Building tax base: simultaneous revaluation requirement and classification of functional installations under tax and accounting regulations

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 19.01.2018, la nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti - Serviciul Public Finanţe Locale şi Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, anularea parţială a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/03.05.2017 emis de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, pentru suma de 4.709.459 RON, reprezentând diferenţe impozit pe clădiri calculat prin aplicarea unor cote de impozitare majorate cuprinse între 10 - 30% în perioada 01.01.2013 - 31.12.2015 şi impozit pe clădiri asupra valorii unor echipamente de climatizare-ventilatie, sisteme de supraveghere video etc. în perioada 01.01.2012 - 31.12.2016, precum şi accesoriile aferente, anularea parţială a Deciziei de impunere nr. x/03.05.2017 privind creanţele datorate bugetului local, stabilite în urma inspecţiei fiscale, în anul 2017, emisă de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, în limita aceloraşi sume, anularea totală a Deciziei nr. 398/28.07.2017 de soluţionare a contestaţiei emisă de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, anularea totală a Deciziei nr. 119433/29.09.2017 referitoare la obligaţiile de plată accesorii aferente impozitului pe clădiri emisă de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti pentru suma de 62.923 RON, calculate pentru perioada 27.03.2017 - 29.09.2017, anularea totală a Deciziei nr. 587/27.10.2017 de soluţionare a contestaţiei emisă de Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti şi obligarea pârâţilor la restituirea sumei de 4.772.382 RON, achitată în baza actelor administrative fiscale contestate.

2. A arătat că suma contestată este în cuantum total de 4.772.382 RON, din care obligaţii principale (impozit pe clădiri) în cuantum de 3.339.464 RON, accesorii în cuantum de 1.369.995 RON (calculate până la data de 27.03.2017) şi accesorii în cuantum de 62.923 RON (calculate pentru perioada 27.03.2017 - 29.09.2017). Diferenţa în cuantum de 14.511 RON dintre impozitul pe clădiri contestat (3.339.464 RON) şi obligaţiile fiscale suplimentare stabilite în Decizia de impunere nr. x/03.05.2017 (3.324.953 RON) reprezintă suma compensată de organul fiscal în perioada verificată, din impozitul pe clădiri achitat in plus de societate.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

3. Prin sentinţa nr. 1255 din 01.04.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Ploieşti - Serviciul Public Finanţe Locale, Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti. A anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 398/28.07.2017, Decizia de impunere nr. x/03.05.2017 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/03.05.2017 în ceea ce priveşte impozitul pe clădiri stabilit pentru perioada 2012-2016, situaţia fiscală urmând a fi reevaluată în lumina considerentelor sentinţei. A anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 587/27.10.2017 şi Decizia de impunere nr. x/29.09.2017 în ceea ce priveşte obligaţiile accesorii aferente impozitului pe clădiri calculate pentru perioada 27.03.2017 - 29.09.2017, situaţia fiscală urmând a fi reevaluată în lumina considerentelor sentinţei. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A obligat pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti la plata către reclamantă a sumei de 250 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi a sumei de 2500 RON, reprezentând onorariu expert, cu titlu de cheltuieli de judecată. A încuviinţat în parte cererea de majorare a onorariului expertului, pentru suma de 1000 RON. A obligat reclamanta la plata către expert a sumei de 1000 RON reprezentând diferenţă onorariu.

4. Prin încheierea din 03.06.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de petenta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Ploieşti - Serviciul Public Finanţe Locale, Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti. A dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa nr. 1255/01.04.2019, în sensul că se va trece corect în considerent "boxele... nu sunt clădiri în sensul legislaţiei fiscale", iar nu cum din eroare s-a menţionat "boxele…sunt clădiri în sensul legislaţiei fiscale", iar în dispozitiv se va trece corect numărul deciziei de impunere, respectiv "decizia de impunere nr. x/03.05.2017", iar nu cum din eroare s-a menţionat "decizia de impunere nr. x/03.05.2017".

III Recursul formulat de pârât

5. Împotriva sentinţei civile nr. 1255 din 01.04.2019 şi a încheierii din data de 03.06.2019 a formulat recurs pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

6. În motivarea recursului, recurentul pârât a arătat că instanţa de fond în mod greşit a aplicat normele de drept fiscal, nu a analizat cu atenţie probatoriul administrat în cauză, însuşindu-şi criticile menţionate în acţiune de către reclamantă. În mod eronat a reţinut că intimata a efectuat o reevaluare a clădirilor deţinute, ignorând documentele depuse la dosar, conform cărora societatea a efectuat doar o evaluare a unei părţi din mijloacele fixe aflate în proprietatea sa, fără a respecta legislaţia contabilă, respectiv O.M.F.P. nr. 3055/2009, faptul că prevederile Codul fiscal nu cuprind obligativitatea evaluării simultane a tuturor clădirilor deţinute de o persoană juridică, cerinţă prevăzută de art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi faptul că intimata a efectuat o reevaluare a patrimoniului deţinut, deşi în motivarea dată admite că A. S.R.L. nu a respectat prevederile O.M.F.P. nr. 3055/2009 şi în mod logic nu a efectuat o reevaluare legală a patrimoniului deţinut.

7. Recurentul pârât a arătat că un prim motiv de recurs este interpretarea eronată a instanţei de fond în sensul că prevederile art. 253 din Codul fiscal reglementează obligaţia plăţii impozitului raportat la fiecare clădire în parte deţinută de o persoană juridică, fără să impună reevaluarea simultană a tuturor clădirilor, dar şi faptul că nu pot fi reţinute ca incidente dispoziţiile pct. 123 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055/2009, acestea având relevanţă doar din punct de vedere contabil.

8. Conform prevederilor art. 253 din Codul fiscal, reevaluarea presupune respectarea reglementărilor contabile. Nu este posibilă efectuarea unei reevaluări efectuate după alte criterii, iar instanţa de fond nu a identificat alte reglementări contabile, faţă de O.M.F.P. nr. 3055/2009.

9. Potrivit regulilor de evaluare menţionate la pct. 121 alin. (2)-(5) din anexa la O.M.F.P. nr. 3044/2009, elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite, dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate. Aceste reguli de evaluare nu reprezintă altceva decât norme comunitare cuprinse în Directiva 78/660/CEE privind conturile anuale pentru anumite tipuri de companii. Dispoziţiile art. 123 alin. (2) - (6) din O.M.F.P. nr. 3055/2009 privind modalitatea în care se face reevaluarea activelor incorporale este foarte clară, elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan, iar dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluat.

10. Întrucât, la data de 31 decembrie 2012, conform celor menţionate de către reprezentantul intimatei în adresa nr. x/09.03.2017, operaţiunea de reevaluare a vizat grupa de imobilizări corporale "Clădiri"' evidenţiată în contul "x", în condiţiile în care contul 212 "Construcţii" din evidenţa societăţii este compus din patru conturi analitice, y "Clădiri const. Speciale", x "Reeval. alte clăd. Con.", w "Conducte" şi z "Active dezaf. Staâii", reevaluarea a fost efectuată cu încălcarea dispoziţiilor legale.

11. Având în vedere că intimata nu a prezentat rapoarte de evaluare la data de 31.12.2012 şi pentru mijloacele fixe înregistrate in conturile analitice y "Clădiri const. Speciale", w "Conducte" şi z "Active dezaf. Statii", organul fiscal a considerat că nu a fost realizată reevaluarea patrimoniului conform dispoziţiilor pct. 123 din O.M.F.P. nr. 3055/2009. Baza de impozitare aferentă perioadei ianuarie 2013- decembrie 2015 luată în considerare de organul fiscal este formată din valorile mijloacelor fixe înregistrate în evidenţa contabilă a intimatei la data de 31 decembrie 2012, valori anterioare operaţiunii de evaluare de la 31.12.2012.

