Contestație în anulare: erori materiale și omisiunea de a cerceta motive de casare în litigiu privind obligația de soluționare a cererilor de informații

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii. Sentinţa primei instanţe.

Prin cererea înregistrată la data de 22 aprilie 2013, sub nr. x/2013, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, obligarea pârâtului la soluţionarea cererilor depuse prin executor judecătoresc înregistrate sub nr. x/04.03.2013 şi nr. y/04.03.2013, să emită şi informaţiile (răspunsul) la aceste cereri, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de art. 13 din aceeaşi lege, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 16 mai 2013, pârâtul Serviciul Român de Informaţii - U.M. 0735 Ploieşti, a invocat, în conformitate cu art. 139 C. proc. civ., excepţia conexităţii, având în vedere că pe rolul Curţii de Apel Ploieşti se afla o altă cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2013

În faţa primei instanţe, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii, a formulat cerere completatoare la acţiune prin care a solicitat obligarea pârâtului să îi modifice raporturile de muncă în sensul schimbării felului muncii (care îl obligă să stea cel puţin opt ore pe zi în poziţia şezând prelungit şi expus la curenţi de aer şi radiaţii), pe durata judecării cauzei, pentru a nu-i fi afectată şi mai mult starea de sănătate prin îndeplinirea atribuţiilor profesionale curente, precizând ca temei legal al acestei solicitări: Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă. Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă, Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor, Hotărârea Guvernului nr. 37/2008 pentru modificarea Hotărârea Guvernului nr. 355/2007 privind supravegherea sănătăţii lucrătorilor. Hotărârea Guvernului nr. 1028/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate în muncă referitoare la utilizarea echipamentelor cu ecran de vizualizare), dar şi în recomandările medicilor specialişti (depuse de reclamant la dosarul cauzei şi susţinute de analizele medicale efectuate de acesta).

Prin încheierea de şedinţă din 05 iunie 2013, Curtea a respins cererea de conexare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2013 la cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2013, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 C. proc. civ., întrucât chiar dacă ambele pricini conţin aceleaşi părţi, obiectele acestora vizează cererii diferite, formulate în repetate rânduri.

După analizarea probelor, prin sentinţa nr. 208 din data de 26 septembrie 2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii Bucureşti, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A..

Prin decizia nr. 3879 din data de 03 decembrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 208 din 26 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Soluţia instanţei de fond.

Primindu-se dosarul la Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, acesta a fost înregistrat sub nr. x/2013*, la data de 24 mai 2016.

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 267 din 09 noiembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013, a respins, în fond, după casare, acţiunea modificată şi completată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informaţii prin Oficiul Juridic - U.M. 0198 Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă potrivit deciziei nr. 3879 din 3 decembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca neîntemeiată.

2. Recursul formulat împotriva hotărârii primei instanţe

Împotriva sentinţei civile nr. 267 din 09 noiembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs, în termen, reclamantul A., solicitând în principal, admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanţă, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., susţinând că sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 este nelegală întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în subsidiar, titularul căii de atac a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi rejudecarea litigiului în fond, cu consecinţa modificării in tot a acesteia, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată şi completată, în temeiul art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

3. Decizia instanţei de recurs

Prin Decizia nr. 2481 din 11 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 267 din 09 noiembrie 2016, a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Instanţa de recurs a constatat că motivul de recurs analizat prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În continuare, examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din întâmpinare, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurent, Înalta Curte a reţinut că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond nici din perspectiva unei pretinse aplicări sau interpretări greşite a normelor de drept material, incidente în cauză.

4. Contestaţia în anulare exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 2481 din 11 iunie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare recurentul A., invocând prevederile art. 148, art. 149, art. 150, art. 151, art. 192, art. 194, art. 195, art. 503 alin. (2) pct. 2, pct. 3 şi pct. 4, art. 504, art. 505, art. 506, art. 507 şi art. 508 din C. proc. civ.

În motivarea cererii sale, contestatarul susţine că dezlegarea dată recursului este nelegală fiind rezultatul unor erori materiale (motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.) şi instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen (motiv de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ.).

Totodată, având în vedere faptul că - în cuprinsul deciziei instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual (Completul de judecată nr. 4 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal) face confuzii grave în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată nr. 9399 din 22.04.2013 din prezenta cauză consideră necesară reprecizarea acestuia, astfel încât să fie delimitat strict cadrul procesual.

