Appeals dismissed; partial annulment of tax assessments for vehicle and material expenses upheld

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată sub nr. x/2015, din data de 21.04.2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 44/02.02.2015 prin care a fost respinsa ca neîntemeiată contestaţia, în procedura administrativă, împotriva Deciziei de Impunere privind obligaţiile fiscal suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscal pentru persoane juridice nr. x/25.07.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 2225/15.09.2015 a Curţii de Apel Bucureşti a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea reclamantei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul reclamantei şi prin decizia nr. 2146/23.05.2018 a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Cauza a fost înregistrată în fond după casare pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII a la data de 22.06.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 430 din 6 noiembrie 2020, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi a anulat, în parte, decizia nr. 44/2015, decizia de impunere x/25.07.2014 şi raportul de inspecţie fiscală contestate, mai puţin în ceea ce priveşte factura stornată nr. x/2013.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond, după casare, pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi au declarat recurs.

3.1. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, prin motivele de recurs, arată că soluţia instanţei de fond este nelegala, fiind data cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 noul C. proc. civ.

Instanţa de fond a motivat doar anumite aspecte, astfel ca soluţia adoptată nu este dată în conformitate cu aspectele reţinute de instanţă, nefiind în conformitate cu realitatea.

Recurenta arată că a depus la dosar atât întâmpinare cât şi obiecţiuni la expertiza, care însă nu au fost luate în considerare de către instanţa de fond şi nu au fost combătute aşa cum prevede procedura civilă, fiind ignorate aspecte esenţiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanţa de fond, ar fi condus la o altă soluţie.

Instanţa de fond în rejudecare contrazice prima instanţa care a susţinut ca nu au fost depuse documente justificative, respectiv bonuri de consum prin care să dovedească şi să justifice consumul materialelor în interesul activităţii. De asemenea, aferent cheltuielilor cu materiale auxiliare în sumă de 61.383 RON, societatea înregistrează venituri din lucrări executate şi servicii prestate doar în sumă de 299 RON.

Astfel, cheltuielile cu materialele consumabile în sumă de 61.283 RON sunt nedeductibile fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, întrucât nu s-a dovedit că acestea au fost efectuate în scopul realizării de venituri şi nu au fost justificate cu documente.

De reţinut este faptul că, cheltuielile cu mărfurile în sumă de 3.292.441 RON au fost considerate nedeductibile fiscal şi în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. u) din Codul fiscal, respectiv sunt cheltuieli înregistrate în evidenţa contabilă, dovedite ulterior ca fiind legate de fapte de corupţie.

Valoarea cheltuielilor cu marfa achiziţionată de la cei doi furnizori şi înregistrată în anii 2013 şi 2014 în valoare de 3.292.441 RON (2.711.941 RON + 580.500 Iei) a fost considerată cheltuială nedeductibilă fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi lit. u) din Codul fiscal, iar pentru TVA deductibilă aferentă în sumă de 790.185 RON nu a fost acordat dreptul de deducere, conform prevederilor art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege, taxa fiind stabilită suplimentar la control.

Achiziţiile de autoturisme second hand au fost declarate doar de către S.C. A. S.R.L., nefiind declarate livrări şi de către furnizori, respectiv S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., organele fiscale nereuşind să contacteze nici un reprezentant al firmelor respective.

Rezultă că intimata-reclamantă nu a demonstrat realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de furnizorii sus-menţionaţi care au un comportament fiscal inadecvat, de tip fantomă şi nici provenienţa bunurilor înscrise în aceste facturi.

În consecinţă, facturile emise de aceste societăţi nu pot fi considerate documente justificative, societatea neavând drept de deducere pentru cheltuiala cu bunurile achiziţionate în perioada 2013 - 2014 în sumă totală de 3.292.441 RON şi nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată.

Din punct de vedere fiscal, nu este suficient prezentarea facturilor de achiziţie de bunuri emise de diverşi furnizori completate cu datele obligatorii prevăzute de legiuitor (aspect de formă), ci trebuie demonstrată realitatea operaţiunilor înscrise în aceste facturi.