12. Sintagma "in cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile" se interpretează literal şi gramatical, în sensul că aceste clădiri trebuie reevaluate, în conformitate cu reglementările contabile. Dacă reglementările contabile impun reevaluarea simultană a imobilizărilor din cadrul aceloraşi grupe se efectuează reevaluarea în acest sens, deoarece dispoziţiile art. 253 alin. (5) din Codul fiscal nu disting între anumite ipoteze şi situaţii de excepţie ce pot apărea, ci trimit în mod concret la cele stipulate de reglementările contabile.

13. Pentru a sublinia obligativitatea respectării acestor prevederi legale, legiuitorul a introdus în cuprinsul art. 253 alin. (5) din Codul fiscal sintagma "conform reglementărilor contabile", obligând astfel contribuabilul să respecte anumite cerinţe restrictive, şi nu doar să procedeze la o simplă actualizare a valorii de piaţă a construcţiilor pe care le deţin printr-o simplă evaluare.

14. Trimiterea făcută de legiuitor la reevaluarea "conform reglementarilor contabile" nu permite interpretarea conform căreia este suficient că imobilul supus impozitării a fost reevaluat, pentru a fi îndeplinită operaţiunea contabilă de reevaluare. Reevaluarea contabilă nu trebuie supusă normelor din Codul fiscal, ci exclusiv normelor contabile. Totodată, aceste norme contabile, chiar dacă sunt adoptate prin O.M.F.P., nu pot fi socotite că au forţă juridică inferioară, întrucât nu reprezintă altceva decât transpunerea unor directive europene. Normele contabile nu trebuie privite drept norme secundare, de aplicare a prevederilor fiscale, ci sunt norme de sine stătătoare. În consecinţă, dacă s-ar aprecia că raportul de reevaluare întocmit de intimată la data de 31.12.2012 a fiecărui imobil în parte supus impozitării este valabil, chiar dacă acesta nu cuprinde şi reevaluarea tuturor celorlalte active din aceeaşi clasă de imobilizări corporale, atunci s-ar ajunge la aplicarea trunchiată şi eronată a reglementărilor contabile, care interzic expres reevaluarea selectivă.

15. Dispoziţiile art. 253 alin. (6) din Codul fiscal reglementează cota impozitului aplicată clădirilor care nu au fost reevaluate, iar operaţiunea de reevaluare este o operaţiune anterioară calculului impozitului pe clădiri, fiind o operaţiune strict contabilă, ca şi calculul amortizării sau modul de înregistrare în contabilitate a mijloacelor fixe la cost istoric sau la valoarea justă, toate aceste operaţiuni contabile având impact direct asupra valorii impozitului pe clădiri. Potrivit acestor dispoziţii, legea oferă organului fiscal dreptul de a aplica cota majorată în cazul în care bunurile aflate în patrimoniul unui contribuabil nu au fost reevaluate conform reglementarilor contabile.

16. În consecinţă, fie se consideră că reevaluarea a cuprins toate activele din aceeaşi clasă de imobilizări corporale, sens în care o astfel de reevaluare respectă reglementările contabile, fie se acceptă că este cu putinţă reevaluarea doar a imobilelor supuse impozitării, situaţie în care se evită aplicarea prevederilor art. 253 alin. (6) din Codul fiscal, dar se încalcă prevederile exprese din art. 253 alin. (5) din Codul fiscal.

17. Cu privire la reevaluarea "unei clădiri", dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a se raporta la reevaluarea unei singure clădiri, ar fi utilizat în cuprinsul art. 253 din Codul fiscal şi a punctelor din H.G. nr. 44/2004, care pun în aplicare acest articol, numai la singular noţiunea de clădire, dar, la alin. (5) si alin. (6) lit. a) şi b), noţiunea de clădire este utilizată la plural. De asemenea, la pct. 52 lit. a) - e) din H.G. nr. 44/2004, noţiunea de clădire este utilizată la plural.

18. Sintagma "în cazul unei clădiri" din cuprinsul art. 253 este folosită pentru stabilirea impozitului aferent unei clădiri şi nu putea fi utilizată decât la singular, deoarece impozitul nu se poate calcula decât individual, în funcţie de valoarea de inventar a clădirii, valoare care diferă de la o clădire la alta; data de dobândire a clădirii, dată care diferă de la o clădire la alta; încadrarea într-o anumită prevedere legală referitoare la scutire sau reducere de impozit, încadrare care diferă de la o clădire la alta; stadiul amortizării fiecărei clădiri în parte, stadiu care diferă de la o clădire la alta, fiind evident faptul că legiuitorul nu se putea referi decât la o singură clădire când are în vedere calculul impozitului aferent unei clădiri, datorită multitudinii de variabile ce trebuie avute în vedere şi care diferă de la o clădire la alta.

19. Al doilea motiv de recurs, a arătat în continuare recurentul pârât, îl constituie interpretarea eronată a dispoziţiilor pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, respectiv noţiunea de instalaţii funcţionale.

20. Mijloacele fixe sunt reprezentate de ansamblurile de echipamente de climatizare, perdelele de aer cald, centrale termice, hidrofoare, boilere, sisteme alarma antiefracţie/incendiu, centrală telefonică digitală, sisteme de sonorizare şi sisteme de supraveghere video, menţionate în Anexa nr. 1.3. Dispoziţiilor pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 explicitează dispoziţia cuprinsă în art. 253 alin. (3) din Codul fiscal.

21. Nu există o definiţie legală a noţiunii de "instalaţie funcţională" a clădirii, dar, raportat la sensul din vorbirea curentă, instalaţia funcţională este o instalaţie care deserveşte clădirea, sistemul de alarmare efracţie/incendiu, sistemul de sonorizare şi sistemul de supraveghere video prin natura lor servesc la protejarea clădirilor împotriva incendiilor, având un rol important în asigurarea funcţionalităţii şi siguranţei clădirilor, fiind obligatorie cuprinderea în documentaţiile tehnice de proiectare a imobilelor a mijloacelor tehnice pentru apărarea împotriva incendiilor şi a echipamentelor de protecţie specifice (art. 23 lit. b) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor şi a Legii nr. 333/2003).

22. Acestea asigură societăţii siguranţă împotriva sustragerii de marfă de către client, prin monitorizarea activităţii cu camere video, siguranţa împotriva incendiilor şi a efracţiilor, încadrându-se în dispoziţiile pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, sens in care au fost introduse în baza de impozitare.

23. Singurele condiţii impuse de lege pentru includerea in baza de impozitare este ca acestea să aparţină clădirii şi să fie funcţionale. Faptul că acestea ar fi detaşabile nu fac decât să influenţeze valoarea impozabilă a clădirii, iar modul de amplasare nu are vreo relevanţă asupra calculului impozitului şi a obligaţiei de plată, atât timp cât acestea sunt puse în funcţiune.

24. Caracterul funcţional al echipamentelor trebuie raportat la clădire, în sensul că în mod evident acestea sporesc valoarea şi modul de întrebuinţare a clădirii, prin creşterea gradului de siguranţă şi prin dezvoltarea supravegherii activităţii în incinta respectivă, aspecte care, evident, au ca efect crearea unui confort şi dezvoltarea activităţii reclamantei. Aceasta, însă, este irelevantă în cauză, deoarece, la determinarea bazei impozabile pentru determinarea impozitului pe clădiri interesează numai funcţionalitatea clădirii, respectiv valoarea de inventar a instalaţiilor care sporesc această funcţionalitate, legiuitorul nefăcând distincţie dacă instalaţiile funcţionale sunt obligatorii sau nu.

