Resale price maintenance as competition restriction by object and interruption of sanction prescription by investigative acts

Şedinţa publică din data de 9 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei a solicitat anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 privind sancţionarea sa pentru încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea concurenţei şi a art. 101 alin. (1) din Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene, anularea tuturor actelor unilaterale emise de Consiliul Concurenţei prin care s-a refuzat accesul la toate documentele din dosarul de investigaţie, cu încălcarea dreptului la apărare: documentul având număr de ieşire x/29.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2685/18.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. x/18.09.2014; documentul având număr de ieşire x/11.09.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2451/05.09.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. x/05.09.2014; refuzuri faţă de revenirile făcute de Reclamanta ca urmare a documentului având număr de ieşire RG 9528/18.08.2014, ca răspuns la solicitarea A. nr. 2285/12.08.2014, înregistrată la Consiliul Concurenţei cu nr. x/12.08.2014, prin care s-a acordat acces doar la o parte dintre documentele din dosarul de investigaţie.

În subsidiar, reclamanta a solicitat reducerea, în baza principiului proporţionalităţii, a cuantumului amenzii dispuse prin Decizia atacată, respectiv de 29.202.355 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1588 din 13 mai 2016 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată şi completată de către reclamanta A. S.R.L., cu sediul în Braşov, reprezentată convenţional prin B., cu sediul profesional în Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, cu sediul în Bucureşti, Piaţa Presei Libere nr. 1, corp D1.

Anulează în parte decizia nr. 13/14.04.2015, respectiv doar în ceea ce priveşte individualizarea amenzii în cuantum de 29.202.355 RON aplicate reclamantei, prin majorarea la 10% a atenuantei reţinute de Consiliul Concurenţei pentru împrejurarea că în sarcina sa nu a fost reţinută existenţa clauzei "Promo" şi, pe cale de consecinţă, dispune reducerea amenzii contravenţionale la cuantumul de 25.821.029 RON, reprezentând 0,84% din cifra de afaceri totală în anul financiar 2013.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 10.000 de RON cheltuieli de judecată parţiale.

Respinge în rest cererea, ca neîntemeiată.".

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1588 din 13 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul Consiliul Concurenţei.

Recurenta reclamantă A. S.R.L. a criticat pentru nelegalitate sentinţa recurată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată şi:

În principal, anularea Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 în ceea ce priveşte reclamanta, precum şi toate actele unilaterale emise de către Consiliului Concurenţei prin care s-a refuzat accesul reclamantei la toate documentele de invetigaţie, cu încălcarea dreptului la apărare;

În subsidiar, reducerea amenzii dispusă prin Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015 şi obligarea intimatului pârât la plata integrală a cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs învederează următoarele.

Apreciază că instanţa de fond a aplicat greşit standardul de probă în materie de concurenţă şi nu a cenzurat lipsa motivării din decizie cu privire la argumentele aduse în apărare, esenţiale pentru evaluarea faptelor.

Decizia de sancţionare este nelegală, fiind emisă cu încălcarea cerinţei motivării, prin respingerea apărărilor economice esenţiale în urma confuziei privind apărările A. şi probele în sprijinul acestora iar soluţia instanţei de fond care a încercat să includă post factum o motivare neprevăzută în decizia atacată nu ar putea fi menţinută.

Apreciază că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia de sancţionare, Consiliul aplicând fără motivare un tratament diferit unora dintre societăţile investigate.

Astfel, decizia de sancţionare este nelegală iar soluţia primei instanţe este greşită faţă de nerespectarea principiului egalităţii de tratament şi a obligaţiei de motivare a aplicării unui tratament diferit societăţilor nesancţionate.

Apreciază că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia, aceasta fiind emisă cu încălcarea dreptului la apărare în procedura administrativă - refuzul accesului la întregul dosar de investigaţie - caracterul discriminatoriu al investigaţiei, doar cu privire la 4 retaileri - durata excesivă a investigaţiei.

Apreciază că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia, aceasta fiind emisă cu încălcarea termenului pentru deliberare, iar termenele prevăzute de art. 9 alin. (1) şi (2) şi art. 15 din Ordinul nr. 789/2011 sunt termene imperative.

Instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia, aceasta fiind emisă cu încălcarea cerinţelor de cvorum şi a principiului continuităţii iar adoptarea deciziei în condiţiile în care la deliberări nu au participat toţi membrii prezenţi la audieri este de natură să provoace o vătămare recurentei.

Instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia, dreptul Consiliului de a aplica sancţiunea impusă fiind prescris la momentul deliberării.

Termenul de prescripţie aplicabil faptelor reţinute în decizie putea fi întrerupt doar de acţiunile întreprinse în scopul declanşării unei investigaţii, nu şi de acţiunile ulterioare declanşării.

Astfel, decizia de sancţionare este nelegală iar soluţia instanţei de fond greşită faţă de legea aplicabilă la momentul faptelor sancţionate, dreptul Consiliului de a aplica sancţiunea fiind prescris la momentul deliberării, trecând mai mult de 5 ani de la încetarea faptei până la sancţionare şi neoperând vreo cauză de întrerupere.

Instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia, stabilind ca fiind întrunite elementele constitutive ale contravenţiei.

Raportat la activitatea recurentei şi la faptul că reperul A. în determinarea preţurilor la raft este piaţa, faptele reţinute nu pot reprezenta o încălcare "prin obiect" a regulilor de concurenţă.

În legătură cu exceptarea individuală, arată că faptul că în unele situaţii menţiunile nu au fost necesare nu înseamnă că în acele situaţii în care au fost nu a fost dovedită indispensabilitatea.

Instanţa de fond a respins în mod greşit argumentele cu privire la individualizarea sancţiunii iar, în ceea ce priveşte stabilirea nivelului de bază în funcţie de gravitatea şi durata faptei, instanţa a menţinut în mod greşit calificarea faptei ca fiind de gravitate medie, în condiţiile în care în raport cu aceeaşi înţelegere reţinută în decizie, aceeaşi faptă a furnizorilor a fost considerată ca fiind de gravitate mică.

În ceea ce priveşte lipsa beneficiilor economice, instanţa a apreciat în mod eronat că în lipsa înţelegerii s-ar fi transferat mai multe beneficii consumatorilor prin reducerea preţului la raft iar retalierii obţineau un avantaj.

Instanţa de fond a respins în mod greşit circumstanţa atenuantă privind durata excesivă a procedurii administrative.

De asemenea, instanţa a respins în mod greşit circumstanţa atenuantă a colaborării în cursul investigaţiei şi a circumstanţei privind lipsa intenţiei.

La individualizarea amenzii, instanţa nu se putea limita la a reduce amenda de la 0,95% la 0,84% în condiţiile în care, conform calculelor, doar corectarea gravităţii greşit reţinute ar fi condus la o amendă a 0,425%.

Instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 453 C. proc. civ. privind stabilirea cheltuielilor de judecată.

Recurentul pârât Consiliului Concurenţei, a criticat pentru nelegalitate sentinţa recurată şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecarea în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect reducerea amenzii aplicate A. S.R.L., modificarea sentinţei în acest sens şi respingerea în tot a acţiunii introductive privind anularea Deciziei nr. 13/14.04.2015.

Pârâtul Consiliul Concurenţei apreciază că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât a fost valorificată în mod corect circumstanţa atenuantă constând în faptul că în sarcina întreprinderii nu a fost reţinută existenţa clauzei promo.

Amenda stabilită respectă principiul proporţionalităţii întrucât autoritatea a aplicat un nivel de bază de 2,1% din cifra de afaceri totală a A., deci spre minimul prevăzut de lege pentru înţelegerile de gravitate medie.

