Insurance guarantee fund appeal on insurance payment rejected: appeal dismissed, lower court ruling upholding insurer’s payment obligation affirmed

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017 din 8.12.2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea deciziei nr. 10987 din 8.11.2017, prin care s-a respins cererea sa de plată cu privire la suma de 450000 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3234 din 5 iulie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

Admite contestaţia formulată de către reclamanta A., cu sediul ales pentru comunicarea actelor la sediul B. - S.P.A.R.L., Cluj Napoca, Piaţa Cipariu nr. 9, Judeţ CLUJ, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu sediul în Sector 1, Bucureşti.

Anulează decizia nr. 10.987/08.11.2017, emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubire.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3234 din 5 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii ca nefondată.

Recurentul-pârât a susţinut că nu pot fi primite considerentele instanţei de fond care arată că plata ratelor de asigurare s-a făcut în mod corect, valabil şi legal către intermediar întrucât, pentru valabilitatea plăţii fiind necesar ca ratele de asigurare să fie achitate la termen sau cel târziu în termenul de graţie de 10 zile prevăzut expres în condiţiile de asigurare. Mai arată pârâtul că modul defectuos în care mandatarul petentei şi-a îndeplinit obligaţii nu poate fi imputat subscrisei.

Pârâtul invocă ca practic judiciară sentinţa civilă nr. 3862/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.

Totodată, obligarea FGA în mod direct la plată este inadmisibilă în raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la faptul că subscrisa nu ar fi parcurs procedura prealabilă şi la aceea că instanţa nu a analizat temeinicia cuantumului sumei pretinse.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 15 iulie 2019, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate susţinute de recurentul-pârât, Înalta Curte are în vedere că, prin Decizia nr. 10987 din 8.11.2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x din 6.09.2016, prin care A. a solicitat plata unor despăgubiri în cuantum de 450.000 RON, ca urmare a producerii evenimentului din data de 15.05.2012.

Contestând această decizie, reclamanta a susţinut că a achitat toate ratele aferente poliţei de asigurare atât direct în contul debitoarei cât şi prin inetermediul brokeru-lui C. S.R.L.. Chiar dacă broker-ul pârâtei nu ar fi transferat sumele primite de la subscrisa pentru asigurare în contul pârâtei, acest fapt nu poate fi imputat societăţii şi nici nu constituie cauză de reziliere a contractului de asigurare. Totodată, se arată că este inadmisibilă declararea nulităţii poliţei de asigurare, act intrat în circuitul civil şi pe care însăşi societatea de asigurare îl recunoaşte.

Instanţa de fond a confirmat susţinerile reclamantei şi a admis contestaţia formulată, a anulat decizia nr. 10.987/08.11.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubire.

Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea normelor de drept incidente, în raport cu starea de fapt din speţă, ţinând cont de existenţa Poliţei privind Asigurarea Bunurilor aparţinând întreprinderilor Mici si Mijlocii seria x nr. x emisă de către D. S.A., precum şi de faptul că asigurarea a fost încheiată prin intermediul broker-ului C. S.R.L..

Din această perspectivă, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, devin nerelevante susţinerile privind faptul că "chiar dacă asigurarea este realizată prin intermediar, pentru a-şi produce valabilitatea, ratele trebuie să fie achitate la termen sau cel târziu în termenul de graţie de 10 zile prevăzut expres în condiţiile de asigurare. Faptul că mandatarul petentei şi-a îndeplinit defectuos mandatul, nu poate fi imputat subscrisei.".

Astfel, nulitatea poliţei de asigurare rezultată din declararea pierderii ei invocată de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor pentru respingerea cererii de plată, nu are relevanţă juridică şi nu poate fi opusă reclamantei, care nu a cunoscut aceste aspecte.

Astfel, poliţa privind Asigurarea Bunurilor aparţinând întreprinderilor Mici si Mijlocii seria x nr. x emisă de către D. S.A. a fost declarată pierdută de către directorul intermediarului C. S.R.L. la data de 22.11.2011, dosar fond, iar societatea asigurătoare a procedat la publicarea anunţului de pierdere în data de 24.11.2011, într-un ziar de circulaţie naţională.

Cu toate acestea, la data de 23.12.2011, intermediarul broker C. S.R.L. a emis poliţa anterior menţionată pentru asigurarea bunurilor reclamantei, dosar fond, confirmată de societatea asigurătoare, fila x verso dosar fond, efectuându-se totodată şi plata primei rate, astfel cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosar fond.

Faţă de aceste considerente, este corectă aserţiunea instanţei de fond în sensul că nulitatea poliţei rezultată din declararea pierderii ei nu poate fi opusă reclamantei, astfel cum nu poate fi imputat societăţii reclamante modul în care broker-ul de asigurare C. S.R.L. şi-a îndeplinit obligaţiile faţă de asigurătorul falimentar.

Înalta Curte apreciază că este nefondată susţinerea recurentei-pârâte în sensul că rata nr. 2 nu a fost încasată nici la scadenţă şi nici în termenul de graţie, deoarece potrivit dispoziţiilor art. 1502 din C. civ., chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite scadente anterior. Or, pârâtul nu a contestat plata ratelor unu şi trei, pentru care există chitanţe, ci doar plata ratei doi, pentru care nu a fost depusă nicio chitanţă. Prin urmare, odată ce a fost făcută dovada achitării ratei trei, se prezumă şi plata ratei doi, la dosar neexistând o probă contrară.

Aşadar, Înalta Curte nu poate valida, în speţă, susţinerile pârâtului în legătură cu încetarea efectelor poliţei în cazul neachitării unei rate. Suma asigurată potrivit poliţei seria x nr. x a fost în valoare de 650.000 euro, pentru perioada 24.12.2011 - 23.12.2012, iar prima de asigurare a fost stabilită la suma de 1.170 eşalonat în şase rate, iar până la data procedurii evenimentului, respectiv data de 15.05.2012 trebuiau să fie achitate 3 rate.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa invocată, Înalta Curte arată că sentinţa civilă nr. 3862/2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti vizează alte situaţii, şi, dincolo de acest aspect, se reţine că în sistemul de drept românesc, practica judiciară nu reprezintă izvor de drept.

În ceea ce priveşte soluţia de obligare directă la plata sumei de bani cu titlu de despăgubire, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 18 din legea nr. 554/2004 instituie un ciontencios administrativ de plină jurisdicţie, în care instanţa de contencios administrative poate impune autorităţii publice să înlăture vătămarea produsă reclamantului printr-un act administrativ nelegal şi să se recunoască pretenţia dedusă judecăţii. În acest sens, Înalta Curte nu poate primi alegaţiile pârâtului în sensul că "reclamanta nu poate obţine plata despăgubirilor direct în instanţă, fără parcurgerea în prealabil a procedurii administrative...", cu atât mai cu cât suma acordată ca despăgubire este cu mult sub valoare bunului asigurat, respectă suma maximă admisă potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, iar cuantumul despăgubirilor solicitate nu a fost contestate de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin întâmpinarea depusă la fond.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3234 din 5 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2021.