25. De asemenea, nu are relevanţă că echipamentele respective nu sunt indispensabile asigurării funcţionalităţii clădirii, deoarece condiţia impusă de pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 pentru includerea valorii de inventar a acestor sisteme în baza impozabilă este aceea ca instalaţiile respective să aibă o funcţionalitate în legătură cu construcţia în dotarea căreia au fost prevăzute şi să îi sporească valoarea de inventar.

26. Perdeaua de aer cald, ansamblurile de echipamente de climatizare, hidrofoarele şi centralele termice nu pot fi considerate aparate individuale de climatizare, deoarece elementele sale componente sunt instalate în întreaga clădire, reprezentând instalaţii funcţionale ale clădirii prin realizarea cărora s-au modificat parametrii de funcţionare a imobilelor în sensul îmbunătăţirii, nu au caracterul unor bunuri mobile şi nu se caracterizează prin utilizarea provizorie, ci sunt instalaţii ce aparţin imobilelor la care s-au aplicat, devenind la rândul lor bunuri imobile, fiind caracterizate prin utilizare permanentă, de natură să îmbunătăţească performanţele mijloacelor fixe faţă de parametrii funcţionali stabiliţi iniţial.

27. Prin dispoziţiilor Legii nr. 372/2005 privind performanţa energetică a cădirilor, se precizează că performanţa energetică a clădirii este energia efectiv consumată sau estimată pentru a răspunde necesităţilor legate de utilizarea normală a clădirii, necesităţi care includ în principal: încălzirea, prepararea apei calde de consum, răcirea, ventilarea şi iluminatul.

28. Centralele termice reprezintă elemente patrimoniale care deservesc în exclusivitate clădirea, fiind încadrate în categoria instalaţiilor de încălzire, intră în valoarea de inventar a acesteia, neputând fi considerate simple echipamente tehnologice, independent de clădire. Fără existenţa în clădire a componentei de utilaj de preparare a apei calde nu poate funcţiona sistemul de încălzire format din cele trei componente descrise de intimată în acţiune, din acest motiv atât timp cât el este montat în clădire pentru a asigura prepararea apei calde face parte din instalaţia funcţională a clădirii.

29. În cazul sistemelor de supraveghere video, potrivit răspunsului reprezentantului intimatei prin intermediul adresei nr. x/15.02.2017, aproximativ 40% din camerele video sunt montate in interiorul clădirilor, iar 60% în exteriorul clădirilor, au fost supuse impozitării 40% din valoarea fiecărui mijloc fix.

30. Instanţa de fond în mod eronat a reţinut că lipsa echipamentelor funcţionale identificate ca aparţinând staţiilor de vânzare carburanţi nu conduce la nefuncţionalitatea clădirilor, ba din contră, fără sistemele de supraveghere sau antiefracţie, clădirile devin legal nefuncţionale, neîndeplinind condiţiile Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor.

31. De asemenea, desfăşurarea de activităţi comerciale, cum ar fi vânzarea de bunuri alimentare, nu este posibilă fără dotarea clădirii cu instalaţii de climatizare, în lipsa acestora clădirea devenind nefuncţională prin neobţinerea autorizaţiilor de funcţionare.

32. În consecinţă, echipamentele de climatizare, perdelele de aer cald, centralele termice, hidrofoarele, sistemele de alarmare efracţie/incendiu, sistemele de sonorizare şi sistemele de supraveghere video constituie imobile prin destinaţie, fiind elemente funcţionale ale clădirii, întrucât nu pot avea o funcţionalitate de sine stătătoare, ci doar în legătură cu construcţia în a cărei dotare au fost prevăzute şi căreia îi sporesc valoarea de inventar. Fiind încorporate în spaţiul destinat întrebuinţării economice, bunurile accesorii urmează regimul juridic al imobilului.

33. Referitor la accesorii, acestea au fost calculate de organul fiscal prin aplicarea procentului de 1% pentru fiecare lună sau fracţiune de lună asupra obligaţiilor fiscale principale suplimentare stabilite de către inspecţia fiscală până la data achitării lor, respectiv 31.05.2017.

34. În ceea ce priveşte plata onorariului de expert, prin adresa nr. x/25.07.2018 şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că nu se impune administrarea probei cu expertiză, instanţa de fond fiind cea care a dispus aceasta probă la solicitarea sa.

35. În motivarea recursului împotriva încheierii din data de 3.06.2019, a arătat că instanţa de fond în mod greşit a aplicat normele de drept fiscal.

36. Cu privire la mijloacele fixe cu denumirea "Boxe pentru depozitare materiale, deşeuri", având numerele de inventar x şi y, potrivit planşelor foto boxele în cauză îndeplinesc toate cerinţele pentru a fi considerate clădiri impozabile, conform prevederile art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, pct. 31 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal, care defineşte în mod clar înţelesurile unor termeni şi noţiuni, acoperiş şi planşeu.

37. Referitor la impozitul stabilit pentru "Boxe pentru depozitare materiale, deşeuri", organul de inspecţie fiscală a avut în vedere dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul fiscal. În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond că cele două boxe metalice amplasate în staţiile de distribuţie carburanţi nu sunt clădiri impozabile, deoarece nu sunt fixate în pământ, a arătat că, pentru perioada 2013-2015, inclusiv legislaţia în vigoare nu prevedea un astfel de criteriu pentru a stabili dacă o construcţie este impozabilă sau nu, singurele criterii fiind acelea de a avea pereţi şi acoperiş şi de a servi la adăpostirea de oameni sau materiale, ceea ce se poate observa cu uşurinţă din pozele anexate chiar de contribuabil la nota explicativă 4/13.03.2017.

38. Începând cu anul 2016, potrivit pct. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiuitorul introduce noţiunea de fixat în pământ, însă o exemplifică ca fiind intenţia proprietarului de a păstra clădirea în cauză pe un anumit amplasament mai mult de un an calendaristic, exact ce s-a şi întâmplat cu magaziile respective aparţinând intimatei.

39. Mai mult decât atât, analizând planşele foto, se poate observa că mijloacele în cauză sunt similare celor pe care legiuitorul le indică ca fiind impozabile, dacă sunt menţinute în aceeaşi locaţie mai mult de un an, respectiv: un container, o tonetă de ziare, o toaletă publică, etc. (titlul IX, secţiunea 1, pct. 2 alin. (2) şi (3) din H.G. nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal).

IV Întâmpinarea formulată de intimata reclamantă

40. Intimata reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului declarat împotriva sentinţei nr. 1255 din data de 01.04.2019, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât criticile aduse nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8), recursul nu cuprinde decât reiterarea argumentelor invocate de către acesta prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, nefiind invocate argumente referitoare la prelinsa nelegalitate a sentinţei recurate sau critici susceptibile a fi analizate de instanţa de recurs, precum şi excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 03.06.2019, întrucât, potrivit art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., nu pot fi invocate direct in recurs motive care puteau şi trebuiau a fi invocate de către SPFL Ploieşti în cursul judecăţii în faţa instanţei de fond, în termenele prevăzute în acest scop, recursul nu vizează analiza efectuată de instanţa de fond cu privire la admisibilitatea cererii de îndreptare a erorii materiale, ci însăşi analiza de fond a raportului juridic dedus judecăţii, este completată argumentaţia din cadrul recursului formulat împotriva sentinţei recurate.

41. Pe fond, a solicitat respingerea ca nefondate a celor două recursuri. A arătat că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a probelor administrate în cauză, analizând în mod corespunzător materialul probator depus de către ambele părţi, precum şi concluziile expertului judiciar desemnat în cauză, a făcut o corectă apreciere a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva stabilirii regimului fiscal aferent impozitului pe clădiri.

