Lawfulness of disciplinary dismissal as indirect trade union discrimination under O.G. nr. 137/2000

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.06.2016 sub dosar nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pârâţii B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei anularea hotărârii CNCD nr. 330/27.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, respingerea petiţiei ca nefiind de competenţa CNCD, respectiv ca neîntemeiată, exonerarea A. de la plata amenzii contravenţionale în cuantum total de 1.000 RON şi de obligaţia de a publica rezumatul Hotărârii CNCD nr. 330/27.04.2016 în mass-media; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 434 din 17 iunie 2020, a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B., ca fiind neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin sentinţa recurată este respinsă în mod eronat, critica de nelegalitate a Hotărârii CNCD, dedusă din refuzul CNCD de clasare al faptei pretins discriminatorii vizând concedierea disciplinară a intimatului, faptă analizată şi sancţionată de CNCD prin intermediul unei hotărâri anterioare, respectiv, Hotărârea CNCD nr. 260/2015.

Motivarea instanţei de fond este dată cu aplicarea eronată a legii - respectiv, prevederile O.G. nr. 137/2000, ale Procedurii CNCD, dar şi prevederile art. 22 din C. proc. civ.

Argumentele instanţei de fond sunt contrare şi opiniilor doctrinare, potrivit cărora, pentru a exista identitate de obiect este necesar ca obiectul din cea de-a doua acţiune/petiţie să fie identic cu cel din prima acţiune/petiţie.

Prin sentinţa recurată şi prin Hotărârea CNCD atacată se încalcă principiul specific al răspunderii contravenţionale - non bis in idem - dat fiind faptul că se reţin, pentru a doua oară, ca fiind discriminatorii, împrejurările care au condus la concedierea disciplinară a intimatului.

În primul rând, prin apărările formulate în faţa CNCD, dar şi în faţa instanţei de judecată, s-a invocat încălcarea competenţei materiale speciale a instanţelor de dreptul muncii, având în vedere modalitatea în care CNCD şi instanţa de fond au analizat faptele pretins discriminatorii, în legătură cu procedura de concediere disciplinară a intimatului. Analiza autorităţii nu a fost una specifică competenţelor sale şi nu a avut în vedere constatarea întrunirii în cauză, a condiţiilor cumulative prevăzute de O.G. nr. 137/2000 pentru ca faptele reclamate să fie calificate ca fiind fapte de discriminare.

În al doilea rând, argumentaţia prezentată de instanţa de fond prin sentinţa recurată, constând în enumerarea competenţelor legale ale CNCD nu este relevantă pentru justificarea soluţiei de respingere a motivului de nelegalitate invocat de recurentă.

În al treilea rând, rezultă greşita aplicare a prevederilor O.G. nr. 137/2000, atunci când instanţa de fond face referire la considerentele Hotărârii CNCD de respingere a excepţiei de necompetenţă. Instanţa de fond a apreciat greşit argumentul CNCD, potrivit căruia, desfacerea contractului de muncă al intimatului s-a bazat pe o evaluare subiectivă (capitolul evaluare generală) care a dezavantajat persoanele asociate cu sindicatul format, respectiv, liderul de sindicat.

În realitate, CNCD nu a făcut vreo analiză a situaţiei intimatului, ci a preluat din motivarea hotărârii pronunţate de instanţa de dreptul muncii cu privire la procedura de concediere a altor salariaţi (fără legătură cu intimatul - dosar nr. x/2015), ca urmare a restructurării bazei Otopeni, procedură în care s-a făcut analiza criteriilor de selecţie a personalului. Motivarea Sentinţei se bazează pe o analiză superficială a pieselor dosarului, şi încalcă prevederile procedurale privind obligaţia legală a instanţei de a determina cu claritate situaţia de fapt în cauza deduse judecăţii (art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.).

În al patrulea rând, prin Hotărârea CNCD nr. 99/13.02.2019 emisă în urma soluţionării celei de a treia petiţii depuse de intimat (prin care reclamă şi faptele deduse analizei CNCD, prin cele două petiţii anterioare, respectiv, contextul factual în care s-a produs concedierea disciplinară a intimatului), CNCD a admis excepţia privind necompetenţă CNCD în ceea ce priveşte una din faptele reclamate de intimat (în ceea ce priveşte pretinsa faptă de discriminare de nepunere pe zbor a intimatului), ca fiind de competenţa instanţelor de dreptul muncii.