Nivelul de bază stabilit în funcţie de gravitate şi în funcţie de durată a fost ajustat prin aplicarea de circumstanţe atenuante iar, în final, amenda a fost de 0,95%, cu mult sub minimul prevăzut de Instrucţiuni şi mult sub nivelul maxim prevăzut de art. 53 alin. (1) din lege. De asemenea, s-a ţinut cont şi de respectarea principiului efectului disuasiv al amenzii.

În final, susţine că se impunea reevaluarea cuantumului cheltuielilor de judecată, prin prisma dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ..

4. Apărările formulate

Ambii intimaţi au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursurilor, considerând că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, faţă de considerentele hotărârii pe care le apreciază ca fiind corecte, contrar criticilor formulate prin cererile de recurs.

5. Aspecte procedurale

Recurenta reclamantă a formulat cerere de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în vederea pronunţării unei hotărâri preliminare.

Prin încheierea din data de 08.09.2020, instanţa a respins cererea pentru considerentele indicate în cuprinsul încheierii şi a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la soluţionarea Cauzei C-308/2019 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din data de 12.10.2021, cauza a fost repusă pe rol, fiind pronunţată Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza Whiteland, la data de 21.01.2021.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Instanţa de recurs observă faptul că, deşi s-a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., acesta nu a fost dezvoltat, fiind menţionat, probabil, din eroare.

O primă critică constă în susţinerea că instanţa de fond a aplicat greşit standardul de probă în materie de concurenţă.

Astfel, instanţa nu ar fi sancţionat lipsa motivării deciziei contestate şi faptul că autoritatea s-a regăsit într-o gravă confuzie cu privire la apărările economice li probele pe care le susţineau.

Instanţa de recurs observă, în acord cu judecătorul fondului, că decizia contestată a fost motivată, cuprinzând toate temeiurile de fapt şi de drept avute în vedere de emitentul actului de sancţionare, fapt ce a permis exercitarea controlului judecătoresc. În aceste condiţii, nu se poate pune problema aplicării sancţiunii anulării deciziei contestate, nefiind produsă nicio vătămare concretă recurentei reclamante iar susţinerea acesteia că autoritatea emitentă s-ar fi aflat în confuzie cu privire la apărările formulate şi probele aduse este o problemă ce antamează însăşi existenţa faptei contravenţionale reţinute în sarcina sa.

Intimatul pârât a emis decizia contestată în temeiul dispoziţiilor art. 26 alin. (4) din Legea nr. 21/1996, conform căreia "deciziile Consiliului Concurenţei sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi si se aplică sancţiunile corespunzătoare (...)".

Se observă că intimatul a constatat şi sancţionat realizarea unor înţelegeri de fixare directă şi/sau indirectă a preţurilor de vânzare şi/sau revânzare de către cei 4 retaileri şi furnizorii lor, actul fiind motivat în mod corespunzător, fiind descrise faptele constatate prin prisma încălcării actului normativ incident.

Recurentul reclamant critică modul de constatare a faptei contravenţionale însă modalitatea în care a fost analizată fapta de către emitentul actului a permis formularea de critici şi, de asemenea, a permis exercitarea controlului de către instanţă, iar o motivare, chiar insuficientă, nu poate conduce, de plano, la aplicarea sancţiunii nulităţii actului, fără identificarea unei vătămări concrete.

Intimatul pârât a reţinut participarea recurentei reclamante la înţelegerea de fixare directă a preţului, pe baza probelor care au stat la baza constatării săvârşirii faptei contravenţionale.

Conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, autoritatea de concurenţă este cea care trebuie să probeze existenţa încălcării şi orice dubiu favorizează întreprinderea investigată iar în cazul dedus judecăţii, intimatul pârât a respectat standardul de probă, dovedind în mod cert faptul că recurenta reclamantă a încheiat o înţelegere anticoncurenţială având drept obiect fixarea preţurilor de revânzare.

Analiza emitentului actului a fost efectuată pe produse individuale şi nu pe categorii de produse, pe perioada promoţiei restrictive şi nu pe o perioadă întreagă, acordându-se relevanţă preţului per produs determinat cu o anumită cantitate faţă de care retailerul şi furnizorul au convenit stabilirea unui preţ fix sau minim, astfel că nu prezenta relevanţă analiza economică efectuată de către recurenta reclamantă, faţă de faptele reţinute pe baza probelor prezentate. Nu se impunea o motivare exhaustivă din partea intimatului, răspunderea contravenţională fiind personală, cu atât mai mult cu cât stabilirea săvârşirii faptei anticoncurenţiale s-a bazat inclusiv pe recunoaşterea din partea furnizorilor a complexului de înţelegeri (clauza PRM şi clauza Promo).

În aceste condiţii, nu se reţine faptul că judecătorul fondului ar fi efectuat o motivare post factum, analiza instanţei de primă jurisdicţie fiind judicioasă, raportat la faptele reţinute şi probele administrate, aprecierile recurentei din cadrul acestui prim motiv de recurs antamând fondul cauzei, astfel că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentă, motivarea instanţei de fond fiind corespunzătoare exigenţelor prevăzute de art. 425 C. proc. civ.

O altă critică adusă de recurenta reclamantă constă în susţinerea că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia contestată, în condiţiile în care Consiliul Concurenţei a aplicat, nemotivat, un tratament diferit unora dintre societăţile investigate.

Circumstanţele reţinute de către Consiliul Concurenţei în relaţia A.-furnizori sunt diferite de cele din relaţia C.-furnizori astfel că nu pot fi identificate situaţii comparabile ce au fost tratate în mod diferit. Astfel, s-a constatat că înţelegerile de fixare a preţului de revânzare încheiate cu recurenta reclamantă reprezintă o restricţie prin obiect a concurenţei, faptă contravenţională sancţionată de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi de art. 101 par. 1 TFUE.

În cazul C., situaţia de fapt a fost diferită, nefiind probat acordul de voinţă al părţilor pentru încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale iar investigaţia a fost finalizată prin Ordinul nr. 122/2016, act ce nu constituie obiectul din cauza pendinte. Soluţia de închidere a investigaţiei deschise împotriva C. a fost dispusă în considerarea faptului că nu s-a demonstrat existenţa unor înţelegeri de fixare a preţurilor de revânzare şi nu prin săvârşirea vreunei erori de drept cu privire la aprecierea caracterului anticoncurenţial al relaţiei dintre C. şi furnizorii săi.

Investigaţia desfăşurată cu privire la recurenta reclamantă din cauza pendinte şi cea închisă prin Ordinul nr. 122/2016 nu a vizat acelaşi tip de înţelegeri, fiind exclusă nu numai similaritatea dar şi comparabilitatea situaţiilor în care s-au aflat întreprinderile investigate, nefiind nici un temei pentru a proceda la anularea sancţiunii aplicate reclamantei prin raportare la concluziile unei investigaţii referitoare la alt gen de raporturi comerciale, nepunându-se problema anulării deciziei contestate, dreptul la apărare al recurentei nefiind încălcat şi nici nu s-a dovedit producerea unei vătămări, recurenta având posibilitatea de a-şi formula apărări, pe baza documentelor consultate. Nu este aplicabilă în speţă jurisprudenţa indicată de recurentă, nefiind vorba despre aceleaşi criterii în cazul tuturor societăţilor.

Vinovăţia sau nevinovăţia recurentei reclamante nu poate fi analizată prin raportare la comportamentul altei întreprinderi ce nu a fost avut în vedere de Consiliul Concurenţei în fundamentarea comportamentului anticoncurenţial şi nu a fost sancţionat prin Decizia nr. 13/2015 astfel că nu se poate verifica legalitatea actului contestat relativ la conţinutul unui alt act care se referă la o altă entitate economică.

Examinarea legalităţii deciziei contestate se poate efectua exclusiv prin prisma considerentelor de fapt şi de drept reţinute de emitentul actului în cadrul Deciziei nr. 13/2015, răspunderea contravenţională având caracter personal.