42. A subliniat că la data de 31.12.2012 a efectuat reevaluarea tuturor clădirilor din patrimoniu, evidenţiate în contul x "Clădiri", aceasta fiind realizată de către firma B., în deplina concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare (IVS) Ediţia 2011, publicată de Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Evaluare (IVSC), că utilizarea cu rea-credinţă de către SPFL Ploieşti a dispoziţiilor pct. 123 din Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Directiva a Vll-a a Comunităţilor Economice Europene, în vederea lăsării fără efect a unui raport de reevaluare, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor din cuprinsul Codul fiscal, echivalează cu înfrângerea principului legalităţii şi a componentelor derivate ale acestuia, printre care şi imposibilitatea interpretării prin analogie a dispoziţiilor fiscale, care au un caracter expres si specific.

43. În plus, SPFL Ploieşti interpretează cu rea-credinţă şi în mod eronat inclusiv prevederile Ordinului nr. 3055/2009 (pct. 123), respectiv trunchiază sensul unor cuvinte clar precizate în textul actului normativ invocat şi "înlocuieşte" în mod nelegal cuvântul clădiri inclus în enumerarea de la pct. 123 alin. (5) cu cuvântul construcţii.

44. În mod legal şi temeinic instanţa de fond a respins teza pârâtului privind necesitatea efectuării unei reevaluări simultane a tuturor construcţiilor deţinute (indiferent dacă acestea au sau nu aceeaşi natură şi utilizări similare), din analiza şi interpretarea prevederilor art. 253 alin. (6) din Codul fiscal rezultând concluzia că pentru aplicarea cotei standard de impozitare a clădirilor (reglementată de art. 253 alin. (2) Codul fiscal) este suficientă reevaluarea fiecărei clădiri din trei in trei ani, nefiind necesară evaluarea întregii grupe de clădiri sau a tuturor construcţiilor; în plus, reglementările contabile nu pot adăuga la textul clar al art. 253 din Codul fiscal, care se referă la reevaluarea unei clădiri şi nu a tuturor clădirilor; cu rea-credinţă SPFL Ploieşti ignoră punctul de vedere exprimat prin adresa nr. x/29.01.2016 de către Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Legislaţie Codul fiscal şi Reglementări Vamale asupra acestei probleme, transmisă în mod expres şi în atenţia SPFL Ploieşti, şi anume "o clădire se consideră reevaluată dacă persoana juridica a efectuat reevaluarea acesteia conform prevederilor legale în vigoare, fără obligativitatea reevaluării simultane a tuturor imobilelor aflate în patrimoniul societăţii."

45. Instanţa de fond a dat o interpretare corectă prevederilor Codul fiscal care reglementează noţiunea de "clădire", existând o diferenţă între noţiunea de "clădire" din perspectivă fiscală şi cea de "construcţie" prevăzută de Dicţionarul Explicativ al Limbii Romane, altfel spus, faţă de înţelesul comun.

46. Din interpretarea celor două texte de lege, art. 249 alin. (5), art. 250 alin. (2) din Codul fiscal, se poate observa faptul că legiuitorul a ales să ofere o serie de criterii pentru calificarea construcţiilor ca şi "clădiri", din punct de vedere fiscal, fără a face această calificare în mod specific, altfel spus există o diferenţă între noţiunea de "clădire" şi cea de "construcţie", cele două noţiuni neputând fi utilizate cu acelaşi sens, relaţia dintre ele fiind de la parte la întreg, cum a menţionat.

47. SPFL Ploieşti a avut o conduită contradictorie, în sensul că la nivelul anilor 2012 si 2013 a utilizat în corespondenţă noţiunea de "clădire", iar în 2014 a folosit noţiunea de "construcţie", în ceea ce priveşte reevaluarea, fiind trei adrese în trei ani fiscali diferiţi; din adrese rezultă faptul că la nivelul anilor 2012 (anul în care s-a efectuat reevaluarea clădirilor proprietatea sa) şi 2013, SPFL Ploieşti s-a referit clar la clădiri; în antitezaă, abia la finele anului 2014 a folosit noţiunea de "construcţie".

48. Solicită respingerea recursurilor atât prin raportare la reperele jurisprudenţiale privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 253 din Codul fiscal, cât şi prin raportare la necesitatea asigurării unei aplicări unitare a prevederilor legislaţiei fiscale, în susţinere invocă puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti pronunţate în cauze similare.

49. În ceea ce priveşte stabilirea bazei de calcul privind impozitul pe clădiri aferent perioadei 2012 - 2016, SPFL Ploieşti în mod eronat a inclus în baza de calcul o serie de mijloace fixe pe care le consideră "de natura instalaţiilor funcţionale ale clădirilor": echipamente de climatizare-ventilaţie, perdele de aer cald, centrale termice, hidrofoare, sisteme de alarmare efracţie/incendiu, sisteme de sonorizare, sisteme de supraveghere video şi sistem de sonorizare.

50. Instanţa de fond în mod legal şi temeinic a subliniat faptul că instalaţiile şi echipamentele vizate de SPFL Ploieşti nu pot fi încadrate în această categorie, dând o interpretare total eronată prevederilor pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele de aplicare a Codul fiscal. Subliniază că, în faţa instanţei de fond, SPFL Ploieşti nu a formulat obiecţiuni faţă de concluziile Raportului de expertiză şi în mod nelegal foloseşte calea de atac a recursului pentru a repune în discuţie chestiuni de fond pe care putea şi trebuia să le supună atenţiei în cadrul etapei procedurale a fondului.

51. Totodată, instanţele de contencios administrativ au statuat că instalaţiile de încălzire/climatizare nu au elementele constructive ale unei clădiri şi nu pot fi asimilate definiţiei date de Codul fiscal acestei noţiuni, legiuitorul având în vedere includerea în valoarea de inventar a clădirii numai a elementelor şi a instalaţiilor fără de care clădirea nu ar fi practic utilizabilă. Astfel, în ceea ce priveşte impozitarea nelegală a echipamentelor şi aparatelor individuale de climatizare-ventilaţie, invocă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în acest sens.

52. Cu privire la nelegalitatea modului in care SPFL Ploieşti a stabilit impozitul pe clădiri pretins a fi datorat pentru cele două boxe metalice, a arătat că, pentru determinarea bazei de calcul privind impozitul pe clădiri aferent perioadei ianuarie 2012 - decembrie 2016, în mod eronat SPFL Ploieşti a inclus în baza de calcul două boxe metalice pentru depozitare deşeuri/materiale, considerând în mod nelegal că acestea s-ar încadra în noţiunea de "clădire" din punct de vedere fiscal. Instanţa de fond a reţinut în mod legal şi temeinic atât argumentele sale, cât şi raţionamentul expertului din Raportul de expertiză.

53. În susţinere, a ataşat adresa nr. x/29.01.2016 emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Generală Legislaţie Codul fiscal şi Reglementari Vamale, adresele nr. x/29.12.2012, nr. y/23.12.2013 şi nr. w/17.11.2014 emise de SPFL Ploieşti, poze cu boxele metalice, jurisprudenţă.

54. Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinarea reclamantei solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate.

V Considerentele instanţei de recurs

55. În conformitate cu dispoziţiile art. 248 din C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu prioritate excepţiile nulităţii şi inadmisibilităţii invocate de intimata reclamantă.

56. Asupra excepţiei nulităţii recursului formulat împotriva sentinţei, în raport de dispoziţiile art. 489 din C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3). (2) Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", Înalta Curte constată că este invocat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar motivele de recurs sunt circumscrise acestui motiv de casare.