Astfel, precizează că obiectul cererii de chemare în judecată nr. 9399 din 22.04.2013 este următorul:

"(i) obligarea pârâtei la soluţionarea cererilor depuse de subsemnatul prin executor judecătoresc la data de 04.03.2013 şi având numărul 33/04.03.2013 şi 34/04.03.2013;

(ii) obligarea pârâtei să emită actele şi informaţiile (răspunsul) la cererile depuse de subsemnatul la data de 04.03.2013 şi având numărul 33/04.03.2013 şi 34/04.03.2013 în temeiul art. 18 din Legea 554/2004, sub sancţiunea prevăzută de art. 13 din aceeaşi Lege;

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză."

În cuprinsul motivării contestaţiei în anulare, contestatorul aduce critici ample hotărârii contestate, aducând argumente din cuprinsul altor sentinţe (ex.: sentinţa nr. 789 din 16.03.2016 în Dosarul nr. x/2013), concluzionând că, instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual:

- a ignorat atât dispoziţiile art. 8, art. 10 şi art. 14 din C. proc. civ., evitând să oblige pârâtul-intimat S.R.I. să depună la dosar înscrisurile solicitate de recurentul-reclamant şi aflate în posesia acestuia şi să supună dezbaterilor contradictorii mai multe solicitări şi aspecte, cât şi prevederile art. 22 din C. proc. civ., deoarece nu a stăruit în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

- a ignorat jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 264 din 20.01.2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal),

- a dovedit parţialitate totală faţă de pârâtul-intimat S.R.I., întrucât nu l-a obligat pe acesta nici măcar să depună înscrisurile neclasificate pe care recurentul-reclamant le-a solicitat ca probe, nemaivorbind de obligaţia de a enumera înscrisurile clasificate depuse pentru ca recurentul-reclamant să cunoască materialul probator la care se face referire şi faţă de care să-şi formuleze şi să-şi susţină apărările în cauză.

Prima eroare materială săvârşită de instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual constă în confuzia pe care o face atât în privinţa obiectului cererii de chemare în judecată, cât şi în cazul recursului formulat împotriva sentinţei civile nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013 fapt care a condus la nesoluţionarea justă a acestora.

A doua eroare materială săvârşită de instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, constă în confuzia făcută de instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual cu privire la pretinsa soluţionare de către pârâtul-intimat S.R.I. a cererilor recurentului-reclamant nr. 33 şi 34 din data de 04.03.2013

A treia eroare materială săvârşită constă în confuzia privind data pretinsei soluţionări a cererilor depuse de recurentul-reclamant prin executor judecătoresc la data de 04.03.2013 şi având numărul 33/04.03.2013 şi 34/04.03.2013 care fac obiectul Cererii de chemare în judecată.

Sub acest aspect arată că, după împlinirea termenului legal de 30 de zile (respectiv în data de 30.04.2013) şi după ce pârâtul-intimat S.R.I. primise citaţie în cauză, fapt pe care îl recunoaşte în mod direct şi fără echivoc la paragraful nr. 8 de la pagina nr. 7 din întâmpinarea depusă la Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013, instituţia pârâtă a determinat o altă entitate (respectiv U.M. 0735 Ploieşti/D.J.I. Prahova) care nu era parte procesuală în cauză să formuleze un pretins răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33/04.03.2013 şi nr. 34/04.03.2013.

Faptul că recurentului-reclamant i-a fost arătată exclusiv şi nu comunicată în sens legal - Adeverinţa nr. Y/3.425.364 din 30.04.2013 emisă de U.M. 0735 Ploieşti/D.J.I. Prahova - după expirarea termenului legal de 30 de zile, dovedeşte încălcarea dispoziţiilor art. 23 şi art. 27 din Legea nr. 14 din 24.02.1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, art. 7 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, art. 126 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 131 alin. (1) şi alin. (2) din R.G.-1, Regulamentul de ordine interioară în unitate (publicat în Monitorul Oficial nr. 815 din 5 decembrie 2012) şi art. 8 alin. (1) şi art. 9 din O.G. nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor aprobată cu modificări de Legea nr. 233 din 23.04.2002.

