Limitation on contestation in annulment for material error: substantive disagreement on late appeal filing is not a correctable procedural error

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi:

- anularea Deciziei Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Iaşi nr. 3265/29.02.2016 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A., înregistrată la Direcţia Regională Vamală laşi, Biroul Vamal Albita, sub nr. x din 30.07.2014 şi reînregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi sub nr. x din 08.12.2015;

- anularea deciziei pentru Regularizarea Situaţiei privind obligaţiile suplimentare stabilite de controlul vamal, la Procesul-verbal de control nr. x/23.04.2014, prin care s-a stabilit executarea garanţiei TIR şi încasarea drepturilor vamale datorate aferente carnetului TIR x eliberat de B. şi prezentat de transportatorul C. s.r.o.;

- obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 266.490 RON, plătită de reclamantă cu titlu de DRSI 1732/23.04.2014 carnet TIR x.

Prin sentinţa civilă nr. 233 din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei civile nr. 233 din 31 ianuarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamanta, fiind criticată sentinţa atacată pentru motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 5618 din 14 noiembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de repunere în termen şi a respins recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 233 din 31 ianuarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca tardiv formulat.

5. Contestaţia în anulare.

Împotriva deciziei nr. 5618 din data de 14 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a formulat contestaţie în anulare A., invocând dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. .

Printr-o dezvoltare amplă a motivelor contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu a observat că au formulat cerere de urgentare a hotărârii la 06 martie 2017 şi ulterior, de repunere în termenul de declarare a recursului, înlăuntrul termenului legal.

Ulterior, în şedinţa publică din 14 noiembrie 2019 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prezentat instanţei în susţinerea cererii de repunere în termenul de recurs, scrisoarea preşedintelui Colegiului Tribunalului Arbitral în Transporturi ca dovadă că comunicarea sentinţei nu ajunsese la parte.

Acest aspect nu a fost luat în considerare de instanţa de recurs şi nici faptul că s-a formulat o cerere de urgentare a hotărârii înlăuntrul termenului de declarare a căii de atac.

Contestatorul susţine că considerentele deciziei cuprind argumente care conduc la ideea că nu ar fi urmărit soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, dar acestea sunt în mod evident răsturnate de faptul că agentul procedural a înmânat comunicarea hotărârii unui agent procedural care era afectat în sens funcţional unei alte instituţii.

A solicitat admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare pe fondul cauzei.

6. Soluţia asupra contestaţiei în anulare

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma prevederilor legale incidente, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare introdusă de A., pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în cazurile şi în condiţiile expres şi limitativ prevăzute de art. 503 C. proc. civ., iar textele care o reglementează sunt de strictă interpretare.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Conform alin. (2) al acestui text de lege:

"(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...)

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale (...)"

Reţine Înalta Curte că textul are în vedere greşeli materiale cu caracter procedural, erori grave de fapt, care dacă ar fi fost observate ar fi condus la o altă soluţie, cum ar fi respingerea unui recurs ca tardiv, deşi din plicul ataşat la dosar rezultă că recursul a fost depus la poştă în termen, anularea recursului ca netimbrat, deşi la dosar era ataşată dovada de plată a taxei de timbru, iar instanţa nu a observat-o sau acesta nu a ajuns la dosar din culpa funcţionarilor instanţei, anularea recursului ca nemotivat, deşi motivarea s-a făcut chiar prin cererea de recurs etc.

Fiind vorba de o cale de atac extraordinară, ce nu poate fi exercitată decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, noţiunea de "greşeală materială" nu trebuie interpretată extensiv şi deci, pe această cale, nu pot fi îndreptate eventuale greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori de reinterpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente.

A îndrepta, pe calea unei căi de atac extraordinare de retractare, o eroare de judecată echivalează cu redeschiderea unei judecăţi tranşate definitiv şi cu încălcarea securităţii raporturilor juridice.