57. Deşi se susţine prin cererea de recurs şi aprecierea necorespunzătoare a materialului probator, aspect care vizează netemeinicia sentinţei, majoritatea criticilor invocate pot fi circumscrise în concret, potrivit conţinutului acestora, raportat la considerentele sentinţei recurate, cazului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., care priveşte încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind invocată greşita aplicare de către instanţa fondului a prevederilor legale, art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 52 din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, a căror temeinicie va fi examinată pe fondul recursului, considerente pentru care va respinge excepţia nulităţii recursului.

58. Faptul că prin cererea de recurs sunt reiterate argumente invocate prin întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond nu este de natură să conducă implicit la nulitatea recursului, în condiţiile în care motivele invocate se constituie în motive de nelegalitate care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

59. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii recursului formulat împotriva încheierii din 3 iunie 2019, având în vedere argumentele invocate în susţinerea excepţiei, Înalta Curte constată că acestea privesc nulitatea, nu inadmisibilitatea căii de atac.

60. Inadmisibilitatea recursului vizează inexistenţa căii de atac a recursului în raport de principiul legalităţii căii de atac reglementat de dispoziţiile art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei". Având în vedere susţinerile privind inadmisibilitatea recursului, invocate de intimata reclamantă, eventuala temeinicie a acestor susţineri conduce la nulitatea, nu la inadmisibilitatea recursului.

61. Pe fondul acestor susţineri care vizează, în fapt, nulitatea recursului formulat împotriva încheierii, în raport de dispoziţiile art. 489 din C. proc. civ., menţionate anterior, având în vedere că prin motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. se instituie exclusiv un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate, Înalta Curte constată că sunt fondate.

62. Astfel, prin recursul împotriva încheierii de admitere a cererii de îndreptare eroare materială, deşi este invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., nu se formulează critici cu privire la aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 442 din C. proc. civ., în baza cărora a fost soluţionată cererea. Motivele de recurs invocate de pârâtă privesc aplicarea greşită a normelor de drept fiscal, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 31 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 privind Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 249 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

63. Or, invocarea acestor critici se impunea a fi efectuată în recursul formulat împotriva sentinţei, în cadrul căreia instanţa de fond a examinat motivele de nelegalitate a actelor administrative fiscale referitoare la incidenţa acestor dispoziţii, invocate în acţiunea în anulare formulată.

64. Sunt fondate, astfel, apărările intimatei reclamante care privesc faptul că recursul nu vizează analiza efectuată de instanţa de fond cu privire la admisibilitatea cererii de îndreptare a erori materiale, ci însăşi analiza de fond a raportului juridic dedus judecăţii, fiind completată argumentaţia din cadrul recursului formulat împotriva sentinţei recurate. Pentru aceste motive, Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de pârât împotriva încheierii din 3 iunie 2019.

65. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor din cererea de recurs care se circumscriu motivului de casare invocat prin calea de atac, prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., prin care se instituie exclusiv un control de legalitate asupra hotărârii, având în vedere faptul că susţinerile care privesc stabilirea situaţiei de fapt, aprecierea necorespunzătoare a materialului probator administrat, vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte constată următoarele:

66. Ca urmare a inspecţiei fiscale efectuate în perioada 20.01-27.03.2017 de Serviciul Public Finanţe Locale al Municipiului Ploieşti, în vederea verificării legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, a corectitudinii şi a exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabil, a respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, dar şi verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora, precum şi a modului de îndeplinire a obligaţiilor fiscale datorate de contribuabil bugetului local al Municipiului Ploieşti în perioada ianuarie 2012- decembrie 2016, a fost emis Raportul de inspecţie fiscală înregistrat sub nr. x/03.05.2017.

67. Organele fiscale au reţinut că stabilirea şi calculul impozitului pe clădiri se efectuează conform prevederilor art. 253 şi 254 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu completările şi modificările ulterioare, pentru perioada 2012 - 2015, iar începând cu anul 2016 sunt aplicate prevederile art. 460, 461 şi art. 462 din Legea 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare. Diferenţa constatată provine din următoarele constatări:

- impunerea, pentru perioada ianuarie 2012 - decembrie 2015, a mijloacelor fixe de natura instalaţiilor funcţionale ale clădirilor de tipul ansamblurilor de echipamente de climatizare, centralelor termice, perdelelor de aer cald, hidrofoarelor, sistemelor de sonorizare şi sistemelor de supraveghere video, toate acestea amplasate în clădirile situate în Ploieşti;

- în cazul instalaţiilor de tipul sistemelor de supraveghere video, în răspunsul formulat prin intermediul adresei nr. x/15.02.2017, reprezentantul societăţii a precizat că "aproximativ 40% din camerele video sunt montate în interiorul clădirilor, iar 60% în exteriorul clădirilor"; având în vedere aceste precizări, a fost supusă impozitării în perioada menţionată 40% din valoarea fiecărui mijloc fix cu denumirea de "Sistem supraveghere video digital" aferent clădirilor situate pe raza Municipiului Ploieşti;

- în baza prevederilor din H.G. nr. 44/2004 republicată, privind Normele de aplicare a Codul fiscal, pct. 52 alin. (2), au fost supuse impozitării mijloacele fixe de tipul instalaţiilor funcţionale ale clădirilor;

- începând cu 01.01.2016, în urma modificărilor aduse de noul Codul fiscal şi de Normele metodologice de aplicare a acestuia, H.G nr. 1/2016, a fost eliminată prevederea mai sus menţionată, în consecinţă nu se mai impozitează mijloacele fixe de natura instalaţiilor funcţionale ale clădirilor, evidenţiate separat în patrimoniul societăţii;

- impunerea la verificare a două mijloace fixe din patrimoniul societăţii, de natura clădirilor, cu denumirea "Boxe pentru depozitare materiale, deşeuri", având numerele de inventar x, intrat la 31 martie 2001, şi y, intrat la 30 iunie 2002; prin intermediul Notei explicative nr. 4 au fost solicitate informaţii şi fotografii ale celor două mijloace fixe, iar din fotografiile prezentate a rezultat faptul că acestea sunt de natura clădirilor şi îndeplinesc condiţiile definiţiei unei clădiri conform prevederilor Codul fiscal (…);

- societatea a efectuat operaţiuni de evaluare la data de 31 decembrie 2012 şi 31 decembrie 2015, iar la data de 31 decembrie 2012, conform celor menţionate de către reprezentantul societăţii în adresa din 09.03.2017, "operaţiunea de reevaluare, la 31.12.2012 a vizat grupa de imobilizări corporale "Clădiri" evidenţiată în contul x", în condiţiile în care contul 212 "Construcţii" din evidenţa societăţii este compus din patru conturi analitice y, "Clăd. cont. spec.", x "Reeval. alte clăd. con.", w "Conducte" şi t "Active dezaf. staţii" (…);

- la data de 31 decembrie 2012 nu a fost realizată reevaluarea patrimonială conform prevederilor normelor contabile în vigoare, respectiv pct. 123 din O.M.F.P. nr. 3055/2009, preluate şi de O.M.F.P. nr. 1802/2014, nefiind evaluate toate mijloacele fixe înregistrate în contul 212 "Construcţii", fiind efectuată doar o evaluare a unei părţi a patrimoniului societăţii, diferenţierea dintre grupele de active aflate în patrimoniul unei societăţi este clar delimitată conform prevederilor O.M.F.P. nr. 3055/2009, respectiv active de natura terenurilor, ale construcţiilor, ale mijloacelor de transport, singurul act normativ care clasifică din punct de vedere contabil mijloacele fixe şi defineşte noţiunea de grupă de imobilizări fiind H.G. nr. 2139/2014 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a activelor fixe;

- s-a luat în considerare baza de impozitare aferentă perioadei ianuarie 2013- decembrie 2015 formată din valorile mijloacelor fixe înregistrate în evidenţa contabilă a societăţii la data de 31 decembrie 2012, valori anterioare operaţiunii de evaluare de la 31 decembrie 2012.

