 3 sisteme de specialitate (B. şi a facturilor fiscale nu echivalează cu chitanţa/ordinul de plată care să certifice plata efectuată.

Recurentul a mai învederat că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 41, art. 42 şi art. 43, privind conţinutul procesului-verbal de constatare şi rolul său probatoriu în materia individualizării reparaţiilor, respectiv maniera de determinare a dovezilor aferente reperelor avariate şi a soluţiilor tehnice ce se impun, în situaţia în care păgubitul procedează la evaluarea reparaţiilor înainte de efectuarea constatărilor. Totodată, recurentul a susţinut că prima instanţă a aplicat greşit şi prevederile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma 23/2014, în contextul în care unităţile service C. S.R.L. s FRONTAL S.R.L. nu erau autorizate R.A.R la data la care au emis devizul de reparaţie, respectiv facturile fiscale. Or, prevederile art. 51 alin. (3), (6) şi (7) din Norma 23/2014 se referă doar la unităţi service autorizate conform legii, ipostază în care cele două unităţi nu se regăseau la momentul relevant cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul - reclamant A. nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate şi de normele incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este fondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că prin acţiunea în contencios administrativ, intimatul - reclamant a supus analizei instanţelor de judecată legalitatea actului administrativ reprezentat de Decizia nr. 17461/26.10.2018 emisă de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care acesta a admis în parte cererea de plată formulată de reclamant, acordându-i acestuia despăgubiri în cuantum de 3.364,43 RON, în timp ce a respins cererea pentru suma de 3.797,05 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 1447 din 15 aprilie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată, reţinând nelegalitatea măsurii de respingere, prin Decizia nr. 17461/26.10.2018, a cererii de plată pentru suma de 3.797,05 RON, iar faţă de o astfel de soluţie recurentul-pârât a formulat, prin calea de atac promovată, contraargumente de ordin critic, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat/aplicat greşit dispoziţiile legale.

Un prim rând de critici formulate de recurentul-pârât au vizat greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, din perspectiva obligaţiilor care revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor cu privire la creanţele de asigurare neachitate de asigurătorul în faliment. În esenţă, recurentul a expus argumente privitoare la mecanismul de achitare a despăgubirilor de către Fond, subsumate unei idei centrale şi anume lipsa calităţii de succesor juridic în drepturile şi obligaţiile asigurătorului în faliment.

Însă, Înalta Curte reţine că problema litigioasă, dedusă judecăţii în speţă, priveşte cuantumul despăgubirii stabilite prin decizia emisă de pârât, în raport de criteriile şi sistemul de evaluare utilizate pentru determinarea acestei valori, iar nu obligaţiile legale de despăgubire ce-i revin Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Criticile recurentului privitoare la izvorul diferit al obligaţiilor de plată ce revin asigurătorului, respectiv Fondului pârât, precum şi la dreptul Fondului de a proceda la o instrumentare proprie a dosarului de daună nu sunt relevante pentru soluţionarea prezentei căi de atac, întrucât instanţa de fond nu a negat dreptul Fondului de Garantare a Asiguraţilor de a face propria analiză a dosarului de daună preluat de la asigurătorul în faliment, astfel cum în mod greşit susţine recurentul, ci a constatat că această analiză nu a fost realizată în conformitate cu cerinţele legale, aspect de natură a afecta decizia administrativă contestată în speţă.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentului-pârât circumscrise greşitei aplicări a prevederilor legale care reglementează activitatea Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Nefondate sunt şi criticile prin care recurentul invocă o nerespectare a art. 43 din Norma ASF nr. 23/2014, în contextul în care teza reglementată de un astfel de text normativ nu este incidentă cauzei, procesul-verbal de constatare a avariilor fiind întocmit la data de 09.04.2016, iar documentele depuse de intimatul - reclamant cu titlu de documente justificative pentru reparaţiile efectuate fiind emise ulterior unui astfel de moment (în lunile mai, respectiv iunie 2016).