În acest sens este şi jurisprudenţa CJUE (C-89/95), prin care s-a reţinut faptul că împrejurarea că o altă întreprindere subiect al unei investigaţii nu a fost reţinută de Comisie că ar fi săvârşit o încălcare nu poate constitui un motiv de anulare a constatării că reclamanta din cauza respectivă a săvârşit o încălcare, dacă aceasta este probată adecvat.

În acelaşi sens, instanţa unională a statuat, în cauzele conexate T 109/02, T 118/02, T125/02, T 126/02, T 128/02, T 129/02, T 132/02 şi T 136/802: "Cu titlu suplimentar, trebuie observat că obiectul contestaţiilor formulate de AWA şi de Koehler nu priveşte propria lor cifră de afaceri cât lipsa luării în considerare a cifrei de afaceri a grupului cu privire la MHTP şi Zanders. Or, chiar în situaţia în care Comisia s-ar fi înşelat în cazul acestora din urmă, nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârşită în favoarea altuia. Argumentul potrivit căruia întreprinderilor MHTP şi Zanders le-ar fi fost aplicată o amendă mai redusă nu poate conduce la o reducere a amenzii aplicate întreprinderilor AWA sau Koehler. (...) Trebuie amintit că respectarea principiului egalităţii de tratament trebuie conciliată cu respectarea principiului legalităţii, potrivit căruia nimeni nu poate invoca, în beneficiul său, o nelegalitate săvârşită în dauna altuia".

Astfel, în cazul în care o întreprindere a acţionat cu încălcarea normelor legale nu poate pretinde exonerarea de răspundere pentru motivul că altă întreprindere nu a fost sancţionată, prin invocarea unei eventuale nelegalităţi săvârşită în favoarea unei alte societăţi.

În consecinţă, soluţia instanţei de fond este corectă, nefiind încălcat principiul egalităţii de tratament iar decizia de sancţionare a fost motivată corespunzător.

O altă critică a recurentei reclamante constă în susţinerea că, în mod greşit prima instanţă a reţinut faptul că nu a fost încălcat dreptul la apărare al reclamantei.

Înalta Curte constată că dreptul recurentei reclamante de a avea acces la dosar în procedura administrativă nu a fost încălcat, societatea având acces la toate documentele pe care autoritatea de concurenţă şi-a întemeiat sancţiunea aplicată, în urma constatării existenţei anticoncurenţiale reţinute în sarcina sa.

Relevante sunt considerentele Hotărârii CJUE pronunţate în cauza C - 109/10 P prin care s-a statuat că "dreptul de acces la dosar presupune că întreprinderii în cauză să i se acorde de către Comisie posibilitatea de a proceda la o examinare a tuturor înscrisurilor care figurează în dosarul de investigare şi care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa. Acestea cuprind atât înscrisurile incriminatoare, cât şi pe cele dezincriminitoare, sub rezerva secretelor comerciale ale altor întreprinderi, a documentelor interne ale Comisiei şi a altor informaţii confidenţiale".

Contrar susţinerilor recurentei, dreptul la apărare al acesteia nu a fost încălcat prin neacordarea accesului la alte documente decât cele care au fundamentat concluziile emitentului actului, acestea fiind cele care analizează comportamentul anticoncurenţial al acesteia, exclusiv prin prisma relaţiei comerciale cu furnizorii săi. Astfel, orice alte documente care se referă la întreprinderi nesancţionate sau la fapte care nu au legătură cu cele identificate de Consiliul Concurenţei nu o vizează pe reclamantă astfel că neacordarea accesului la acest tip de documente nu poate echivala cu încălcarea liberului acces la dosarul investigaţiei.

Dreptul la apărare trebuie recunoscut întreprinderii acuzate de încălcarea legii concurenţei numai în legătură cu obiectul investigaţiei, acesta fiind reprezentat de înţelegerea anticoncurenţială, aspecte ce rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 42-43 din Legea nr. 21/1996, recurenta nejustificând un interes circumscris apărării, în a lua cunoştinţă de acte şi fapte cu conţinut anticoncurenţial faţă de care este terţ.

Jurisprudenţa constantă a instanţelor europene a subliniat că raţiunea dreptului la acces este aceea de a permite întreprinderii să cunoască toate înscrisurile care figurează în dosarul de investigare şi care sunt susceptibile să fie pertinente pentru apărarea sa iar pertinenţa apărării presupune consultarea probatoriului administrat în legătură cu acuzaţia concretă adusă întreprinderii solicitante şi nu a celui administrat în legătură cu alte acte sau fapte cu obiect sau efecte anticoncurenţial ce nu vizează întreprinderea în cauză.

În acest context, în mod corect a reţinut judecătorul fondului faptul că demersul reclamantei, de a solicita accesul la toate documentele din dosar şi la întregul dosar de investigaţie, fără a avea o solicitare concretă, punctuală, nu poate conduce la concluzia că i-a fost refuzat accesul la dosar prin faptul că emitentul actului a cerut acesteia să identifice fiecare dintre informaţiile la care a solicitat accesul, care apar ca fiind confidenţiale şi la care nu i s-a acordat accesul şi să motiveze pentru care se solicită accesul în sensul utilităţii în vederea exercitării dreptului la apărare.

Astfel, recurenta a avut acces la un opis şi a avut posibilitatea de a identifica informaţiile pe care le considera utile pentru exercitarea dreptului la apărare, acestea fiind determinabile.

Recurenta reclamantă a primit acces atât la documentele cu caracter incriminator cât şi la cele cu caracter dezincriminator, cu excepţia documentelor interne, a secretelor de afaceri şi a altor infirmaţii confidenţiale, prin prisma relaţiei întreprinderii cu furnizorii săi. Documentele ce privesc fapta ce rezultă din relaţiile altor retaileri cu furnizorii lor nu prezintă relevanţă pentru situaţia recurentei astfel că nu avea caracter relevant nici în vederea exercitării dreptului la apărare, faţă de concluziile din raport.

Nu se poate pune problema unui caracter discriminatoriu al investigaţiei, aşa cum susţine recurenta reclamantă, întrucât intimata poate dispune investigaţii numai în condiţiile în care deţine suficiente indicii pe baza cărora să poată iniţia o investigaţie a unor eventuale fapte anticoncurenţiale.

Nu se poate aplica sancţiunea anulării actului contestat pentru o presupusă inacţiune a Consiliului Concurenţei şi nici nu s-a indicat care este vătămarea produsă recurentei reclamante pentru faptul că nu s-ar fi pornit o investigaţie şi împotriva altor retaileri, atât timp cât răspunderea contravenţională este personală, nefiind indicate care ar fi fost consecinţele unei astfel de acţiuni din partea autorităţii de concurenţă, raportat la dreptul la apărare al recurentei.

De altfel, a fost pornită procedura de investigaţie şi faţă de alţi retaileri, în cadrul a patru investigaţii distincte iar la data de 17.10.2014 s-a declanşat o nouă investigaţie cu privire la alţi retaileri şi furnizorii acestora, numai după ce au existat suficiente temeiuri de fapt şi de drept cu privire la posibila încălcare a regulilor de competenţă.

Potrivit jurisprudenţei CJUE, în materia probaţiunii, nu este suficientă simpla invocare a nefurnizării unor documente în cadrul investigaţiei, chiar privind alte întreprinderi, ci întreprinderea interesată trebuie să probeze că înscrisurile respective ar fi putut fi folosite în mod util în apărarea sa.

În consecinţă, nu se pot reţine ca întemeiate aceste motive de recurs.

Critică recurenta faptul că instanţa de fond a respins argumentele privind durata excesivă că investigaţiei.