68. Organele fiscale au mai constatat că, la data de 31 decembrie 2015, raportul de evaluare pentru clădirile din patrimoniul societăţii a fost întocmit de B. şi, conform prevederilor Legii 227/2015 privind Codul fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, valorile rezultate în urma evaluării sunt destinate exclusiv impozitării clădirilor, la pct. 39 din H.G. nr. 1/2016 privind Normele metodologice de aplicare a Legii 227/2015 privind Codul fiscal fiind prevăzut "(1) Rapoartele de evaluare se întocmesc de un evaluator autorizat în conformitate cu standardele de evaluare a bunurilor aflate în vigoare la dat evaluării şi reflectă valoarea clădirii la dat de 31 decembrie a anului anterior anului de referinţă şi nu se înregistrează în evidenţele contabile. (2) În vederea stabilirii impozitului pe clădiri, rapoartele de evaluare se depun în copie, la organul fiscal local, ca anexă la declaraţia contribuabilului, până la primul termen de plată din anul de referinţă". Astfel, în anul 2016, la calculul impozitului pe clădiri datorat de societate s-au avut în vedere valorile construcţiilor din Ploieşti, reflectate în raportul de evaluare de la 31 decembrie 2015 elaborat de societatea B., declarate de contribuabil serviciului de specialitate al SPFL Ploieşti.

69. În baza Raportului de inspecţie fiscală a fost emisă Decizia de impunere nr. x/03.05.2017, prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei, printre altele, obligaţia de plată a sumei de 3.324.953 RON reprezentând impozit pe clădiri suplimentar, precum şi a sumei de 1.369.995 RON reprezentând accesorii. Împotriva acestor acte administrativ fiscale, în conformitate cu art. 268 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestaţie la data de 14.06.2017, respinsă prin Decizia de soluţionare nr. 378/28.07.2017.

70. De asemenea, organele fiscale au emis Decizia de impunere nr. x/29.09.2017, prin care au stabilit în sarcina reclamantei obligaţia de plată a sumei de 62.923 RON, din care 62.395 RON accesorii aferente perioadei 27.03.2017 - 29.09.2017 şi suma de 528 RON accesorii aferente perioadei 31.03.2017-29.09.2017. Împotriva acestui act administrativ fiscale reclamanta a formulat contestaţie, respinsă prin Decizia de soluţionare nr. 587/27.10.2017.

71. Împotriva acestor acte administrative a formulat intimata reclamantă acţiunea admisă în parte prin sentinţa recurată.

72. Motivul de recurs privind interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în sensul că reglementează obligaţia plăţii impozitului raportat la fiecare clădire în parte deţinută de o persoană juridică, fără să impună reevaluarea simultană a tuturor clădirilor, şi faptul că nu pot fi reţinute ca incidente dispoziţiile pct. 123 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055/2009, acestea având relevanţă doar din punct de vedere contabil, este fondat.

73. Instanţa de fond a constatat, în esenţă, următoarele:

- la emiterea deciziei de impunere, pârâta nu a avut în vedere raportul de evaluare a clădirilor efectuat la data de 31.12.2012, reţinând că operaţiunea de reevaluare a vizat doar grupa de imobilizări corporale "Clădiri" evidenţiată în contul x, deşi contul 212 "Construcţii" din evidenţa societăţii este compus din patru conturi analitice, y "Clăd. cont. spec.", x "Reeval. alte clăd. con.", w "Conducte" şi t "Active dezaf. staţii", ceea ce contravine dispoziţiilor art. 123 din O.M.F.P. nr. 3055/2009, conform cărora elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale trebuie reevaluate simultan, precum şi dispoziţiilor H.G. nr. 2139/2004, care stabilesc grupa Construcţii, iar nu clădiri;

- nu s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 123 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055 din 29 octombrie 2009, care are ca obiect aprobarea reglementărilor contabile, şi nici a H.G. nr. 2139/2004, având ca obiect clasificarea şi stabilirea duratelor normale de funcţionare a mijloacelor fixe, respectarea acestor prevederi având relevanţă din punct de vedere contabil;

- prevederile art. 253 din Codul fiscal reglementează obligaţia plăţii impozitului raportat la fiecare clădire în parte deţinută de o persoană juridică şi obligaţia reevaluării pentru fiecare din clădirile deţinute, fără să impună reevaluarea simultană a tuturor clădirilor deţinute de o persoană juridică, în acest mod trebuie interpretată trimiterea pe care o face art. 253 alin. (5) din Codul fiscal la evaluarea făcută conform reglementărilor contabile, în sensul că reevaluarea unei clădiri se face în funcţie de reglementările contabile, fără însă a se prelua din reglementările contabile cerinţe suplimentare faţă de ceea ce prevăd dispoziţiile fiscale, precum cea în discuţie, respectiv cea a reevaluării tuturor activelor dintr-o grupă de imobilizări, nerespectarea prevederilor contabile invocate de pârâtă fiind fără efecte pe plan fiscal;

- în concluzie, lipsa evaluării simultane a tuturor activelor din contul 212, conform pct. 123 din Ordinul nr. 3055/2009, nu este de natură că susţină legalitatea sub acest aspect a actelor administrative fiscale contestate, având în vedere, pe de o parte, că din simpla lecturare a dispoziţiilor Ordinului nr. 3055/2009 rezultă că acestea urmăresc atingerea unor scopuri de natură contabilă (reevaluarea simultană se impune pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite), iar pe de altă parte, că dispoziţiile Codul fiscal, în care sunt prevăzute principiile de stabilire a impozitelor, nu stabilesc obligaţia de reevaluare simultană a tuturor construcţiilor;

- în aceste condiţii, se impune reevaluarea situaţiei fiscale a reclamantei din perspectiva impozitului pe clădiri datorat în perioada ianuarie 2013 - decembrie 2015, pentru a se verifica dacă există obligaţii suplimentare de plată, în sensul că impozitul datorat se va stabili avându-se în vedere raportul de evaluare efectuat la data de 31.12.2012, pentru fiecare clădire în parte.

74. Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aplicabile perioadei fiscale 2012-2015, "(1) În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii. (2) Cota de impozit se stabileşte prin hotărâre a consiliului local şi poate fi cuprinsă între 0,25% şi 1,50% inclusiv. La nivelul municipiului Bucureşti, această atribuţie revine Consiliului General al Municipiului Bucureşti. (3) Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare. (...) (4) În cazul unei clădiri a cărei valoare a fost recuperată integral pe calea amortizării, valoarea impozabilă se reduce cu 15%. (5) În cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, valoarea impozabilă a clădiri este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului - persoană juridică. (...) (6) În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă; b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă".

75. Conform acestor dispoziţii, impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor juridice, se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, care se stabileşte prin hotărâre a consiliului local/Consiliului General al Municipiului Bucureşti. Valoarea impozabilă a clădirii, în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile, este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării, înregistrată ca atare în contabilitatea proprietarului persoană juridică. În cazul unei clădiri care nu a fost reevaluată, cota impozitului pe clădiri se stabileşte de consiliul local/Consiliul General al Municipiului Bucureşti între: a) 10% şi 20% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 3 ani anteriori anului fiscal de referinţă; b) 30% şi 40% pentru clădirile care nu au fost reevaluate în ultimii 5 ani anteriori anului fiscal de referinţă.