Sentinţa este nelegală, condiţiile cumulative pentru reţinerea unei fapte de discriminare în cauză, nefiind întrunite. Instanţa de fond prezumă eronat existenţa faptei de discriminare în baza hotărârilor de dreptul muncii de desfiinţare a deciziilor de concediere a intimatului şi a altor salariaţi (pretins membri de sindicat), precum şi prin existenţa altei hotărâri CNCD.

Concedierea disciplinară a fost anulată de instanţa de dreptul muncii, pe aspecte formale, iar, Curtea de Apel Bucureşti, analizând apelul subscrisei, a înlăturat din considerentele hotărârii instanţei de fond orice referiri la apartenenţa sindicală a acestuia. Astfel fiind, nu se poate susţine că în hotărârea de dreptul muncii care a analizat decizia de concediere disciplinară a Intimatului s-ar fi reţinut vreun tratament diferit şi discriminatoriu aplicat acestuia de către angajator.

Concedierea disciplinară a intimatului s-a derulat strict în ceea ce priveşte persoana salariatului care a săvârşit abaterile disciplinare şi nu a implicat o procedură de evaluare sau selecţie.

Instanţa de fond şi CNCD în mod eronat şi nelegal au reţinut existenţa unui tratament diferenţiat şi discriminatoriu faţă de intimat, în condiţiile în care nu au existat alţi salariaţi care să fi săvârşit aceleaşi abateri disciplinare similare celor săvârşite de intimat, dar care să nu fi fost sancţionaţi disciplinar de către A..

Hotărârea de dreptul muncii a menţinut ca legale toate deciziile de concediere disciplinară a salariaţilor care fuseseră restructuraţi şi care pretindeau că au fost discriminaţi pe criteriu sindical, alături de intimat. Aceştia au refuzat să se prezinte la locul de muncă după ce A. a executat hotărârea executorie de reintegrare (invocată de instanţa de judecată şi în prezenta cauză), fiind în consecinţă concediaţi disciplinar. Mai mult, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de daune morale deduse din discriminarea pe criteriu sindical constatată de Hotărârea CNCD 260/2015.

Pretinsul dezacord al A. faţă de înfiinţarea sindicatului nu rezultă din niciun înscris administrat în faţa CNCD sau în faţa instanţei de judecată.

Pentru toate motivele invocate, solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei, iar soluţionând cauza pe fond, admiterea acţiunii, anularea Hotărârii CNCD nr. 330/2015 şi respingerea petiţiei, fie prin clasarea ei, fie prin respingerea ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei")

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept materia.", Înalta Curte constată că:

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 18 septembrie 2015, domnul B. a adresat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării o petiţie înregistrată sub nr. x/2015 prin care solicita sancţionarea contravenţională a A. pentru fapte de discriminare pe motivul de apartenenţă şi/sau activitate sindicală, sesizare soluţionată prin emiterea hotărârii nr. 330/27.04.2016, care formează obiectul prezentei cauze.

Prin hotărârea nr. 330/27.04.2016, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a respins excepţia de necompetenţă materială privind litigiile de muncă şi punerea în executare a unei sentinţe judecătoreşti invocată de către pârâta A.; a constatat că efectele produse de tratamentul care a dus la concedierea petentului B. pe motive sindicale reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 7 lit. a) din O.G. nr. 137/2000; a aplicat o amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON pentru societatea A. conform art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, a obligat reclamata să comunice rezumatul acestei hotărâri în mass-media.

Din prisma calificării faptelor angajatorului, CNCD a stabilit că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) a O.G. nr. 137/2000, republicată în sensul că faptele reclamatului reprezintă discriminare directă, întrucât se creează o deosebire pe criteriul apartenenţei sindicale, care a avut ca scop limitarea dreptului la demnitate, respectiv a dreptului la muncă.

Drepturile invocate de petent sunt dreptul la demnitate şi dreptul la muncă. Prin acţiunile reclamatului s-a creat o atmosferă de intimidare, astfel s-a atins acest drept, iar prin desfacerea contractelor de muncă, dreptul la muncă (pct. 5.11).