Investigaţia cuprinde perioada dintre data declanşării acesteia şi data emiterii raportului de investigaţie, care este comunicat părţilor, iar procedura de adoptare a soluţiei şi de emitere a deciziei este distinctă.

Judecătorul fondului a reţinut în mod pertinent faptul că durata investigaţiei a avut un caracter rezonabil, faţă de criteriile obiective existente, respectiv gradul de complexitate, durata şi gravitatea faptelor analizate, numărul de întreprinderi investigate, piaţa analizată, administrarea probelor, centralizarea rezultatelor etc.

Termenele au caracter de recomandare astfel că recurenta nu a dovedit producerea unei vătămări raportat la durata investigaţiei, având în vedere că dreptul său la apărare se exercită de la momentul comunicării deciziei şi prin raportare la constatările cuprinse în actul administrativ.

De altfel, nu se indică, în concret, prin acest motiv de recurs, ce norme de drept material ar fi încălcat prima instanţă, în sensul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recursul nefiind cale de atac devolutivă.

Susţine recurenta că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia de sancţionare, aceasta fiind emisă cu încălcarea termenului pentru deliberare.

Potrivit prevederilor art. 9 din Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 789/2011, "La încheierea dezbaterilor, preşedintele de şedinţă, cu consultarea cu ceilalţi membri ai Plenului Consiliului Concurenţei, dispune fie ca deliberarea să se facă în aceeaşi zi, fie ca aceasta să se amâne pentru o altă dată, care nu va depăşi însă un interval de timp de 15 zile lucrătoare. În situaţia în care din cauza complexităţii deosebite a cauzei sau din alte cauze care ţin de activitatea instituţiei, deliberarea nu este posibilă, aceasta se poate amâna pentru un alt termen de cel mult 15 zile lucrătoare, cu înştiinţarea părţilor de către secretarul de şedinţă".

Se observă faptul că textele legale nu prevăd sancţiunea nulităţii pentru nerespectarea termenelor, acestea nefiind termene de decădere, ci de recomandare, astfel că, nefiind dovedită nicio vătămare procesuală a recurentei, nu se impune aplicarea sancţiunii nulităţii.

Nici termenul de 30 de zile prevăzut de art. 15 din acelaşi Ordin nu este imperativ, nici în acest caz, recurenta nedovedind producerea unei vătămări, Hotărârea CJUE din cauza T - 7/89 făcând referire la chestiuni de principiu dar nu impunând sancţiuni.

În aceste condiţii, nu sunt întemeiate aceste motive de recurs.

Susţine recurenta faptul că în mod greşit instanţa de fond a menţinut decizia, aceasta fiind emisă cu încălcarea cerinţelor de cvorum şi a principiului continuităţii.

Deliberarea a avut loc la 09.12.2014, când erau în vigoare dispoziţiile O.U.G. nr. 77/2014, decizia fiind adoptată în condiţii de legalitate a cvorumului, potrivit prevederilor art. 19 alin. (1) care dispun că "Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen sau în comisii. Plenul Consiliului Concurenţei se întruneşte valabil în prezenţa majorităţii membrilor în funcţie, dar nu mai puţin de 3 dintre aceştia, şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. Comisia adoptă hotărâri cu majoritatea voturilor membrilor".

Activitatea Consiliului Concurenţei este administrativă iar procedura de luare a deciziilor ca urmare a investigaţiilor desfăşurate are tot caracter administrativ, fiind supusă dispoziţiilor legale ce o reglementează, astfel cum s-a statuat şi prin decizia Curţii Constituţionale nr. 844/2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 C. proc. civ., prevederile prezentului cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare.

Potrivit dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevederile prezentei legi se completează cu prevederile C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în interesele lor legitime, pe de altă parte.

Deci, dispoziţiile invocate sunt aplicabile doar în măsura în care legile care reglementează materia concurenţei nu cuprind dispoziţii contrare or, în materia concurenţei există dispoziţii speciale astfel că nu se poate reţine încălcarea principiului continuităţii, cu atât mai mult cu cât la deliberare au participat aceiaşi membri ca la audieri, mai puţin un membru care a decedat.

În consecinţă, nu se identifică nicio încălcare a normelor de drept material de către instanţa de fond şi nici a normelor de procedură.

Susţine recurenta faptul că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia de sancţionare, dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea fiind prescris la momentul deliberării.

Potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie în termen de 5 ani. Alineatul (2) prevede că termenul începe să curgă de la data săvârşirii încălcării, care, în cazul faptelor juridice lato sensu ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, este data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Termenul este susceptibil de întrerupere, potrivit dispoziţiilor art. 59 alin. (1) din lege, care prevede că are efect întreruptiv orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii.

Controversa dintre părţile litigante porneşte de la maniera diferită în care acestea interpretează sintagma "în scopul declanşării unei investigaţii", recurenta reclamantă interpretând "declanşarea investigaţiei" ca fiind exclusiv emiterea ordinului Preşedintelui, iar intimatul pârât interpretând că aceeaşi sintagmă trebuie interpretată ca fiind ansamblul actelor procedurale întreprinse în scopul investigării propriu-zise (deci de realizare a investigaţiei, de derulare a acesteia), nelimitându-se la momentul efectiv de deschidere a unei investigaţii.

Reglementarea prescripţiei dreptului autorităţii de a instrumenta fapte anticoncurenţiale şi de aplica sancţiuni are drept scop stimularea unei conduite active în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege acestuia şi, implicit, sancţionarea rămânerii în pasivitate faţă de orice fapte care prezintă pericol anticoncurenţial, fiind de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Consiliului în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul întreruperii curgerii termenului de prescripţie.

În acest context se impune interpretarea prevederilor art. 59 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, în enumerarea acţiunilor ce pot fi întreprinse de către Consiliu şi care întrerup cursul prescripţiei, legiuitorul având în vedere toate actele sau faptele juridice emise sau săvârşite de autoritatea de concurenţă, în limitele sale de competenţă, cărora li se recunoaşte efect întreruptiv al oricărei prescripţii care curge împotriva acestuia.

Un prim argument este acela că în ipoteza în care voinţa legiuitorului ar fi fost aceea de a plasa situaţiile de întrerupere a termenului de prescripţie exclusiv în examinarea preliminară şi/sau cel mai târziu odată cu deschiderea investigaţiei, iar nu pe tot parcursul investigaţiei, textul alin. (2) al art. 59 din lege ar fi enumerat doar acele acţiuni ce, din punct de vedere legal, puteau fi întreprinse de Consiliul Concurenţei în acest context, respectiv cererile de informaţii (art. 59 alin. (2) lit. a) din lege) şi ordinul emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei (art. 59 alin. (2) lit. b) din lege), în ipoteza în care acestea ar fi coincis cu deschiderea investigaţiei.

Or, potrivit art. 59 alin. (2) lit. c) din lege, una dintre situaţiile enumerate ca întrerupând termenul de prescripţie este începerea procedurilor legale - toate acţiunile oficiale întreprinse pentru investigarea unei încălcări, inclusiv acte procedurale ulterioare deschiderii investigaţiei - procedura de inspecţie, procedura adoptării de masuri interimare pentru a preveni riscul apariţiei unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei, procedura acceptării propunerilor de angajamente, procedura comunicării raportului de investigaţie şi a formulării de observaţii la acesta de către întreprinderile implicate, în exercitarea dreptului la apărare, procedura de acces la dosar, procedura audierii părţilor.

Toate aceste acte procedurale sunt realizate ulterior deschiderii investigaţiei, fapt ce plasează actele întreruptive ale termenului de prescripţie, din punct de vedere temporal, în cursul investigaţiei, deci ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei. Se impune şi precizarea suplimentară că actele ce întrerup termenul de prescripţie, prevăzute la art. 59 alin. (2) din lege, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, existând şi alte situaţii care întrerup termenul de prescripţie - adoptarea de masuri interimare, derularea de inspecţii, Raportul de investigaţie, audierile părţilor etc, acţiuni plasate ulterior examinării preliminare şi deschiderii investigaţiei.