76. Contrar celor reţinute de instanţa de fond privind faptul că art. 253 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu impune reevaluarea simultană a tuturor clădirilor deţinute de o persoană juridică, iar trimiterea pe care o face art. 253 alin. (5) la evaluarea făcută conform reglementărilor contabile trebuie interpretată în sensul că reevaluarea unei clădiri se face în funcţie de reglementările contabile, fără cerinţe suplimentare privind reevaluării tuturor activelor dintr-o grupă de imobilizări, trimiterea făcută de legiuitor la reevaluarea "conform reglementarilor contabile", prin art. 253 alin. (5), nu permite interpretarea conform căreia este suficient doar ca imobilul supus impozitării să fi fost reevaluat, pentru a fi îndeplinită operaţiunea contabilă de reevaluare.

77. În mod corect susţine recurentul pârât că reevaluarea presupune respectarea reglementărilor contabile, nefiind posibilă efectuarea unei reevaluări după alte criterii, iar potrivit regulilor de evaluare menţionate la pct. 123 alin. (2) - (6) din Anexa la O.M.F.P. nr. 3044/2009, elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan, dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluat.

78. Sintagma "în cazul unei clădiri care a fost reevaluată, conform reglementărilor contabile" se interpretează literal şi gramatical, în sensul că aceste clădiri trebuie reevaluate, în conformitate cu reglementările contabile.

79. Dacă reglementările contabile impun reevaluarea simultană a imobilizărilor din cadrul aceloraşi grupe, se efectuează reevaluarea în acest sens, deoarece dispoziţiile art. 253 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu disting între anumite ipoteze şi situaţii de excepţie ce pot apărea, ci trimit în mod concret la cele stipulate de reglementările contabile.

80. Reevaluarea contabilă nu este reglementată de normele din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ci exclusiv de normele contabile. Reglementările contabile au fost aprobate prin Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, ulterior prin Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene. Reglementările contabile conforme cu directivele europene aprobate prin aceste ordine au transpus Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene 78/660/CEE din data de 25 iulie 1978 privind conturile anuale ale anumitor forme de societăţi comerciale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 222 din data de 14 august 1978, cu modificările şi completările ulterioare.

81. Potrivit dispoziţiilor pct. 123 alin. (2) - (5) din Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 3055/2009 pentru aprobarea reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabil începând cu 01.01.2010, ordin care a abrogat Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 1752/2005, "(2) Elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. (3) Dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care face parte trebuie reevaluate. (4) O grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi. (5) Exemple de grupe de imobilizări corporale sunt: terenuri; clădiri; maşini şi echipamente; nave; aeronave etc.".

82. Ordinul nr. 3055/2009 a fost abrogat prin Ordinul nr. 1802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situaţiile financiare anuale individuale şi situaţiile financiare anuale consolidate, în vigoare de la data de 01.01.2015, care a transpus parţial prevederile Directivei 2013/34/UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind situaţiile financiare anuale, situaţiile financiare consolidate şi rapoartele conexe ale anumitor tipuri de întreprinderi, de modificare a Directivei 2006/43/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi de abrogare a Directivelor 78/660/CEE şi 83/349/CEE ale Consiliului, precum şi ale Directivei 2014/95/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2014 de modificare a Directivei 2013/34/UE în ceea ce priveşte prezentarea de informaţii nefinanciare şi de informaţii privind diversitatea de către anumite întreprinderi şi grupuri mari. Dispoziţiile menţionate se regăsesc la pct. 105 alin. (1)-(4) din Ordinul nr. 1802/2014.

83. Conform acestor dispoziţii, elementele dintr-o grupă de imobilizări corporale se reevaluează simultan, pentru a se evita reevaluarea selectivă şi raportarea în situaţiile financiare anuale a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite, astfel că, dacă un activ imobilizat este reevaluat, toate celelalte active din grupa din care acesta face parte trebuie reevaluate. Se precizează şi faptul că o grupă de imobilizări corporale cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi. Se exemplifică şi se face distincţie între grupele de imobilizări corporale, şi anume terenuri, clădiri, maşini şi echipamente, nave, aeronave etc.

84. În condiţiile în care, la data de 31 decembrie 2012, conform celor menţionate de către reprezentantul reclamantei intimate în adresa nr. x/09.03.2017, operaţiunea de reevaluare a vizat grupa de imobilizări corporale "Clădiri"' evidenţiată în contul "x", însă contul 212 "Construcţii" din evidenţa societăţii este compus din patru conturi analitice, y "Clădiri const. Speciale", x "Reeval. alte clăd. Con.", w "Conducte" şi z "Active dezaf. Staţii", iar reclamanta intimată nu a prezentat rapoarte de evaluare la data de 31.12.2012 şi pentru mijloacele fixe înregistrate în conturile analitice y "Clădiri const. Speciale", w "Conducte" şi z "Active dezaf. Staţii", în mod corect organul fiscal a constatat că nu a fost realizată reevaluarea patrimoniului conform dispoziţiilor pct. 123 din O.M.F.P. nr. 3055/2009, astfel că a stabilit baza de impozitare aferentă perioadei ianuarie 2013 - decembrie 2015 luând în considerare valorile mijloacelor fixe înregistrate în evidenţa contabilă a reclamantei intimate la data de 31 decembrie 2012, valori anterioare operaţiunii de evaluare de la 31.12.2012.

85. Reclamanta intimată nu a procedat la reevaluarea tuturor activelor care fac parte din aceeaşi grupă de imobilizări corporale, conform prevederilor menţionate, astfel că nu a respectat una din condiţiile privind reevaluarea, întrucât reglementările contabile impun reevaluarea simultană a elementelor dintr-o grupă de imobilizări corporale, care cuprinde active de aceeaşi natură şi utilizări similare, aflate în exploatarea unei entităţi.

86. Ordinul Ministrului finanţelor publice nr. 3055/2009, la secţiunea 8.2.5.1 Reevaluarea Imobilizărilor Corporale, pct. 123 alin. (5), diferenţiază între grupele de imobilizări corporale, anume teren - clădiri - maşini şi echipamente - nave - aeronave etc., intenţia legiuitorului fiind de a diferenţia clădiri de teren sau aeronave, şi nu de a introduce criterii de diferenţiere a clădirilor între ele, caz în care s-ar pierde sensul prevederii legale, de a evita existenţa în contabilitatea contribuabililor a unor valori care sunt o combinaţie de costuri şi valori calculate la date diferite. În acelaşi sens sunt Ordinul nr. 1752/2005, secţiunea 7.2.5.1., pct. 110 alin. (5), Ordinul nr. 1802/2014, secţiunea 3.4.1, pct. 105 alin. (4).

87. În mod corect se invocă în recurs faptul că trimiterea făcută de legiuitor la reevaluarea "conform reglementărilor contabile" nu permite interpretarea conform căreia este suficient că imobilul supus impozitării a fost reevaluat, pentru a fi îndeplinită operaţiunea contabilă de reevaluare, întrucât reevaluarea contabilă nu se supune normelor din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, ci normelor contabile, norme de sine stătătoare

88. Introducerea sintagmei "conform reglementărilor contabile", de către legiuitor, în conţinutul dispoziţiilor art. 253 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, conduce la concluzia că intenţia legiuitorului a fost ca reevaluarea să se efectueze potrivit normelor contabile care reglementează reevaluarea, şi nu să efectueze o simplă evaluare. Reevaluarea nu poate fi înţeleasă şi aplicată separat de reglementările contabile. Situaţia de reevaluare este reglementată ca o situaţie de excepţie, care este acceptată numai cu îndeplinirea condiţiilor prevăzute în mod expres de dispoziţiile menţionate.