Arată că, adeverinţa nu conţine răspunsurile solicitate de recurentul-reclamant şi care face obiectul cererii de chemare în judecată (de exemplu Adeverinţa nr. Y/3.425.364 din 30.04.2013 emisă de U.M. 0735 Ploieşti/D.J.I. Prahova conţine doar funcţia civilă asimilată funcţiilor militare deţinute în perioada în care recurentul-reclamant lucra la U.M. 0735 Ploieşti/D.J.I. Prahova, nu şi funcţiile deţinute de recurentul-reclamant în cadrul U.M. 0418 Bucureşti/Academiei Naţionale de Informaţii "Mihai Viteazu" Bucureşti [unitate de învăţământ aparţinând pârâtului-intimat S.R.I.]).

A patra eroare materială săvârşită de instanţa de recurs constă în nepronunţarea asupra excepţiei de nelegalitate a adreselor nr. x şi nr. x menţionate în sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013, invocată la ultimul termen de judecată din 29.05.2020 din Dosarul nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A cincea eroare materială constă în confuzia pe care o face instanţa de recurs cu privire la adresa nr. x menţionată atât în sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, cât şi în Decizia nr. 2481 din 11.06.2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2013 de instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, ca şi pretins răspuns la Cererea recurentului-reclamant nr. 33 din data de 04.03.2013, în condiţiile în care adresa reprezintă un proces-verbal întocmit în urma unui pretins refuz al recurentului-reclamant de a-i fi comunicat răspunsul nr. x la cererea recurentului-reclamant nr. x/25.02.2013 care face obiectul Dosarului nr. x/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A şasea eroare materială săvârşită constă în confuzia pe care se face cu privire la adresa nr. x menţionată în sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 şi în decizia civilă nr. 2481 din 11.06.2020 pronunţată în Dosarul nr. x/2013 de instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual, ca şi pretins răspuns la cererile recurentului-reclamant nr. 33 şi 34 din data de 04.03.2013, în condiţiile în care adresa nr. x a fost emisă în data de 31.01.2013, adică cu aproximativ o lună înainte ca recurentul-reclamant să depună cererile nr. x şi nr. 34/04.03.2013.

A şaptea eroare materială săvârşită de instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual constă în confuzia pe care o face cu privire la emitentul adreselor nr. x şi nr. x, apreciind că pârâtul-intimat S.R.I. ar fi răspuns la cererile recurentului-reclamant.

A opta eroare materială săvârşită de instanţa de recurs constă în confuzia pe care o face cu privire la adevăratul emitent al adreselor, deşi U.M. 0735 Ploieşti/D.J.I. Prahova l-au formulat după expirarea termenului legal de 30 de zile şi la 8 (opt) zile după depunerea Cererii de chemare în judecată la Curtea de Apel Ploieşti.

A noua eroare materială săvârşită de instanţa de recurs constă în confuzia pe care o face cu privire la cererea de declasificare a înscrisurilor necesare soluţionării Dosarului nr. x/2013 depusă de recurentul-reclamant la data de 12.09.2016 reţinând-o în mod eronat ca cerere prin care modifică şi completează acţiunea iniţială şi nefăcând nicio analiză a acesteia.

A zecea eroare materială săvârşită de instanţa de recurs constă în confuzia pe care o face în ceea ce priveşte soluţionarea Cererii completatoare a recurentului-reclamant privind obligarea pârâtului-intimat S.R.I. să modifice raporturile de muncă ale recurentului-reclamant în sensul schimbării felului muncii pe durata judecării cauzei, în condiţiile în care, în realitate instanţa era obligată să judece orice cerere adresată fără a o condiţiona în vreun fel sub aspectul motivelor concrete invocate în susţinerea acesteia, iar refuzul nejustificat şi abuziv al S.R.I. de a da curs unei astfel de cereri a fost consemnat în toate întâmpinările depuse în prezenta cauză.

Instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual a respins recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013 omiţând să cerceteze motivul de casare referitor la faptul că sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013 este nelegală, întrucât prima instanţă din cel de-al doilea ciclu procesual nu a respectat dispoziţiile obligatorii ale Deciziei nr. 3879 din 03.12.2015 dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. x/2013.

Precizează că înscrisurile solicitate nu intră în sfera documentelor clasificate deoarece nu fac referire la aspecte care să intre sub incidenţa art. 17 lit. f) şi lit. g) din Legea nr. 182 din 12.04.2002 privind protecţia informaţiilor clasificate şi art. 8 din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România aprobate prin H.G. nr. 585 din 13.06.2002, ceea ce dovedeşte că pârâtul-intimat S.R.I. le-a secretizat în mod nelegal.

