Timeliness of insurance claim against guarantee fund: 90-day deadline runs from insured event, not fault determination

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 22.10.2018, reclamantul A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 16941/18.09.2018, adoptată de intimat, prin care acesta a respins cererea de plată pe considerente de tardivitate, solicitând reclamantul anularea deciziei mai sus menţionate şi obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată formulate, atât în ceea ce priveşte daunele materiale, reprezentând despăgubirea necesară readucerii motociclului la starea anterioară, cât şi în ceea ce priveşte daunele morale aferente vătămării corporale cauzate de asiguratul B. S.A., respectiv C., conducător auto cu nr. x

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1358 din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care acesta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată, anularea deciziei nr. 16941/18.09.2018 şi obligarea pârâtului la soluţionarea cererii de plată.

Din sinteza aspectelor invocate de recurent rezultă că acesta critică maniera în care judecătorul fondului a tranşat chestiunea momentului naşterii creanţei sale de asigurare, apreciind că hotărârea pronunţată încălcă normele de drept material ce reglementează modul de delimitare a creanţelor de asigurare născute anterior deschiderii procedurii falimentului asigurătorului de cele născute ulterior unui astfel de moment.

Susţine recurentul că, în ipoteza specifică prezentei cauze, data la care s-a născut dreptul său de creanţa a fost cea de 28.06.2017, drept moment aferent comunicării Ordonanţei de clasare prin care s-a stabilit vinovăţia asiguratului C..

Apreciază recurentul că, până la emitere ordonanţei de clasare adoptată de Ministerul Public, nu s-a putut stabili cărei persoane îi aparţine vinovăţia, aceasta fiind pe deplin reţinută în referatul cu propunere de clasare, motiv pentru care, în opinia recurentului, cerere de plată formulată nu este tardivă, momentul naşterii dreptului de creanţă fiind cel al stabilirii vinovăţiei asiguratului societăţii falite, care, în speţă, este echivalent cu data comunicării ordonanţei de clasare. În acest context, face trimitere recurentul la jurisprudenţa instanţelor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, apreciind că argumentele menţionate de recurent nu pot fi încadrate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, din perspectiva fondului cauzei, reiterând, în esenţă, apărările formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurentul a solicitat respingerea excepţiei nulităţii invocate de intimat precum şi, reiterând aspecte similare celor invocate prin memoriul de recurs, respingerea apărărilor formulate asupra fondului recursului, apreciind susţinerile intimatului ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, dar şi de apărările expuse în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea deciziei nr. 16941/18.09.2018, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA"), prin care a fost respinsă, prin reţinerea tardivităţii, cererea sa de plată nr. x/18.08.2017.

Legalitatea actului administrativ emis de pârât a fost confirmată de prima instanţă, prin respingerea acţiunii reclamantului ca neîntemeiată, iar o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile subsumate de recurent motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurentul-reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare şi nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

De asemenea, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Astfel, legiuitorul a stabilit în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, coroborate cu cele ale art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, reglementând, în mod precis, conduita pe care orice creditor de asigurare trebuie să o adopte, fiind inserate condiţiile şi termenele în care un astfel de creditor îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Pe cale de consecinţă, după cum legal a reţinut şi prima instanţă, natura juridică a termenului de 90 de zile reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 (în care persoana îndreptăţită trebuie să formuleze cererea de plată) este cea a unui termen procedural, de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii, conform unei legi speciale, ce derogă de la normele dreptului comun.

Totodată, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015: (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;

b) creditorii de asigurări, deţinători ai uneia sau mai multor creanţe de asigurare sunt, după caz:

(i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare;

(ii) beneficiarul asigurării - persoana definită la art. 1 alin. (2) pct. 7 din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Legea nr. 237/2015;

(iii) terţa persoană păgubită - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă, inclusiv asigurătorul îndreptăţit în baza legii să recupereze de la asigurătorul în insolvenţă sume plătite acestei persoane prin subrogare, regres sau acţiune directă; (...).

De asemenea, potrivit art. 1 din Norma ASF 23/2014 (aplicabilă în perioada de valabilitate a poliţei RCA indicate în cererea de plată): În conformitate cu prevederile art. 49 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă a vehiculelor pe teritoriul României acordă despăgubiri pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule, de care asiguraţii răspund delictual faţă de terţe persoane.

Or, în planul răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1381 C. civ.: Dreptul la reparaţie se naşte din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat.