S-a reţinut că în concedierea petentului, reclamatul a avut un comportament activ, care a produs efecte ce au defavorizat în mod nejustificat persoanele membre ale sindicatului al cărui preşedinte/lider era petentul, astfel că sunt incidente prevederile art. 2 alin. (4) al O.G. nr. 137/2000. Această faptă atrage răspunderea contravenţională a reclamatului. Colegiul director a constatat că desfacerea contractului de muncă s-a bazat pe o evaluare subiectivă (capitolul "atitudinea generală") care a dezavantajat persoanele asociate cu sindicatul format, respectiv liderul de sindicat (…). ».

Recurenta a criticat sentinţa Curţii de Apel Bucureşti sub aspectul nelegalităţii aplicării şi interpretării eronate a prevederilor O.U.G. nr. 137/2000, a procedurii de soluţionare a petiţiilor în faţa CNCD, dar şi a prevederilor art. 22 C. proc. civ.. De asemenea, a avut în vedere şi o motivare inexactă a instanţei de fond, aceste critici fiind dezvoltate în cadrul motivelor de recurs.

În principal, critică sentinţa de fond pentru respingerea argumentului de nelegalitate a hotărârii CNCD, prin greşita soluţionare a cererii sale de clasare a petiţiei, având în vedere că faptele invocate ca fiind discriminatorii au fost deja adresate CNCD şi analizate şi soluţionate de autoritate prin hotărârea nr. 220/2015.

Arată că instanţa de fond susţine prin motivare că cererea de clasare nu se justifică, întrucât nu a existat identitate de obiect şi petent, astfel încât încălcarea principiului non bis in idem, pe care a invocat-o, nu este justificată.

Susţine că în prezenta cauză există identitate de obiect şi de petent, având în vedere că domnul B. a invocat acea discriminare, aceleaşi fapte, pe acelaşi criteriu de discriminare şi prin petiţia din 2014 şi prin petiţia ulterioară, atât în nume personal, cât şi în calitate de preşedinte al sindicatului.

De altfel, rezultă din considerentele celor două hotărâri ale CNCD că situaţia contractuală şi circumstanţele care au condus la concedierea disciplinară a domnului B. au fost analizate în ambele hotărâri. Astfel, aceste fapte au fost invocate în nume personal, cât şi în calitate de preşedinte al sindicatului prin cele două petiţii. Mai arată că acesta a şi recunoscut la interogatoriu în primul ciclu procesual, în faţa Curţii de Apel Bucureşti că o dată cu prima petiţie, a depus toate documentele referitoare la concedierea sa disciplinară la CNCD. De altfel, acest aspect rezultă din considerentele celor două hotărâri CNCD ce au fost prezentate comparativ într-un tabel aflat la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte obiectul, arată că au fost invocate aceleaşi fapte, discriminarea fiind determinată de circumstanţele ce au condus la concedierea domniei sale, în directă legătură cu concedierea altor membri de sindicat. Astfel încât este evident că şi identitatea de obiect este întrunită în cauză şi nu este posibil să existe două sancţiuni pentru aceeaşi faptă.

De asemenea, a criticat sentinţa de fond sub aspectul motivării, întrucât nu este corectă şi exactă. În ceea ce priveşte lipsa identităţii de obiect, instanţa de fond susţine că nu există identitate de obiect, întrucât faptele reclamate se întrepătrund, că derivă unele din altele, nefiind în prezenţa unor raporturi deloc cauzale între acţiunile reproşate iniţial prin prima petiţie şi cele reproşate prin petiţia nr. 2. Consideră că un astfel considerent al instanţei de fond nu relevă decât o motivare contradictorie, inexactă, fără un fundament legal.

De asemenea, a criticat prin recurs faptul că instanţa de fond şi CNCD au aplicat eronat prevederile legale privitoare la sarcina probei în litigiile în faţa acestei autorităţi, dar şi practica instanţei supreme, potrivit cărora în litigiile deduse CNCD, sarcina probei nu este inversată, ci este partajată. Se reproşează faptul că este culpabilă de săvârşirea unei discriminări, în condiţiile în care nici CNCD, dar nici instanţa de fond nu au analizat vreo probă pe care a adus-o, nu au constatat că în ceea ce priveşte petentul care avea obligaţia de a produce nişte probe privind existenţa unei fapte de discriminare, aceste probe nu există.