Prima instanţă din cel de-al doilea ciclu procesual nu a permis susţinerea şi administrarea materialului probator solicitat de recurentul-reclamant în Dosarul nr. x/2013, s-a pronunţat asupra unor înscrisuri care nu au fost depuse la dosarul cauzei şi fără a face însă vreo analiză a pretinselor "documente clasificate" (dacă există în realitate) emise de pârâtul-intimat S.R.I., în conformitate cu criticile concrete ale recurentului-reclamant, aspecte ce au condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale.

Faţă de aceste aspecte esenţiale care au condus la respingerea acţiunii, apreciază ca fiind evident că sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013 a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar neanalizarea aspectelor menţionate la acest subpunct, precum şi nemotivarea respectivei neanalizări de către prima instanţă din cel de-al doilea ciclu procesual echivalează cu nemotivarea hotărârii, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ, dar instanţa de recurs din cel de-al doilea ciclu procesual a omis să cerceteze aceste motive de casare, pretinzând în mod fals că sunt referiri generice care nu ar intra sub incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) şi ar fi ţinută să le cerceteze cu adevărat şi să se pronunţe asupra lor, când în realitate instanţa este obligată să judece orice cerere adresată fără a o condiţiona în vreun fel sub aspectul motivelor concrete invocate în susţinerea acesteia.

5. Apărări formulate în cauză

Intimatul Serviciul Român de Informaţii a depus întâmpinare, solicitând în principal respingerea contestaţiei ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca fiind nefondată.

II. Soluţia asupra contestaţiei în anulare

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte constată a fi nefondată contestaţia în anulare introdusă de contestatorul A., pentru următoarele considerente:

Examinând criticile formulate de contestator, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la retractarea deciziei nr. 2481/11 iunie 2020, astfel că va respinge ca nefondată contestaţia în anulare.

Contestaţia în anulare prevăzută de art. 503 alin. (2) C. proc. civ. este o cale de atac extraordinară, de retractare, ce nu poate fi promovată decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de legiuitor, calea de atac în discuţie neputând reprezenta prilej pentru rediscutarea aspectelor analizate de instanţele de recurs.

"Erorile materiale", în sensul art. 503 din C. proc. civ., sunt erori evidente cu privire la aspecte esenţiale de ordin formal-procedural, care au dus la pronunţarea unei soluţii eronate; acestea nu sunt greşeli de judecată şi nu se referă la aspectele de fond ale cauzei, cum ar fi, de exemplu, modul în care instanţa a apreciat probele sau a înţeles să interpreteze o dispoziţie legală.

De aceea argumentele expuse de contestator, prin care afirmă că instanţa de recurs a săvârşit numeroase erori materiale cu prilejul soluţionării recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 267/09.11.2016 nu pot constitui temei pentru retractarea deciziei civile în discuţie întrucât acestea tind să demonstreze nu existenţa unor greşeli materiale evidente, ci netemeinicia raţionamentului logico-juridic al instanţei de recurs, reprezentând astfel o cale de atac.

În acest sens, este de observat că în cadrul pretinselor erori materiale contestatorul critică modalitatea în care instanţa de recurs s-a pronunţat asupra solicitărilor sale, susţinând că ar fi făcut confuzii în ceea ce priveşte obiectul cauzei, că a ignorat dispoziţiile legale incidente şi jurisprudenţa ICCJ, că nu a obligat pârâtul să prezinte documente necesare cauzei, nu a observat că instituţia pârâtă nu a emis un răspuns la cererile sale A mai menţionat că s-a făcut confuzie cu privire la data soluţionării cererilor, că nu s-a pronunţat asupra excepţiei de nelegalitate a adreselor x şi nr. x menţionate în sentinţa civilă nr. 267/09.11.2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în Dosarul nr. x/2013, invocată la ultimul termen de judecată din 29.05.2020, că instanţa de fond nu a observat că este un alt emitent al acestor adrese, s-a respins eronat excepţia conexităţii şi nu s-a dispus declasificarea înscrisurilor.

Înalta Curte constată că este evident că aceste aspecte nu pot fi circumscrise noţiunii de eroare materială, ci cel mult unor considerente contradictorii, ce nu pot fi cenzurate pe calea contestaţiei în anulare.