Obligaţiile fiscale suplimentare se datorează, faptului că nu a fost demonstrată realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de cei doi furnizori cu un comportament fiscal inadecvat şi nici provenienţa bunurilor înscrise în aceste facturi, astfel că facturile de achiziţie nu pot fi considerate documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor cu mărfurile şi pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă.

Faţă de cele prezentate mai sus, rezultă ca intimata-reclamantă nu are drept de deducere pentru cheltuielile cu autoturismele în sumă de 3.292.441 RON, şi nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât datorează obligaţiile suplimentare stabilite la control.

Diferenţa de impozit pe profit în sumă de 533.622 RON a fost stabilită şi ca urmare a diminuării pierderii fiscale înregistrată de societate la 31.12.2012 în sumă de 58.647 RON.

Referitor la accesoriile aferente în valoare de 80.698 RON şi respectiv în sumă de 125.433 RON, au fost calculate în baza prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi art. 1201 din O.G. nr: 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere motivele arătate, solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate ca neîntemeiată.

3.2 Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi, în motivarea recursului arată că soluţia instanţei de fond este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 noul C. proc. civ.

Din studierea sentinţei recurate se poate observa că instanţa de fond a pronunţat o soluţie nelegală, motivarea acesteia sprijinindu-se exclusiv pe concluziile expertizei contabile efectuată în cauză.

Instanţa de fond a motivat doar anumite aspecte, astfel că soluţia adoptată nu este data în conformitate cu aspectele reţinute de instanţa, nefiind în conformitate cu realitatea.

Recurenta susţine că a depus la dosar atât întâmpinare cât şi obiecţiuni la expertiză, care însă nu au fost luate în considerare de către instanţa de fond şi nu au fost combătute aşa cum prevede procedura civilă, fiind ignorate aspecte esenţiale care dacă ar fi fost analizate în profunzime de către instanţa de fond, ar fi condus la o altă soluţie.

Instanţa de fond, în rejudecare, contrazice prima instanţă care a susţinut că nu au fost depuse documente justificative, respectiv bonuri de consum prin care să dovedească şi să justifice consumul materialelor în interesul activităţii. De asemenea, aferent cheltuielilor cu materiale auxiliare în sumă de 61.383 RON, societatea înregistrează venituri din lucrări executate şi servicii prestate doar în sumă de 299 RON.

Astfel, cheltuielile cu materialele consumabile în sumă de 61.283 RON sunt nedeductibile fiscal în baza prevederilor art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f) din Codul fiscal, întrucât nu s-a dovedit că acestea au fost efectuate în scopul realizării de venituri şi nu au fost justificate cu documente.

Intimata-reclamantă a achiziţionat în anii 2013 şi 2014 autoturisme second hand pe bază de facturi emise de 2 furnizori cu un comportament fiscal inadecvat, respectiv societăţi de tip fantomă, drept pentru care la control cheltuielile în sumă de 3.292.441 RON nu au fost considerate deductibile fiscal conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată, iar pentru TVA deductibilă aferentă în sumă de 790.185 RON nu a fost acordat dreptul de deducere, conform prevederilor art. 145 alin. (2) fit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege.

Instanţa de fond nu a avut în vedere ca cele două societăţi comerciale furnizoare de autoturisme second hand sunt societăţi de tip fantomă, care nu au declarat livrările de bunuri către S.C. A. S.R.L. prin declaraţia 394, care nu depun deconturi de TVA şi alte declaraţii, fapt ce conduce la aprecierea că operaţiunile în cauză fac parte dintr-o schemă în care realitatea este disimulată, iar reclamanta participă în lanţ alături de celelalte societăţi comerciale la realizarea de operaţiuni tip suveică sau carusel, prejudiciind bugetul de stat cu sume reprezentând impozit pe profit şi TVA, iar organele de inspecţie fiscală nu au reuşit să contacteze reprezentanţii acestor firme.