Se reţine că dispoziţiile legale în materie de prescripţie instituie posibilitatea întreruperii termenului de prescripţie pe tot parcursul investigaţiei, prin acţiunile întreprinse în scopul investigării încălcării.

În al doilea rând, norma juridică trebuie să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice, fiind important a se avea în vedere că investigaţiile autorităţii pârâte analizează fapte ce se continuă şi ulterior deschiderii investigaţiei şi că faptele investigate constituie, preponderent, încălcări cu caracter continuat, care se pot întinde pe o perioadă lungă de timp.

În al treilea rând, se impune a avea în vedere, astfel cum am arătat mai sus, că termenul de prescripţie curge de la momentul încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză. Or, dacă s-ar accepta interpretarea conform căreia întreruperea termenului de prescripţie operează doar în cadrul examinării preliminare sau, cel mult, coincide cu deschiderea investigaţiei, s-ar ajunge în situaţia ca, în majoritatea cazurilor instrumentate de Consiliul Concurenţei, întreruperea termenului de prescripţie să nu poată opera pe motivul că deschiderea investigaţiei s-a produs înainte să înceapă curgerea termenului de prescripţie, dispoziţia legală care reglementează întreruperea termenului de prescripţie nemaigăsindu-şi aplicarea. Legea concurenţei prevede o procedură specifică de investigaţie care este necesar a se derula pe o perioadă de timp proporţională cu complexitatea cazului, legiuitorul neprevăzând un termen de finalizare a investigaţiilor, singurul termen impus de lege fiind termenul de prescripţie specială de 10 ani de la data epuizării faptei.

În concluzie, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie nu pot fi limitate strict la cele derulate în scopul unei examinări preliminare/deschiderii unei investigaţii, întreruperea cursului prescripţiei putând interveni şi ulterior acestui moment, prin acţiuni întreprinse în scopul investigării încălcării, singura limitare impusă expres de legiuitor fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea, respectiv 10 ani de la data săvârşirii/epuizării faptei.

Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că, în soluţionarea întrebării preliminare adresată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, în ceea ce priveşte actele întreruptive ale cursului prescripţiei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, D. S.R.L., C 308/19, a statuat că: "1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii".

S-a precizat că, din moment ce modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 face referire exclusiv la competenţa conferită Comisiei în temeiul articolelor 23 şi 24 din acest regulament, iar aceste din urmă articole nu reglementează decât competenţele de care dispune această instituţie în materie de sancţiuni, nu rezultă că această dispoziţie ar fi aplicabilă autorităţilor naţionale de concurenţă (paragraful 36), astfel că "stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către aceste autorităţi revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii. În acest context, autorităţile menţionate sunt supuse normelor naţionale de prescripţie, astfel încât nu este necesar, în principiu, să li se aplice normele de prescripţie prevăzute la nivelul Uniunii şi aplicabile Comisiei" (paragraful 37).

Prin aceeaşi Hotărâre din 21 ianuarie 2021, Curtea de Justiţie a stabilit că: "2) Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere".

În considerentele deciziei, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat: "47. Pe de altă parte, trebuie arătat că, în temeiul articolului 4 alin. (3) TUE, statele membre sunt obligate să nu aducă atingere prin legislaţia lor naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi să nu adopte sau să nu menţină în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 1992, Batista Morais, C-60/91, EU:C:1992:140, punctul 11 şi jurisprudenţa citată).

48. Cu toate acestea, stabilirea unor termene de prescripţie rezonabile pentru aplicarea de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă în interesul securităţii juridice, care protejează atât întreprinderile în cauză, cât şi autorităţile respective, este compatibilă cu dreptul Uniunii. Astfel, asemenea termene nu sunt de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 noiembrie 2016, Stadt Wiener Neustadt, C-348/15, EU:C:2016:882, punctul 41).

Astfel, normele naţionale care instituie termenele de prescripţie trebuie concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într - un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a articolelor 101 şi 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmăreşte să evite ca funcţionarea pieţei interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenţei.

Pentru a determina dacă un regim naţional de prescripţie stabileşte un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare toate elementele acestui regim (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 45), printre care pot figura în special data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen, precum şi modalităţile de suspendare sau de întrerupere a acestuia.

Trebuie de asemenea să se ţină seama de specificităţile cauzelor care ţin de dreptul concurenţei şi mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 46).

Prin urmare, o reglementare naţională care stabileşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen şi modalităţile suspendării sau întreruperii acestuia trebuie adaptată la specificităţile dreptului concurenţei şi la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivităţi a normelor dreptului concurenţei al Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications, C-637/17, EU:C:2019:263, punctul 47).

Or, un regim naţional de prescripţie care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev şi alţii, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 31, precum şi jurisprudenţa citată).

În speţă, reglementarea naţională în discuţie în litigiul principal prevede că termenul de prescripţie în materie de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei este de cinci ani, că acest termen curge din ziua în care a încetat încălcarea, că el poate fi întrerupt de anumite acte ale autorităţii naţionale de concurenţă şi că termenul de prescripţie expiră cel mai târziu în ziua în care un termen egal cu dublul termenului de prescripţie aplicabil încălcării expiră fără să fi fost aplicată o sancţiune.

În plus, din decizie reiese că, potrivit unei interpretări stricte a normelor naţionale care reglementează termenele de prescripţie la momentul faptelor din litigiul principal, ordinul de declanşare a unei investigaţii în scopul examinării sau al investigării unei încălcări a normelor dreptului concurenţei este ultimul act al autorităţii naţionale de concurenţă care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa acesteia de a aplica sancţiuni, iar niciunul dintre actele adoptate ulterior în scopul examinării sau al investigării încălcării nu poate întrerupe acest termen, chiar dacă adoptarea unor astfel de acte ar constitui o etapă importantă a investigaţiei şi ar dovedi voinţa acestei autorităţi de a investiga încălcarea.

O astfel de interpretare strictă a reglementării naţionale, care interzice în mod absolut întreruperea termenului de prescripţie prin acte adoptate ulterior în cadrul investigaţiei, pare susceptibilă să compromită punerea în aplicare efectivă de către autorităţile naţionale de concurenţă a normelor dreptului concurenţei al Uniunii, în măsura în care această interpretare ar putea prezenta un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie încălcări ale acestui drept. Trebuie amintit în această privinţă că, astfel cum s-a subliniat la punctul 51 din prezenta hotărâre, cauzele care intră sub incidenţa dreptului concurenţei al Uniunii necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe. Astfel, într-un număr semnificativ de cazuri care prezintă un grad ridicat de complexitate, asemenea acte, care prelungesc în mod necesar durata procedurii, s-ar putea dovedi indispensabile.

Revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, menţionată la punctul 55 din prezenta hotărâre, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări.

Dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, ar reveni, în principiu, instanţei de trimitere, fără a aştepta ca reglementarea naţională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiilor menţionate la punctul 47 din prezenta hotărâre interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii şi în special a normelor acestui drept în materie de concurenţă, astfel cum sunt interpretate de Curte printre altele la punctul 56 din prezenta hotărâre, sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menţionată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev şi alţii, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 66, precum şi jurisprudenţa citată).

În speţă, deşi Legea concurenţei modificată prevede în prezent că orice măsură luată de Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a dreptului concurenţei întrerupe termenele de prescripţie, din decizia de trimitere reiese că această lege nu este aplicabilă ratione temporis litigiului principal şi că acesta rămâne sub incidenţa Legii concurenţei.