Înalta Curte apreciază, însă, ca fiind fondate criticile referitoare la maniera în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 51 din Norma ASF, reţinând că deşi, în plan teoretic, prima instanţă a identificat corect raportul dintre, pe de o parte, valoarea despăgubirilor ce ar putea rezulta din documentele justificative eliberate de o unitate de specialitate care a efectuat reparaţii asupra unui vehicul avariat şi, pe de altă parte, media preţurilor practicate de unităţile de specialitate ori preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă, statuând corect că autoritatea pârâtă garantează cuantumul despăgubirii ce rezultă din documentele justificative eliberate de unitatea de specialitate, în plan aplicat, raportat la contextul concret al litigiului pendinte, soluţia primei instanţe a fost dată cu aplicarea greşită a alin. (3), (6) şi (7) ale art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Conform textelor normative sus indicate:

(3) Cuantumul pagubei la vehicule este egal cu costul reparaţiilor părţilor componente sau ale pieselor avariate ori cu costul de înlocuire a acestora, inclusiv cheltuielile pentru materiale, precum şi cele de demontare şi montare aferente reparaţiilor şi înlocuirilor necesare ca urmare a pagubelor produse prin respectivul accident de vehicul, stabilite la preţurile practicate de unităţile de specialitate, la care se adaugă cheltuielile cu transportul vehiculului, precum şi cele efectuate pentru limitarea pagubelor, dovedite cu documente justificative, potrivit art. 53.

(...)

(6) Prin unităţi de specialitate se înţelege persoanele juridice legal autorizate, care au în obiectul lor de activitate comercializarea de vehicule, părţi componente, piese înlocuitoare şi de materiale pentru acestea, cu excepţia celor în regim de consignaţie, şi/sau executarea de lucrări de întreţinere şi de reparaţie la vehicule.

(7) Costul reparaţiilor efectuate la vehicule se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile de specialitate.

Astfel, Înalta Curte observă că deşi cuantumul pagubei vehiculelor este egal cu costul reparaţiilor, un astfel de cost al reparaţiilor se stabileşte pe baza documentelor eliberate de unităţile specializate, mai precis de acele persoanele juridice legal autorizate în vederea desfăşurării activităţilor indicate de alin. (6) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

Totodată, potrivit art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 82/2000, aprobată prin Legea nr. 222/2002, activităţile de reparaţii, întreţinere şi reglări funcţionale ale vehiculelor rutiere, cele de reparaţii, recondiţionări, montări, verificări şi etalonări ale componentelor şi echipamentelor vehiculelor rutiere, precum şi cele de modificări constructive şi reconstrucţia vehiculelor rutiere, ori activităţile de dezmembrare a vehiculelor rutiere uzate, în vederea comercializării şi reciclării, se pot desfăşura numai de către operatorii economici care au capabilitatea tehnică adecvată şi care, în urma unei evaluări, au fost autorizaţi de către RAR, organismul tehnic desemnat în acest sens de Ministerul Transporturilor.

În aceste condiţii, pentru ca documentele eliberate de unităţile ce au efectuat reparaţiile să aibă vocaţia de a determina, conform alin. (7) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, costul reparaţiilor ce reprezintă cuantumul despăgubirilor, acestea trebuie să fie emise de persoane juridice autorizate RAR.

În cauza de faţă, documentele depuse de intimatul-reclamant A. în susţinerea cererii de plată au constat în facturile fiscale seria x nr. x/02.06.2016 şi seria x nr. x/01.06.2016 emise de C. S.R.L., respectiv de FRONTAL S.R.L..

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că atât prin întâmpinarea depusă în primă instanţă (fila x a întâmpinării, aflată la dosarului primei instanţe), dar şi, într-o variantă explicitată (conform art. 494, coroborat cu art. 478 alin. (4) C. proc. civ.), prin memoriul de recurs, recurentul - pârât a invocat faptul că cele două unităţi service nu erau autorizate RAR, arătând că, la data emiterii devizului de reparaţii şi a facturilor fiscale sus indicate, autorizaţia societăţii C. S.R.L. era suspendată încă din anul 2014, în timp ce societatea Frontal S.R.L. nu era autorizată RAR. Astfel de aspecte nu au fost contestate de intimatul - reclamant (acestuia, incumbându-i, de altfel sarcina dovedirii faptului pozitiv al existenţei autorizaţiei, în ipoteza invocării faptului negativ al inexistenţei sale).