Intimata-reclamantă nu a demonstrat realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de furnizorii susmenţionaţi care au un comportament fiscal inadecvat, de tip fantomă şi nici provenienţa bunurilor înscrise în aceste facturi.

În consecinţă, facturile emise de aceste societăţi nu pot fi considerate documente justificative, societatea neavând drept de deducere pentru cheltuiala cu bunurile achiziţionate în perioada 2013 - 2014 în sumă totală de 3.292.441 RON şi nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată.

Din punct de vedere fiscal, nu este suficient prezentarea facturilor de achiziţie de bunuri emise de diverşi furnizori completate cu datele obligatorii prevăzute de legiuitor (aspect de formă), ci trebuie demonstrată realitatea operaţiunilor înscrise în aceste facturi (aspect de fond).

Obligaţiile fiscale suplimentare se datorează faptului că nu a fost demonstrată realitatea tranzacţiilor înscrise în facturile emise de cei doi furnizori cu un comportament fiscal inadecvat şi nici provenienţa bunurilor înscrise în aceste facturi, astfel că facturile de achiziţie nu pot fi considerate documente justificative pentru înregistrarea în contabilitate a cheltuielilor cu mărfurile şi pentru acordarea dreptului de deducere a TVA aferentă,

Faţă de cele prezentate mai sus, rezultă că intimata-reclamantă nu are drept de deducere pentru cheltuielile cu autoturismele în sumă de 3.292.441 RON, şi nici drept de deducere pentru TVA deductibilă aferentă în sumă totală de 790.185 RON, conform prevederilor art. 21 alin. (4) lit. f) şi lit. u), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel încât datorează obligaţiile suplimentare stabilite la control.

Diferenţa de impozit pe profit în sumă de 533.622 RON a fost stabilită şi ca urmare a diminuării pierderii fiscale înregistrată de societate la 31.12.2012 în sumă de 58.647 RON.

Referitor la accesoriile aferente în valoare de 80.698 RON şi respectiv în sumă de 125.433 RON, au fost calculate în baza prevederilor art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (1) şi art. 1201 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere motivele arătate, solicită admiterea recursului şi casarea sentinţei în sensul respingerii acţiunii formulate ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, în temeiul dispoziţiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., admiterea excepţiei nulităţii recursurilor, motivele invocate neîncadrându-se în cele limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi, implicit, nici în cele indicate de recurente, şi, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiate a căilor de atac declarate, constatând că, pe de o parte, instanţa de fond şi-a motivat corespunzător soluţia adoptată şi, pe de altă parte, nu a încălcat şi nici aplicat greşit normele de drept material, consecinţa fiind menţinerea în integralitate a sentinţei.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursurilor invocată prin întâmpinare de către intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentele-pârâte au formulat critici care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că recurentele au formulat memorii de recurs separate, au formulat critici similare, motiv pentru care Înalta Curte va răspunde prin considerente comune.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., înalta Curte are în vedere prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Trebuie subliniat, de asemenea, şi faptul că, în ciuda celor reclamate de recurente, instanţa de apel a făcut o apreciere proprie a situaţiei de fapt, contrazicând chiar concluziile expertului desemnat, context ce a condus la o soluţie de admitere în parte a cererii promovată de intimată.

Mai mult, Curtea de Apel Bucureşti a făcut o analiză complexă a cauzei, cu referiri la jurisprudenţa europeană în speţe similare, dând valenţă, într-adevăr, în parte, raportului de expertiză efectuat.

Validarea raportului de expertiză nu reprezintă o conduită nelegală a instanţei de fond câtă vreme dispunerea şi efectuarea unui astfel de mijloc de probă este imperativă în litigiile de această natură tocmai în considerarea caracterului tehnic al speţei.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătoreşti înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de faţă, instanţa de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Motivul de recurs analizat are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

În motivarea hotărârii judecătoreşti se regăsesc toate susţinerile invocate de partea reclamantă, astfel că sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.,

În prealabil, conformându-se îndrumărilor date în decizia de casare, în al doilea ciclu de judecată a fost fixat cadrul procesual, fiind citată în calitate de pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi. A fost încuviinţată şi administrată proba cu expertiza tehnică de specialitate, fiind urmărite şi obiectivele indicate de instanţa supremă în considerentele deciziei din recurs. A fost precizat cadrul obiectiv, reclamanta înţelegând să conteste decizia nr. 44/2015, decizia de impunere nr. x/25.07.2014 şi raportul de inspecţie fiscală.