În aceste condiţii, este obligaţia instanţei naţionale ca, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, să interpreteze dispoziţiile naţionale în discuţie în litigiul principal, în măsura în care este posibil, în lumina dreptului Uniunii şi în special a textului şi a finalităţii articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2007, ITC, C-208/05, EU:C:2007:16, punctul 68, şi Hotărârea din 13 iulie 2016, Pöpperl, C-187/15, EU:C:2016:550, punctul 43)."

În susţinerea tezei privind existenţa unui risc de impunitate generat de reglementarea naţională, Consiliul Concurenţei a adus argumente legate de aspecte privind reglementarea procedurii de investigare a faptelor anticoncurenţiale, susţinându-se că, în raport de complexitatea investigaţiilor, termenul de 5 ani calculat de la data declanşării investigaţiei, fără posibilitatea de întrerupere ulterioară, este unul insuficient iar, pe de altă parte, au fost invocate cazuri concrete în care împlinirea termenului de prescripţie ar putea conduce la anularea actelor de sancţionare.

Însă aspectul incidenţei riscului sistemic de impunitate şi al consecinţelor pe care le-ar genera, este subsidiar stabilirii ultimului act sau fapt anticoncurenţial care determină momentul la care începe să curgă termenul de prescripţie, precum şi subsidiar verificării existenţei unor acte procedurale, efectuate de Consiliu ulterior emiterii ordinului de declanşare a investigaţiei, de natură a întrerupe termenul prescripţiei.

În consecinţă, şi aceste motiv de recurs este nefondat, interpretarea judecătorului fondului fiind judicioasă.

Susţine recurenta faptul că instanţa de fond a menţinut în mod greşit decizia de sancţionare, stabilind ca fiind întrunite elementele constitutive ale contravenţiei.

În opinia sa, faptele reţinute nu pot reprezenta o încălcare "prin obiect" a regulilor de concurenţă.

În opinia instanţei de recurs, instanţa de fond a stabilit printr-o corectă interpretare şi aplicare a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 că impunerea preţului de revânzare a produselor a fost corect calificată ca o înţelegere complexă pe verticală care constituie o restricţie gravă de concurenţă, respectiv o practică cu obiect anticoncurenţial, atât timp cât s-a constatat că anumite formulare de promoţii au cuprins şi un nivel de preţ minim/fix la care produsele urmau a fi vândute clienţilor, în cadrul promoţiilor.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, a fost încheiat un acord anticoncurenţial, clauza RPM vizând restricţionarea preţurilor de vânzare.

Existenţa acordului de voinţă a fost pe larg argumentată, în sensul că recurenta reclamantă transmitea, anterior demarării promoţiei, formularele de promoţie către furnizori, aceştia completând formularele cu preţuri la care A. ar trebui să comercializeze produsele ca făceau obiectul promoţiei către consumatorii finali, preţurile respective reprezentând preţuri minime sau preţuri cu un nivel fix.

Furnizorii retransmiteau, înaintea începerii perioadei promoţionale, formularele conţinând preţuri minime şi/sau fixe către A., aceste formulare conţinând în antet sigla A. şi menţiunea "Compartiment central achiziţii" ceea ce demonstrează că această practică a fost asumată în mod direct.

Deci, acordul de voinţă a fost exprimat în mod direct în cazul formularelor semnate iar, în unele situaţii, în mod tacit, prin derularea promoţiilor în condiţiile stipulate prin formularele respective care se aflau în arhiva retailerului, promoţiile derulându-se cu respectarea condiţiilor prevăzute în cuprinsul lor.

În aceste condiţii, nu se poate reţine faptul că retailerul a fost independent în stabilirea preţurilor pentru produsele aflate în promoţii, iar ceea ce interesează în cauză este constatarea existenţei unei înţelegeri având obiect anticoncurenţial.

Este evident că stabilirea unui nivel minim sau fix al preţului de revânzare prin intermediul clauzei RPM a avut drept consecinţă afectarea consumatorului final întrucât preţul la raftul retailerului nu putea coborî sub nivelul agreat în comun de întreprinderi. În lipsa acestei clauze, nivelurile de preţ către consumatorii finali ar fi putut fi determinate independent de retalieri, cu posibilitatea stabiliri unor niveluri de preţ mai mici decât cele fixate cu furnizorii.

În faţa unei restrângeri prin obiect, proba efectelor sale anticoncurenţiale actuale sau potenţiale nu este necesară, constatarea unui obiect anticoncurenţial fiind suficientă pentru calificarea drept restrângere a concurenţei şi, prin urmare, pentru sancţionarea întreprinderilor; dacă obiectul anticoncurenţial al acordului avut în vedere este demonstrat, ancheta se poate încheia, iar încălcarea este dovedită fără ca efectele actuale sau potenţiale ale acordului respectiv asupra concurenţei să trebuiască a fi demonstrate.

Astfel, potrivit punctelor 24-27 din Orientările privind aplicarea articolului 101 alin. (3) din Tratat, obligaţia realizării unei astfel de analize incumbă autorităţii de concurenţă doar în ipoteza în care constată existenţa unei înţelegeri prin efect, iar nu şi în cazul unei înţelegeri prin obiect, cum este cea de faţă.

Impactul asupra preţurilor la consumator nu este o precondiţie pentru constatarea obiectului unei practici anticoncurenţiale, întrucât regulile de concurenţă sunt destinate să protejeze nu doar interesul imediat al concurenţilor sau al consumatorilor, ci şi structura pieţei şi, implicit, concurenţa ca atare.

În ceea ce priveşte jurisprudenţa C.J.U.E., o îndrumare cu privire la ceea ce constituie o restricţie a concurenţei prin obiect se găseşte în hotărârea pronunţată în cauza C-67/13P Groupement de Cartes Bancaires vechiul Comisia Europeană, în care s-a statuat că, atunci când autoritatea de asigurare a respectării legislaţiei în materie de concurenţă se confruntă cu o potenţială restricţie care nu este deja recunoscută ca restricţie prin obiect (adică atunci când nu există niciun precedent clar în constatările instanţelor europene potrivit căruia practica respectivă este o restricţie prin obiect), aceasta trebuie să stabilească dacă presupusa restricţie produce, "prin însăşi natura sa", "un grad suficient de denaturare a concurenţei".

Astfel cum s-a reţinut în hotărârea menţionată, "anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative în special asupra preţului, a cantităţii sau a calităţii produselor şi serviciilor încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 81 alin. (1) CE, să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în acest sens în special Hotărârea Clair, 123/83, EU:C:1985:33, punctul 22).

Astfel, experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor".

"În ipoteza în care analiza unui tip de coordonare între întreprinderi nu ar prezenta un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se examineze, în schimb, efectele acesteia şi, pentru a fi interzisă, să se impună întrunirea elementelor care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ" (hotărârea Allianz Hungária Biztosító şi alţii, pct. 34, precum şi jurisprudenţa citată).

Astfel, noţiunea de restrângere a concurenţei "prin obiect" nu poate fi aplicată decât unor tipuri de coordonare între întreprinderi care prezintă un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă pentru a se putea considera că examinarea efectelor acestora nu este necesară, în caz contrar Comisia fiind dispensată de obligaţia de a dovedi efectele reale pe piaţă ale unor acorduri în privinţa cărora nu s a stabilit în niciun fel că sunt, prin însăşi natura lor, dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei.

Pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune.

Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

Astfel, deşi efectele anticoncurenţiale nu trebuie demonstrate în cadrul unei restrângeri a concurenţei prin obiect, nu este mai puţin adevărat că restrângerea concurenţei în cauză trebuie în mod evident să fie de natură a avea un efect minimal asupra pieţei.