De asemenea, şi din perspectiva condiţiilor generale cumulative care trebuie întrunite pentru ca o faptă de discriminare să fie constatată, sentinţa instanţei de fond este nelegală, întrucât nu face decât să constate o pretinsă discriminare în legătură cu concedierea disciplinară a petentului. În lipsa oricăror probe, se preiau considerente ale unor hotărâri de dreptul muncii, dar care nu îl privesc pe domnul B., acestea fiind preluate şi în cele două hotărâri CNCD, considerându-se că s-a făcut dovada unui tratament discriminatoriu.

În ceea ce priveşte condiţiile pentru ca o faptă invocată prin petiţie să fie considerată discriminare, învederează că nu se poate reţine un tratament diferenţiat. Arată că a petentul a fost concediat pentru abatere disciplinară, nefiind concediat în cadrul unui proces de restructurare în baza unei evaluări subiective, astfel cum este reţinut de către CNCD şi de către instanţa de fond.

Asupra motivelor de recurs invocate de recurenta-reclamantă

Potrivit art. 16 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, CNCD este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub control parlamentar şi totodată garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte. Una din atribuţiile legale acordate Consiliului prin art. 19 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 137/2000 este investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare.

Potrivit art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii:

a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;..."

Potrivit art. 27 alin. (1), persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea (...) nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.

Alineatul 2 prevede că termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei.

De asemenea, faptul că potrivit art. 2 alin. (11) din O.G. nr. 137/2000, comportamentul discriminatoriu prevăzut la alin. (1) - (7) atrage răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, în condiţiile legii.

În cadrul sarcinii probei partajate între petent şi societatea reclamată (astfel cum rezultă din Directivele nr. 2000/43/CE, Directiva 2000/78 şi ampla jurisprudenţă în materia atât a CJUE, a instanţelor naţionale în materie, şi a CEDO), odată ce petentul care a invocat discriminarea pe bază apartenenţei sale la sindicat a stabilit o prezumţie de discriminare (discriminare prima facie), sarcina revine pârâtului, care trebuie să demonstreze că diferenţa de tratament nu este discriminatorie. S-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa europeană că adaptarea normelor privind sarcina probei se impune de îndată ce există o prezumţie de discriminare şi, în cazul în care această situaţie se verifică, aplicarea efectivă a principiului egalităţii impune ca sarcina probei să revină părţii pârâte.

Pornind de la prezumţia de discriminare dovedită de petent prin raportare la documente se constată că politica la nivel de companie împotriva existenţei mişcării sindicale ca fiind contrară modelului însuşi de business al societăţii A. nu au fost combătute, răsturnate în nicio modalitate de către reclamantă, prin depunerea de exemplu, a unor alte declaraţii oficiale ale managerilor companiei din care să rezulte contrariul, documente şi politici interne care să indice o atitudine măcar neutră, dacă nu normală, de deschidere faţă de mişcare sindicală în oricare din ţările unde compania mamă operează, etc. În plus, această probă contrară nu a fost administrată nici măcar la solicitarea expresă a instanţei în cadrul dezbaterilor asupra fondului, prin depunerea unor precizări cu privire la existenţa sindicatelor în alte ţări unde funcţionează sucursale ale companiei mamă, sau luări de poziţie oficiale ale companiei din care să rezulte contrariul celor stabilite prima facie prin raportare la aceste înscrisuri.

Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond că se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat şi statuarea Curţii de Apel Bucureşti din sentinţa nr. 881 din 16 martie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015, astfel cum a rămas definitivă prin respingerea recursului de către ICCJ în decizia nr. 1237/7.03.2019 cu privire la reţinerea atitudinii ostile a companiei cu efect descurajant asupra mişcării sindicale, precum şi din sentinţa civilă nr. 1806/30.05.2016 a Curţii Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

Cu privire la nedovedirea existenţei unui criteriu de discriminare potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se constată că dreptul invocat prin petiţie de către petent ca fiind încălcat de companie este dreptul la muncă şi demnitate umană.