Din actele şi lucrările dosarului rezulta că în perioada 15.07.2014 -24.07.2014, societatea reclamantă a fost supusă unei inspecţii fiscale parţiale, pentru verificarea impozitului pe profit şi a taxei pe valoarea adăugată aferente perioadei 04.05.2012-31.03.2014. Consecutiv inspecţiei, organul de control a întocmit Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x/25.07.2014 şi a emis Decizia de impunere nr. x/25.07.2014, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare de plată în valoare de 1.338.697 RON, la care s-au adăugat dobânzi/majorări de întârziere şi penalităţi de întârziere în valoare de 206.131 RON.

Împotriva acestor acte, reclamanta a formulat contestaţie, soluţionată prin Decizia nr. 44/02.02.2015, prin care contestaţia a fost respinsă ca neîntemeiată.

În concret, în sarcina reclamantei s-a stabilit pentru perioada 04 mai 2012 -31 martie 2014 o diferenţă în plus în sumă totală de 3.448.540 RON (61.283 RON pentru anul 2012, 2.806.757 RON pentru anul 2013, 580.500 RON pentru trim. I 2014), care a condus la stabilirea unei diferenţe suplimentare la impozitul pe profit în sumă de 539.831 RON.

Prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi nr. 349/P/08.09.2016 a fost clasată cauza penală în care reclamanta a fost urmărită penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală, organele de cercetare penală stabilind că reclamanta nu se face vinovată de aceste fapte.

Expertiza efectuată în cauză a relevat că operaţiunile de achiziţie şi vânzare sunt reale. Din perspectiva unei posibile implicări a reclamantei într-o posibilă fraudă comisă de furnizori, Înalta Curte constată că nu au fost făcute niciun fel de probe de către pârâte care să ateste că reclamanta ar fi avut cunoştinţă sau ar fi fost implicată în acţiuni frauduloase generate de partenerii săi de relaţii comerciale. Pârâtele au refuzat dreptul de deducere motivat de faptul că nu s-a putut verifica realitatea tranzacţiilor, având în vedere faptul că partenerii de afaceri ai intimatei erau declaraţi inactivi sau nu funcţionau la sediul declarat. Cu privire la acest aspect, Curtea arată că o atare împrejurare legată de comportamentul societate tip fantomă al furnizorilor sau absenţa de la sediu a acestora nu poate fi imputată reclamantei, după cum reclamantei nu poate fi imputată nici inactivitatea din punct de vedere fiscal a furnizorilor acesteia, în condiţiile în care, chiar în cuprinsul actelor fiscale contestate se indică faptul că furnizorii au fost declaraţi inactivi ulterior derulării tranzacţiilor cu reclamanta. Aceste aprecieri sunt confirmate de jurisprudenţa CJUE în materie.

Prin urmare, dat fiind că refuzarea dreptului de deducere este o excepţie de la aplicarea principiului fundamental pe care îl constituie dreptul menţionat, revine autorităţii fiscale să stabilească corespunzător cerinţelor legale elementele obiective care permit să se concluzioneze că persoana impozabilă ştia sau ar fi trebuit să ştie că operaţiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă săvârşită de furnizor sau de un alt operator care intervine în amonte în lanţul de livrare. însă, în speţa de faţă, pârâtele nu au dovedit caracterul fictiv al tranzacţiilor şi nici implicarea reclamantei în operaţiuni de fraudă fiscală alături de furnizorii săi, simplele presupuneri ale organului fiscal, generate de imposibilitatea acestuia de verificare a realităţii tranzacţiilor, neputând răsturna prezumţia de veridicitate a operaţiunilor rezultate din actele contabile. Din documentele depuse, coroborat cu concluziile expertizei, se reţine că reclamanta a înregistrat scriptic în contabilitate toate tranzacţiile comerciale verificate, nefiind dovedite elemente obiective care să susţină teza pârâtelor cum că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că livrările menţionate erau implicate într-o fraudă privind TVA-ul.