Contextul economic şi juridic are rolul de a ajuta autoritatea de concurenţă să înţeleagă funcţia economică şi semnificaţia reală a acordului. A ţine seama de contextul economic şi juridic însemnă că acordul în litigiu trebuie doar să fie în mod concret apt să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune, întrucât nu trebuie pierdut din vedere faptul că avantajul deţinut în ceea ce priveşte previzibilitatea şi facilitarea sarcinii probei pe care îl implică identificarea acordurilor operând o restrângere prin obiect ar fi "compromis în cazul în care această identificare ar depinde, în cele din urmă, de o examinare aprofundată a consecinţelor acordurilor menţionate asupra concurenţei, care ar depăşi semnificativ limitele unei examinări detaliate a acestor acorduri" (concluziile avocatului general E. prezentate în cauza T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 46).

Autoritatea de concurenţă a efectuat marginal şi o analiză a contextului economic şi juridic, reţinând, pe de o parte, că înţelegerile dintre părţi s-au realizat în cadrul promoţiilor, care reprezintă un punct de atracţie pentru cumpărătorul român, iar, pe de altă parte, că este vorba despre produse alimentare, care au o elasticitate mare a cererii, consumatorul fiind receptiv în ceea ce priveşte reducerile de preţ şi creşterea cantităţii de produse ce poate fi cumpărată cu o anumită sumă. Înalta Curte constată că autoritatea de concurenţă a aplicat în mod corect principiile jurisprudenţiale europene, nu a confundat testul gradului de nocivitate cu dovada efectelor anticoncurenţiale concrete, ci a făcut o analiză separată a acestor două ipoteze, prin raportare la jurisprudenţa CJUE, practica Comisiei europene, practica unora dintre autorităţile naţionale de concurenţă, inclusiv practica proprie.

Pe de altă parte, lipsa unor mecanisme de monitorizare în cazul unei înţelegeri de fixare a preturilor de revânzare nu echivalează cu inexistenţa înţelegerii, aceasta întrucât singura ipoteza în care mecanismele de monitorizare ale înţelegerii reprezintă elemente sine qua non din perspectiva existenţei unei astfel de fapte este aceea în care este necesar a se demonstra ca preturile de recomandare agreate de anumite întreprinderi au funcţionat, în fapt, ca preţuri minime/fixe, cu consecinţa incidenţei normelor de concurenţă.

Cu alte cuvinte, raţiunea pentru care astfel de clauze ar fi fost necesare, în cazul unor preţuri recomandate, ar fi fost de a arata că acestea au funcţionat in practică ca preturi minime sau fixe, urmare a presiunii exercitate de clauzele/mecanismele de monitorizare si/sau de sancţionare. Însă, cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, o atare situaţie premisă nu subzistă în cauză, Consiliul Concurentei constatând existenţa unor preţuri fixe/minime, nicidecum a unor preţuri de recomandare.

Faţă de actele dosarului, se poate reţine că autoritatea de concurenţă a constatat şi sancţionat înţelegerea anticoncurenţială pe baza unor probe directe, constând în formularele de promoţie care circulau între furnizori şi retailerul A. (încheiate în baza contractelor cadru de vânzare-cumpărare şi a înţelegerilor anuale dintre furnizori şi A.).

Consiliul Concurenţei nu a sancţionat derularea promoţiilor, ci desfăşurarea acestora cu încălcarea regulilor de concurenţă, prin fixarea unui nivel minim al preţurilor. În lipsa realizării înţelegerii, consumatorul final ar fi achiziţionat produsele obiect al promoţiei la preţuri inferioare celor rezultate urmare a realizării înţelegerii de fixare a preţurilor de revânzare, astfel că este irelevantă susţinerea recurentei în sensul că au plătit consumatorii din reţeaua A. preţuri mai mici pentru majoritatea produselor decât preţurile de piaţă.

Preţurile înscrise în formularele de promoţie nu erau preţuri de achiziţie, deci preţurile la care recurenta achiziţiona produsele furnizorilor, ci erau preţurile la raft pe care retailerul urma să le practice la revânzarea produselor către consumatori, aceste preţuri trebuind a fi determinate în mod independent.

Este irelevantă existenţa unor mecanisme de monitorizare pentru atragerea răspunderii contravenţionale, întrucât încălcarea regulilor de concurenţă s-a materializat într-o înţelegere cu obiect anticoncurenţial însă, în cazul de faţă, s-a constatat că promoţiile realizate au apărut în catalogul de promovare al retailerului.

Analiza microeconomică depusă de recurentă nu prezintă relevanţă întrucât aceasta a fost sancţionată pentru realizarea unei înţelegeri de fixare a preţului de raft, care reprezintă o restricţionare a concurenţei prin obiect iar comparaţia a fost realizată prin raportare la preţurile plătite pentru acelaşi tip de produs sau similar, la nivel naţional, în condiţiile în care recurenta nu este prezentă pe piaţa comercializării cu amănuntul a bunurilor de consum curent. Comparaţia nu a vizat produse individuale, funcţie de preţul fiecărui produs, fiind realizată în cadrul unor marje., investigaţia vizând exclusiv promoţiile restricţionate prin fixarea preţului de revânzare pentru anumite produse, şi nu întreaga activitate a retailerului.

În consecinţă, criticile recurentei nu sunt întemeiate.

Recurenta învederează că instanţa de fond a respins argumentele privind neaplicarea art. 101 (1) TFUE însă o astfel de critică nu a fost adus deciziei de sancţionare. Acest aspect evidenţiat de recurentă nu poate constitui motiv de recurs, nefiind prejudiciată recurenta în niciun mod prin faptul că instanţa de fond a analizat aceste aspecte.

În ceea ce priveşte exceptarea individuală, instanţa de fond a reţinut în mod corect faptul că înţelegerea anticoncurenţială nu beneficiază de exceptarea individuală, nefiind îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 5 alin. (2) din lege, respectiv condiţia prevăzută la lit. b): "să impună întreprinderilor în cauză doar acele restricţii care sunt indispensabile pentru atingerea obiectivelor acordului".

Astfel, restricţionarea preţurilor de revânzare la raft, de comun acord, de către furnizori şi recurentă, nu este indispensabilă desfăşurării promoţiilor, întrucât există numeroase formulare de promoţie care nu cuprind clauze RPM, deci activitatea promoţională s-a realizat şi fără stabilirea preţului de revânzare, nefiind indispensabilă.

De altfel, nu a fost indicat, în concret, un motiv de recurs argumentat, neputându-se identifica nicio încălcare de către instanţa de fond a normelor de drept material, care nu au fost indicate.

Recurenta susţine că instanţa de fond a respins în mod greşit argumentele cu privire la individualizarea sancţiunii.

Astfel, a fost invocat principiul proporţionalităţii, faţă de care instanţa de fond în mod corect a reţinut că art. 6 din CEDO nu îl reglementează în ceea ce priveşte sancţiunile stabilite în dreptul intern, analiza respectării acestui principiu putând fi efectuată prin prisma altor dispoziţii, cum ar fi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. În acest sens, analiza proporţionalităţii rezonabile între mijloacele folosite şi scopul urmărit trebuie să urmărească dacă persoana în cauză suferă o sarcină excesivă sau se aduce o atingere fundamentală situaţiei sale financiare.

Amenda aplicată a fost determinată în raport de prevederile art. 53109 şi art. 55110 din lege şi în raport de metodologia de individualizare a amenzii detaliată în Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunii pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 din Legea nr. 21/1996, aceasta fiind în procent de 0,95% din cifra de afaceri realizata de recurentă în anul 2013, în condiţiile în care limita maximă era de 10%.

Intimata a aplicat amenda pe baza unor criterii obiective şi concrete, respectiv ţinându-se cont de gravitatea faptei şi durata acesteia, reţinându-se cinci circumstanţe atenuante, indicate de către pârâtă.