Aplicând astfel de considerente teoretice şi prevederi normative cauzei de faţă, Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 16941/18.09.2018, FGA a soluţionat doar cererea de plată nr. x/18.08.2017 formulată de recurentul - reclamant, în calitate de terţă persoană păgubită (creditor de asigurare), prin care acesta a solicitat acordarea despăgubirilor necesare aducerii motociclului, proprietatea sa, la starea anterioară producerii evenimentului rutier din data de 11.09.2016, iar nu şi cererea de plată privind contravaloarea daunelor aferente vătămărilor corporale. Astfel, atât din susţinerile recurentului, etalate în cererea de chemare în judecată, dar şi din înscrisurile aflate la dosarul primei instanţe, rezultă că recurentul a formulat o primă cerere de plată la data de 21.07.2017, iar ulterior primirii adresei nr. x/27.07.2017 a FGA, a reiterat solicitările din cuprinsul acesteia prin formularea unui număr de două cereri de plată, printre care şi cea având nr. 45884/18.08.2017 şi obiect doar despăgubirea necesară aducerii motociclului la starea anterioară producerii evenimentului rutier.

Pe cale de consecinţă, tardivitatea reţinută prin actul administrativ atacat a vizat o cerere de plată a unor despăgubiri aferente unui prejudiciu material, apreciat de recurent ca fiind adus patrimoniului său în urma avarierii, la data de 11.09.2016, a bunului său mobil, constând în motociclul marca "x" cu numărul de înmatriculare x, de către persoana asigurată C., ce deţinea o poliţa RCA seria x/17/G17/HR nr. x încheiată cu asigurătorul B. S.A..

Or, în raport de prevederile normative expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază drept legală soluţia primei instanţe, de identificare a momentului naşterii dreptul de creanţă de asigurare a persoanei păgubite în raport de data producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă, care, în speţă, a fost cel al avarierii motociclului recurentului, respectiv data de 11.09.2016, drept dată a producerii evenimentului rutier în cadrul căruia bunul a fost deteriorat.

Susţinerile recurentului, privind naşterea dreptului său de creanţă la data de 28.06.2017, ce reprezintă momentul comunicării Ordonanţei de clasare din 10.04.2017 ("Ordonanţa de clasare"), emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Carei, în dosarul nr. x/2016, nu au acoperire în normele legale incidente mecanismului identificării momentului naşterii dreptului de creanţă de asigurare incident în cauză, cu atât mai mult cu cât recurentul nici nu invocă un astfel de act în dovedirea existenţei unui alt moment la care s-ar fi produs riscul acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă.

Totodată, Înalta Curte observă că verificările realizate în cadrul dosarului nr. x/2016, finalizat cu emiterea Ordonanţei de clasare, au vizat elementele constitutive ale infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii (numitul C. fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196, alin. (3) C. pen.), iar nu aspecte care să privească obiectul cererii de plată nr. x/18.08.2017 (prin care recurentul a solicitat acordarea despăgubirilor necesare aducerii motociclului la starea anterioară producerii evenimentului rutier).

De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate şi afirmaţiile recurentului privind incidenţa principiului penalul ţine în loc civilul, câtă vreme acesta vizează, astfel cum rezultă şi din configuraţia art. 27 C. proc. pen. (în forma în vigoare la momentul relevant cauzei), exclusiv procedurile judiciare, iar nu pe cele administrative (necontencioase). Mai mult, inclusiv din cuprinsul Ordonanţei de clasare rezultă că, la data producerii evenimentului rutier, a fost întocmit, de către organele de poliţie, un proces-verbal de constatare la faţă locului, fiindu-i adusă la cunoştinţă recurentului, de către organele de poliţie, identitatea conducătorului auto implicat în evenimentul rutier a cărui victimă a fost. Or, astfel de aspecte atestă atât faptul că recurentul cunoştea, încă de la momentul producerii pagubei, identitatea autorului faptei prejudiciabile, dar şi că, în realitate, nici nu a avut îndoieli în privinţa calităţii asiguratului C. de persoană culpabilă de producerea prejudiciului. Mai mult, sus indicatele aspecte infirmă şi susţinerile recurentului din cuprinsul căii de atac, privind lipsa unor documente care să permită stabilirea gradului de vinovăţie a persoanei asigurate C., în producerea riscului asigurat.

În acest context, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu opinia judecătorului fondului, că, în speţă, creanţa de asigurare exhibată de recurent s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului B. S.A. (17.03.2017), astfel că termenul de formulare a cererii privind despăgubirea a început să curgă de la această dată şi s-a împlinit la data de 16.06.2017.

Deşi sunt corecte susţinerile recurentului privind formularea unei prime cereri de plată la data de 21.07.2017 (iar nu la data de 18.08.2017, cum a reţinut instanţa de fond), acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea hotărârii atacate, câtă vreme atât în raport de data de 21.07.2017, cât şi în raport de data de 18.08.2017, cererea de plată (privind despăgubirile pentru avarierea motociclului său), a fost formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Aşa fiind, constată instanţa de control judiciar că, prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, recurentul-reclamant nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, motiv pentru care criticile aduse de acesta manierei în care prima instanţă a dezlegat un astfel de aspect sunt nefondate, soluţia judecătorului fondului fiind conformă prevederilor Legii nr. 213/2015.

Concluzionând, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută incidenţa cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură, motiv pentru care, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1358 din 9 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2022.