O altă critică adusă de către recurentă actelor contestate se circumscrie dreptului de deducere a cheltuielilor cu materiale auxiliare - contul 6021. Din această perspectivă, decizia de casare a instanţei supreme face referire la analizarea impactului jurisprudenţei CJUE în cauza C-153/11, Klub OOD.

Instanţa constată că potrivit prevederilor art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în forma aplicabilă la data întocmirii actelor administrativ fiscale atacate: "Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute la art. 155 alin. (5)."

Potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operaţiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept persoana impozabilă având obligaţia să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile stipulate art. 155 alin. (5) din Codul fiscal.

Din interpretarea acestor dispoziţii legale se reţine că una dintre cerinţele esenţiale în cazul unor achiziţii de servicii, este aceea ca persoana impozabilă să facă dovada necesităţii achiziţionării acestora în folosul operaţiunilor sale taxabile. în ce priveşte cerinţa privind informaţiile cuprinse în factură, instanţa subliniază că potrivit jurisprudenţei constante a CJUE, informaţiile ce trebuie incluse în facturi nu trebuie să reprezinte un factor determinant în acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, atâta timp cât alte elemente pot să ateste relaţia comercială dintre participanţii la tranzacţie. Or, o atare formalitate nu poate conduce la refuzul acordării dreptului de deducere, în condiţiile în care societatea îndeplineşte toate condiţiile de fond pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, respectiv a derulat în mod efectiv operaţiunile taxabile în exercitarea obiectului său de activitate, a încasat şi a achitat către bugetul de stat TVA aferent.

Relativ la suma privind "cheltuieli cu materiale auxiliare", se reţine că reclamanta a efectuat un număr de 71 de achiziţii în sumă totală de 61.282,96 RON şi că nu a prezentat expertului documente justificative care să ateste dacă lucrările au fost efectuate în regie proprie sau cu un contractor. Aceste aspecte sunt contrazise de chiar actele întocmite de organele de control fiscal, care arată că documentele de achiziţie există, dar ele nu atestă că aceste cheltuieli au fost făcute în legătură cu activitatea desfăşurată de către reclamantă.

În raport de principiile Directivei TVA, coroborat cu materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a apreciat în mod corect că şi sub aspectul deducerii acestor cheltuieli cererea reclamantei a fost întemeiată. Organele fiscale au reţinut din această perspectivă o diminuare a pierderii fiscale cu suma de 58.647 RON, calculând un impozit pe profit de 422 RON, cu accesorii de 148 RON aferente unui profit suplimentar de 2.636 RON. Chiar actele întocmite de organele de control fiscal arată că documentele de achiziţie există, iar documentele depuse în rejudecare confirmă această împrejurare. Neutilizarea bonurilor de consum nu are consecinţe din punct de vedere fiscal, astfel cum eronat se reţine în actele fiscale contestate.

Instanţa de fond a analizat întreg ansamblul probator administrat şi menţionând atât soluţia organelor de cercetare penală, cât şi concluziile fundamentate pe înscrisuri ale raportului de expertiză a conchis în sensul că demersului judiciar al intimatei se impune a fi admis în parte, mai puţin în ceea ce priveşte modalitatea de stornare şi repunere a facturii nr. x/2013.

Susţinerile recurentelor cu privire la comportamentul fiscal al celor două societăţi se impune a fi respins câtă vreme, din punct de vedere al răspunderii penale, cercetările continuă faţă de acestea şi nu a fost dovedită o legătură infracţională sau fiscală între acestea şi intimată.

Astfel fiind, înalta Curte constată că susţinerile şi criticile formulate de recurente sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursurilor.

Respinge recursurile declarate de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Călăraşi şi de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei nr. 430 din 6 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 noiembrie 2021.