Înţelegerea de fixare a preţului de revânzare a fost încadrată în categoria faptelor de gravitate medie, pentru care cuantumul amenzii poate fi fixat între 2% şi 4%, nivelul de bază în funcţie de gravitate stabilit de Consiliu fiind de doar 2%, deci minimul legal iar, în urma aplicării circumstanţelor specifice, a rezultat amenda finală de 0,95% din cifra de afaceri.

Nu se putea ţine cont de beneficiile pe care acordul le-a adus asupra beneficiarilor întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, înţelegerea a lipsit consumatorii finali de beneficii.

În cadrul acestui motiv de recurs, nu se poate pune problema incidenţei cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta tinzând, de fapt, la obţinerea unei reaprecieri a probelor administrate în cauză şi nu la valorificarea acestui motiv de recurs, care nu permite instanţei de recurs să procedeze la un examen devolutiv al cauzei.

Nu există nicio obligaţie legală a instanţei de a analiza, aşa cum susţine recurenta, ponderea profitului în cifra de afaceri totală, ponderea produselor aferente faptei în cifra de afaceri, sancţiunea aplicată fiind redusă faţă de cuantumul minim prevăzut de lege.

Potrivit jurisprudenţei europene, în scopul determinării cuantumului amenzii este necesar să se ia în considerare durata şi gravitatea încălcării iar proporţionalitatea amenzii trebuie evaluată în lumina tuturor împrejurărilor încălcării sancţionate.

Recurenta reclamantă nu este de acord cu menţinerea de către instanţa de fond, a calificării faptei ca fiind de gravitate medie, în condiţiile în care aceeaşi faptă a furnizorilor a fost considerată ca fiind de gravitate mică.

Instanţa de recurs apreciază că instanţa de fond a apreciat în mod corect faptul că fapta este de gravitate medie, faţă de prevederile din Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 51din Legea nr. 21/1996, înţelegerile constatate având ca obiect o restricţionare gravă a concurenţei, respectiv fixarea directă/indirectă a preţurilor de vânzare şi revânzare cu privire la produse alimentare.

Nu se poate reţine o inegalitate de tratament întrucât a fost avută în vedere situaţia fiecărei întreprinderi iar retailerul A. este un distribuitor cu capacitate economică mare, de natură a afecta concurenţa, promoţiile reprezentând o activitate importantă în cifra sa de afaceri, acesta având posibilitatea de a negocia preţurile pentru a nu fi afectat consumatorul final, aşa cum a fost cazul în speţă.

De asemenea, a fost dată eficienţă şi circumstanţelor atenuante, fiind valorificat faptul că vânzările din promoţii au avut un impact redus, aplicându-se o reducere prin circumstanţa atenuantă reprezentată de "ponderea vânzărilor produselor din promoţie care fac obiectul investigaţiei este una redusă în vânzările totale ale fiecăreia dintre întreprinderile menţionate".

Faţă de complexitatea cazului, rezultată din numărul mare de întreprinderi investigate şi volumul mare de informaţii analizate, se apreciază că intimatul pârât a respectat un termen rezonabil astfel că nu se impune reţinerea circumstanţei atenuante.

Împrejurarea lipsei beneficiilor retailerului nu este de natură a reprezenta un factor atenuant, întrucât amenda aplicată şi-ar pierde caracterul disuasiv.

În ceea ce priveşte circumstanţa atenuantă a colaborării cu Consiliul Concurenţei, se constată că efortul depus de reclamantă se circumscrie îndeplinirii obligaţiei legale de a colabora cu autoritatea de concurenţă iar, pentru a putea fi reţinută ca circumstanţă atenuantă, colaborarea trebuie să vizeze furnizarea către autoritatea de concurenţă a unor informaţii suplimentare la care nu a avut acces şi despre care nu avea cunoştinţă, nefiind vorba de formularea de răspunsuri, apărări în cadrul investigaţiei sau de furnizarea de informaţii la solicitarea autorităţii, întrucât acestea din urmă ipoteze au în vedere situaţia firească a raportului juridic cu autoritatea în cursul oricărei investigaţii.

Nu se poate reţine lipsa intenţiei întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, aceasta a fost dovedită în cazul recurentei reclamante, aceasta, în calitate de retailer, a primit de la furnizori formularele de promoţie, a acceptat clauza RPM, a acceptat termenii anticoncurenţiali stabiliţi cu furnizorii, având un comportament care antamează intenţia.

În consecinţă, cuantumul amenzii este legal şi a fost respectat principiul proporţionalităţii, fiind respectat şi art. 51 din Legea nr. 21/1996, amenda aplicându-se prin raportare la cifra de afaceri totală realizată în anul financiar anterior sancţiunii, cifra de afaceri înregistrată şi declarată organelor fiscale.

Cu privire la cheltuielile de judecată, în conformitate cu prevederile legale menţionate, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Instanţa reţine că, în recurs nu pot fi formulate critici privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, întrucât proporţionalitatea onorariului avocaţial cu valoarea ori complexitatea cauzei şi cu munca prestată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, lăsată la aprecierea instanţei în faţa căruia se solicită acordarea acestor cheltuieli, astfel încât onorariul să reflecte valoarea muncii depuse de apărător pe parcursul soluţionării fazei procesuale pentru care este cerut, motiv pentru care criticile nu pot fi primite în recurs, aceasta fiind o cale de atac în cadrul căreia pot fi invocate numai critici de nelegalitate.

În acest sens, în şedinţa din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, prin Decizia nr. 3, în dosarul nr. x/2019, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă şi a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În concluzie, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6,8 C. proc. civ., neimpunându-se reformarea hotărârii recurate.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, Înalta Curte constată că prima instanţă a pronunţat o hotărâre legală, nefiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de fond a reţinut că în sarcina reclamantei nu a fost reţinută existenţa clauzei promo iar reducerea aplicată a fost de 5%, deşi legea permitea o diminuare de până la 10% pentru această atenuantă.

Astfel, în aprecierea judecătorului fondului, se impunea majorarea la 10% a atenuantei reţinute de Consiliul Concurenţei, instanţa de recurs observând că este vorba despre o chestiune de apreciere şi nicidecum de nelegalitate.

Or, pe calea recursului nu se pot emite critici cu privire la temeinicia sentinţei ci doar cu privire la legalitatea acesteia, nefiind în prezenţa unei căi de atac devolutive.

Potrivit dispoziţiilor Cap. III lit. A) pct. 2 din Instrucţiuni, nivelul de bază poate fi redus cu un procent cuprins între 5% şi 10% pentru fiecare circumstanţă atenuantă reţinută.

Atât timp cât instanţa de fond a apreciat că este rezonabil şi proporţional a fi majorată reducerea la 10%, nu se poate reţine că au fost încălcate prevederile legale sus-menţionate.

S-ar fi pus problema nelegalităţii soluţiei recurate doar în situaţia în care s-ar fi majorat procentul de reducere peste procentul legal de 10% însă nu este cazul de faţă.

Instanţa de fond a efectuat o evaluare a tuturor circumstanţelor, în ansamblul lor, realizând o reducere a cuantumului amenzii pentru o circumstanţă atenuantă, respectând limita de 10% prevăzută în Instrucţiuni, apreciind că se impune ca diferenţierea faţă de alţi retaileri sancţionaţi pentru cumul de înţelegeri RPM şi promo să fie cât mai aproape de ponderea stabilită la nivel de principiu ca fiind elementul distinctiv între diferiţi subiecţi ai aceleiaşi contravenţii, fără a fi afectat caracterul disuasiv al sancţiunii.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, se au în vedere aceleaşi considerente expuse mai-sus, în cadrul recursului reclamantei, fiind aplicabilă Decizia nr. 3 prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă şi a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, apreciind că, în raport de criticile invocate nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,6, 8 C. proc. civ., se vor respinge recursurile declarate ca nefondate, în baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta A. S.R.L. şi pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 1588 din 13 mai 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 noiembrie 2021.