Chiar dacă aspectele referitoare la lipsa calităţii de unităţi autorizate RAR a emitentelor facturilor nu au fost invocate prin decizia contestată, Înalta Curte consideră că nu se poate face abstracţie de aceste susţineri în analiza motivelor de nelegalitate a actului administrativ cu care instanţa a fost învestită de reclamant. Judecătorul cauzei nu se poate pronunţa strict cu privire la simpla prevalenţă a documentelor emise de unităţile service faţă de criteriile utilizate de FGA (media preţurilor rezultate din interogarea bazelor de date sau a preţurile practicate de unităţile de reprezentanţă), ci trebuie să verifice dacă astfel de documente îndeplinesc cerinţele legale spre a fi apreciate drept apte a indica un cost al reparaţiilor efectuate (în sensul prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014).

Instanţa învestită cu analiza legalităţii deciziei examinează pretinsa creanţă inclusiv din perspectiva existenţei obligaţiei legale de plată. Aceasta întrucât, în lipsa unor documente care să îndeplinească parametrii reglementaţi legal spre a genera obligaţia de plată a contravalorii reparaţiilor, nu se poate reţine existenţa unei astfel de obligaţii.

În raport de astfel de aspecte, documentele depuse de intimatul-reclamant nu pot fi apreciate drept documente eliberate de persoane juridice care, la data emiterii acestora, erau legal autorizate, motiv pentru care sumele indicate în cuprinsul lor nu pot fi calificate drept cost al reparaţiilor, în sensul alin. (7) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, demersul recurentului - pârât de a nu stabili cuantumul pagubei aferente reparaţiilor vehiculului avariat aparţinând intimatului în funcţie de valorile determinate prin astfel de documente, fiind unul corect.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte apreciază că, în circumstanţele prezentei cauze, în lipsa unor documente eliberate de unităţi de specialitate (în sensul art. 51 alin. (6) din Norma ASF nr. 23/2014), din care să rezulte contravaloarea reparaţiilor, analizarea cererii reclamantului şi determinarea contravalorii despăgubirilor prin utilizarea programului B. este una justificată, în contextul în care acesta este o bază de date acceptată de toţi asigurătorii şi de unităţile de reparaţie service, care furnizează informaţii uniforme pentru toate părţile implicate în procesul de prelucrare a daunelor auto.

În plus faţă de acestea, instanţa de control judiciar observă că intimatul - reclamant nu a făcut dovada achitării efective a costului reparaţiei, nedepunând niciun înscris de plată şi nici nu a făcut dovada executării concrete a reparaţiilor de către unităţile service. Devizul estimativ de lucrări şi facturile depuse nu pot, în circumstanţele concrete ale prezentei cauze, reprezenta, nici dacă s-ar trece peste chestiunea lipsei autorizării RAR, documente suficiente pentru dovedirea realizării efective a reparaţiilor, în sensul alin. (3) al art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

În concluzie, Înalta Curte consideră a fi nelegală soluţia primei instanţe, care, în tranşarea problemei litigioase deduse judecăţii, nu a făcut o corectă interpretare şi aplicare la situaţia din speţă a prevederilor art. 51 alin. (3), (6) şi (7) ale din Norma ASF nr. 23/2014.

Constatând incidenţa motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi va proceda la rejudecarea pricinii.

În rejudecare, având în vedere argumentele anterior prezentate, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susţinerile reclamantului A. privind nelegalitatea Deciziei nr. 17461/26.10.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, soluţia autorităţii emitente, de respingere a cererii de plată pentru suma de 3.797,05 RON, fiind una conformă prevederilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014, în contextul în care aceasta nu poate fi apreciată ca având natura costului reparaţiilor, documentele depuse de reclamant fiind emise de persoanele juridice neautorizate. Faţă de aceste aspecte Înalta Curte, în rejudecare, va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Totodată, în condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimatul A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a cheltuielilor de judecată în sumă de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în recurs .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1447 din 15 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

Obligă intimatul A. la plata către recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.