Aceleaşi considerente sunt valabile şi cu privire la pretinsa contradicţie existentă cu privire la modul de comunicare a răspunsului la cererile nr. x şi 34 din 04 martie 2013.

Argumentele contestatorului cu privire la modul de soluţionare a cererii sale de recurs nu se grefează pe conţinutul erorii de ordin material, ele reprezentând, în realitate, critici la adresa modalităţii de soluţionare a recursului său, ce nu pot fi primite în cadrul prezentei căi de atac.

Art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 şi 4 C. proc. civ. stabileşte că "hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale; 3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate de recurent în termen; 4. instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unuia din recursurile declarate în cauză ".

Împrejurarea că în motivarea hotărârii atacată nu se face absolut nici o vorbire sau motivare asupra unor critici formulate în primul ciclu procesual, nu se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., pentru că această dispoziţie legală are în vedere erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, respectiv, anularea greşită ca netimbrat a recursului declarat sau făcut de un mandatar (fără calitate si alte asemănătoare s.a.).

În ceea ce priveşte punctul 3 din cadrul art. 503 alin. (2), devine incident doar în momentul în care instanţei de recurs nu s-a pronunţat asupra unui motiv de casare, respectiv neabordarea lui în cuprinsul deciziei, el putând constituie temei pentru admiterea contestaţiei în anulare, întrucât ceea ce a urmărit legiuitorul prin reglementarea acestei căi de atac este să asigure efectivitatea controlului judiciar exercitat pe calea recursului şi nicidecum să pună la dispoziţia părţii interesate un remediu suplimentar pentru eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţele de recurs.

De aceea, este necesară distincţia între motive de casare şi argumentele care vin să susţină aceste motive, textul legal având în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurent (motive arătate în mod expres şi limitativ de art. 488 din C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Examinând cererea de recurs formulată împotriva sentinţei civile pronunţate în dosarul nr. x/2013, Înalta Curte constată că recurentul s-a prevalat de dispoziţiile art. 488 pct. (6) şi (8) C. proc. civ., motive de casare ce au fost analizate amplu de instanţa de recurs, după cum rezultă din cuprinsul deciziei civile atacate în prezenta cauză.

În ceea ce priveşte susţinerea contestatorului că instanţa de recurs a respins recursul său, omiţând să cerceteze motivul de casare privind nesoluţionarea cererilor sale de declasificare a unor înscrisuri/documente, se constată că, în cauză, chiar partea a menţionat că toate cererile de declasificare a documentelor au fost formulate nu ca un capăt de cerere distinct ci în contextul propunerii şi administrării de probe, or, este evident, analizând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., că acestea nu au în vedere nesoluţionarea unor cereri de administrare a probatoriului ci exclusiv omisiunea cercetării unor motive de casare invocate în termen de către contestator.

De asemenea, nici critica referitoare la omisiunea cercetării motivului de casare privitor la excepţia de nelegalitate a actelor administrative individuale prin care au fost aplicate contestatarului sancţiuni disciplinare nu este susţinută, observând Înalta Curte faptul că recurentul a formulat cererea în cadrul dezbaterilor, ca şi un motiv de recurs, nefiind vorba de nesoluţionarea unei excepţii de nelegalitate.

Pe de altă parte, se constată că, în mare parte, susţinerile din cuprinsul contestaţiei reiau motivele invocate şi în cadrul recursurilor şi acţiunii în cele două cicluri de judecată, respectiv că nu s-a răspuns la adresele nr. x şi 34 din 4 martie 2013, că nu s-au desecretizat înscrisuri, că nu s-a motivat detailat asupra tuturor cererilor efectuate sau invocate, aspecte care au făcut obiectul analizei instanţei de recurs.

Înalta Curte constată că motivele contestaţiei în anulare nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială",sau că instanţa de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare invocate în termen sau nu s-a pronunţat asupra unuia din recursurile declarate în cauză, astfel cum sunt reglementate de prevederile art. 503 alin. (2) C. proc. civ., contestatorul formulând critici cu privire la modul de aplicare şi interpretare a cadrului normativ de către instanţa de recurs, ceea ce corespunde unei erori de judecată, ipoteză care nu se înscrie în textul de lege anterior menţionat şi care nu poate fi îndreptată pe calea unei contestaţii în anulare.

Pentru aceste considerente, în raport de dispoziţiile art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 2481 din data de 11 iunie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2013.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2021.