Art. 1 din O.G. nr. 137/2000 dispune că în România, stat de drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege.

(2) Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:

(i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare;

(ii) dreptul de a înfiinţa sindicate şi de a se afilia unor sindicate;

Potrivit alin. (2), orice persoană fizică sau juridică are obligaţia să respecte principiile enunţate la alin. (2), iar art. 3 stabileşte că dispoziţiile ordonanţei se aplică tuturor persoanelor fizice sau juridice, publice sau private, precum şi instituţiilor publice cu atribuţii în ceea ce priveşte: g) alte domenii ale vieţii sociale.

Potrivit O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Art. 7 vizează în mod expres ipoteza relevată de prezenta cauză. Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, discriminarea unei persoane pentru motivul că aparţine unei anumite rase, naţionalităţi, etnii, religii, categorii sociale sau unei categorii defavorizate, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a acesteia, într-un raport de muncă şi protecţie socială, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, manifestată în următoarele domenii:

a) încheierea, suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de muncă;

Art. 11 din Convenţia europeană a drepturilor omului prevede:"1. Orice persoană are dreptul la libertate de întrunire paşnică şi de asociere, inclusiv de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât cele prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei ori a drepturilor şi a libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de Stat."

Potrivit jurisprudenţei CEDO, libertatea sindicală reprezintă un aspect special al libertăţii de asociere şi că, deşi articolul 11 are ca scop principal apărarea persoanei împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice în exercitarea drepturilor consacrate de acesta, articolul poate implica totodată obligaţia pozitivă de a asigura exercitarea sa efectivă [Demir şi Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 109 şi 110, CEDO 2008].

Potrivit CEDO, totalitatea măsurilor implementate pentru a garanta aplicarea articolului 11 trebuie să includă protecţia împotriva discriminării pe motiv de apartenenţă sindicală care, potrivit Comitetului pentru libertatea de asociere, constituie una din cele mai grave violări ale libertăţii de asociere capabilă să compromită existenţa unui sindicat (par, 123).

Astfel cum s-a reţinut şi de către instanţele de contencios administrativ şi de către cele competente în materia litigiilor de dreptul muncii în hotărârile indicate anterior în ansamblul considerentelor sentinţelor şi deciziilor prin care s-au finalizat dosarele nr. x/2014, respectiv nr. 79/93/2015, opoziţia expresă a societăţii recurente-reclamante faţă de mişcarea sindicală coroborată cu disponibilizarea petentului şi ulterior, al scurt timp şi a celorlalţi angajaţi - membri de sindicat şi nedisponibilizarea altor salariaţi (care nu erau afiliaţi sindicatului) reprezintă în mod evident o diferenţă de tratament.

În cadrul litigiilor de dreptul muncii, nu s-a reţinut de către nicio instanţă caracterul legal al deciziilor de concediere în privinţa angajaţilor care erau membri ai C., iar instanţele de contencios administrativ au reţinut cu putere de lucru judecat pe acest aspect tratamentul discriminatoriu.

Cu privire la existenţa unei justificări rezonabile şi obiective care să urmărească un scop legitim, recurenta-reclamanta a indicat că măsura concedierii a vizat sancţionarea încălcării flagrante a obligaţiilor ce reveneau angajatului conform contractului de muncă şi politicilor A..

Înalta Curte constată că toate aceste măsuri de concediere, motivate de angajator pe aspecte care ţin fie de nerespectarea obligaţiei de a nu posta pe x reproşată petentului B., sau pe aspecte legate de o pretinsă reorganizare a activităţii (invocată în cazul celorlalţi angajaţi concediaţi) au fost anulate ca nefiind legale şi netemeinice de către instanţele specializate în domeniul dreptul muncii.

Sub aparenţa nerespectării condiţiilor din contractul de muncă şi a politicilor de comunicare A. de fapt, măsura dispusă de încetare a raporturilor de muncă din cauza activităţii sindicale a numitului B. a urmărit, pe lângă sancţionarea individuală a petentului şi a celorlalţi membri de sindicat concediaţi şi descurajarea celorlalte persoane de a se alătura sindicatului.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurent sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 434 din 17 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.