Înalta Curte observă că în cauză nu este aplicabilă ipoteza invocată de contestatoare în care recursul a fost respins ca tardiv, cu neobservarea faptului că a formulat cerere de repunere în termen, că a depus demersuri pentru a primi hotărârea instanţei de fond şi că, ulterior a descoperit că sentinţa fusese comunicată unei alte instituţii care are acelaşi sediu, ipoteză care are în vedere o simplă eroare de fapt, iar nu de drept, în legătură cu neobservarea unui înscris probator de natură a conduce la pronunţarea unei alte soluţii.

Ceea ce invocă contestatoarea, de fapt, este modalitatea eronată în care instanţa de recurs a interpretat înscrisurile depuse. În acest sens, ceea ce solicită contestatoarea este schimbarea soluţiei din recurs ca urmare a admiterii cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, sprijinindu-se pe un înscris de care face referire în ziua pronunţării şi punerii în discuţie a excepţiei tardivităţii.

Întrucât contestatoarea nu a menţionat acest înscris în cererea de repunere pe rol, iar ulterior nu a comunicat-o părţii adverse, nu se poate susţine în mod valid că acest lucru este echivalent situaţiei în care nu se observă, din eroare, anexarea la dosar a înscrisului doveditor şi menţionarea lui în cererile formulate caz în care pot deveni aplicabile prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. pentru eroare de fapt.

Mai mult, chiar contestatoarea a susţinut în cadrul contestaţiei în anulare şi chiar în cuprinsul cererii de recurs că persoana care a primit comunicarea era salariatul "nostru", că "agentul procedural a înmânat comunicarea hotărârii unui salariat care era afectat în sens funcţional unei alte instituţii", context în care greşeala aparţine contestatoarei şi instanţei de recurs.

În doctrina relevantă procesual civilă, sintagma "greşeală materială" a fost analizată prin opoziţie cu greşeala de judecată, subliniindu-se că vizează erori cu caracter formal, procedural, sau situaţii în care se confundă ori se omit date materiale importante ale cauzei, nefiind permisă reexaminarea fondului prin prisma reaprecierii probelor administrate.

Când pe calea contestaţiei în anulare sunt invocate greşeli de judecată, sub pretextul că acestea ar fi greşeli materiale, se tinde la transformarea căii de atac de retractare într-o cale de atac de reformare, adică într-un recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că contestaţia în anulare nu trebuie să constituie un "apel" deghizat, prin care să se obţină o rejudecare a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce atingere prezumţiei de validitate de care trebuie să se bucure hotărârile judecătoreşti irevocabile şi principiului securităţii raporturilor juridice. Unul dintre aspectele fundamentale ale statului de drept este principiul certitudinii legale, care impune, inter alia, ca în cazurile în care instanţele au soluţionat definitiv o problemă hotărârea acestora să nu mai fie pusă sub semnul întrebării.

Certitudinea legală presupune respect pentru principiul res iudicata, adică principiul caracterului definitiv al deciziilor.

Acest principiu subliniază că nicio parte nu are dreptul să solicite reexaminarea unei decizii definitive şi obligatorii doar în scopul de a obţine o rejudecare şi o nouă decizie în speţă. (Cauza Ryabykh c. Rusiei).

Înalta Curte constată că, în realitate contestatoarea pretinde existenţa unei erori de judecată a instanţei de recurs, care nu ar fi procedat la studierea înscrisurilor şi solicitărilor sale şi, mai mult, a privat-o de dreptul de a beneficia de o judecată pe fondul cauzei.

Or, astfel cum s-a arătat anterior, eventualele nemulţumiri ale părţii cu privire la modul în care instanţa de recurs soluţionează calea de atac prin raportare la probele şi apărările formulate în cauză (excepţia fiind un mijloc de apărare) nu pot fi valorificate pe calea contestaţiei în anulare întemeiată pe disp. art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care se referă exclusiv la erori materiale.

Prin urmare, în lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat definitiv, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă.

Faţă de cele anterior arătate, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, instanţa de control judiciar pronunţând o hotărâre temeinică şi legală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 508 din C. proc. civ., va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 5618 din data de 14 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 5618 din data de 14 noiembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2021.