89. Normele în cauză sunt norme contabile, nu fiscale, şi nu reglementează domeniul vizat de normele fiscale. Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu prevede reglementări în ceea ce priveşte obiectul celor două ordine, care reprezintă transpunerea unor directive europene. Reevaluarea conform reglementărilor contabile nu poate fi efectuată cu nerespectarea normelor specifice care o reglementează, fapt menţionat şi în Legea contabilităţii nr. 82/1991, care, la art. 8 alin. (2), precizează că "Reevaluarea imobilizărilor corporale se face la valoarea justă, în conformitate cu prevederile reglementărilor contabile aplicabile". Concluzia contrară ar conduce la neaplicarea întocmai a normelor fiscale, care prevăd reevaluarea conform reglementărilor contabile, care prevăd reevaluarea simultană, nu selectivă, iar normele fiscale nu cuprind excepţii care să permită evaluarea selectivă pentru stabilirea impozitului pe clădiri.

90. Motivul de recurs privind interpretarea eronată a dispoziţiilor pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004, în privinţa mijloacelor fixe incluse de organul fiscal în categoria instalaţiilor funcţionale ale clădirii, este, de asemenea, fondat.

91. În vederea impozitării pentru perioada ianuarie 2012 - decembrie 2015, în baza prevederilor din H.G. nr. 44/2004, republicată, privind Normele de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 52 alin. (2), organul fiscal a inclus în categoria mijloacelor fixe de tipul instalaţiilor funcţionale ale clădirii următoarele: ansambluri echipamente de climatizare, perdele de aer din clădiri, sisteme de supraveghere video, sisteme de alarmă incendiu, sisteme antiefracţie şi sisteme de sonorizare, centrale termice, boilere şi hidrofoare.

92. Instanţa de fond, apreciind că problema de drept invocată este comună, a realizat o analiză globală prin raportare la toate mijloacele fixe incluse în sfera noţiunii de instalaţii funcţionale a clădirii de organele fiscale şi a constatat că nu intră mijloacele fixe care pot fi detaşate fără ca prin această operaţiune materială să fie afectată clădirea din punct de vedere al utilizării, împrejurare ce rezultă din exemplul indicat în cuprinsul dispoziţiei legale, şi anume aparatele individuale de climatizare. A apreciat că mijloacele fixe indicate de organele fiscale nu se circumscriu noţiunii de instalaţii funcţionale ale clădirii, având în vedere că montarea acestora nu afectează utilizarea clădirii, ci determină doar creşterea gradului de confort, în sens larg, a reţinut concluziile expertizei potrivit cărora echipamentele indicate nu sunt reprezentative pentru specificul activităţii A., nu au legătură directă cu obiectul de activitate al staţiilor de benzină A., nu sunt montate sau încorporate în clădire, sunt mijloace fixe independente de clădire, se pot muta dint-un loc în altul şi pot fi înlocuite, funcţionează independent de clădire, şi a concluzionat că nu se circumscriu noţiunii de instalaţii funcţionale ale clădirii prevăzută de pct. 52 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal.

93. Instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Codul fiscal.

94. Sunt corecte susţinerile recurentului pârât privind faptul că nu există o definiţie legală a noţiunii de "instalaţie funcţională" a unei clădiri, dar, raportat la sensul din vorbirea curentă, instalaţia funcţională este o instalaţie care deserveşte clădirea, condiţiile impuse de lege pentru includerea în baza de impozitare fiind ca acestea să aparţină clădirii, să aibă o funcţionalitate în legătură cu construcţia în dotarea căreia au fost prevăzute şi să îi sporească valoarea de inventar.

95. Dispoziţiile art. 253 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevăd că "În cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii", "Valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare".

96. Potrivit dispoziţiilor pct. 52 alin. (2) din H.G. nr. 44/2004 de aprobare a Normelor Metodologice de aplicare a Codul fiscal, "La determinarea valorii de inventar a clădirii se are în vedere însumarea valorilor tuturor elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale acesteia, cum sunt: terasele, scările, ascensoarele, instalaţiile de iluminat, instalaţiile sanitare, instalaţiile de încălzire, instalaţiile de telecomunicaţii prin fir şi altele asemenea; aparatele individuale de climatizare nu fac parte din categoria elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale clădirii".

97. Enumerarea din prevederea legală (terasele, scările, ascensoarele, instalaţiile de iluminat, instalaţiile sanitare, instalaţiile de încălzire, instalaţiile de telecomunicaţii prin fir şi altele asemenea) este exemplificativă, acest fapt rezultând din menţiunea "şi altele asemenea", şi este prevăzut expres că sunt excluse aparatele individuale de climatizare, acestea nefăcând parte din categoria elementelor şi instalaţiilor funcţionale ale clădirii.

98. Având ca punct de plecare această enumerare din prevederea legală, care include în exemplificare instalaţii de iluminat, instalaţii sanitare, instalaţii de încălzire, instalaţii de telecomunicaţii prin fir, sistemele de alarmă incendiu, sistemele antiefracţie, sistemele de sonorizare şi sistemele de supraveghere video, care asigură protecţia clădirii împotriva incendiilor, efracţiei, monitorizare video, nu pot avea o funcţionalitate de sine stătătoare, ci doar în legătură cu construcţia în a cărei dotare au fost prevăzute şi căreia îi sporesc valoarea de inventar. Ansamblurile echipamente de climatizare, perdelele de aer din clădiri, centralele termice, boilerele şi hidrofoarele nu pot fi considerate simple echipamente tehnologice, independent de clădire, reprezintă instalaţii funcţionale de încălzire, respectiv răcire, cu elemente componente instalate în întreaga clădire, cu utilizare permanentă, de natură să îmbunătăţească performanţele mijloacelor fixe faţă de parametrii funcţionali iniţiali.

99. Acestea nu pot fi asimilate cu aparatele individuale de climatizare, exceptate expres de pct. 52 alin. (2). Mijloacele fixe reţinute de organul fiscal se circumscriu acestor norme legale, constituie în fapt instalaţii funcţionale ale clădirii, neavând o funcţionalitate de sine stătătoare, sporind valoarea de inventar a acesteia, motiv pentru care trebuie avute în vedere la stabilirea bazei impozabile.

100. Referitor la apărările intimatei reclamante privind puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti invocate prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că sunt nefondate. Dispoziţiile art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. reglementează autoritatea de lucru judecat, ca efect al hotărârii judecătoreşti, în sensul că hotărârea judecătorească care soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, iar art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. prevede efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în baza căruia oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă, caz în care nu trebuie să existe tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, însă este necesar ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie, între aceleaşi părţi, o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior, astfel încât dezlegarea jurisdicţională precedentă să nu poată fi contrazisă.

101. Efectul pozitiv al hotărârilor judecătoreşti, invocat prin întâmpinarea depusă la dosar, nu este, pe cale de consecinţă, incident, neexistând există identitate de părţi între prezenta cauză şi cele raportat la care s-a invocat puterea de lucru judecat.

102. De asemenea, cu privire la jurisprudenţa invocată de instanţa de fond, este de observat, pe de o parte, că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, interpretarea jurisdicţională are forţă juridică numai în cauza în care a fost efectuată şi pentru situaţia care a condus la interpretare, în alte cauze, invocate de recurentul pârât pe parcursul soluţionării cauzei, fiind pronunţate alte decizii. Prin Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 240 din 31 martie 2016, Curtea Constituţională a reţinut că "jurisprudenţa nu constituie izvor de drept aşa încât înţelesul sintagmei criticate să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor".

103. Referitor la punctul de vedere emis de Ministerul Finanţelor Publice, adresa din 29.01.2016, este de observat că acesta nu produce efecte juridice. Potrivit Codul fiscal, Ministerul Finanţelor Publice are atribuţia elaborării normelor necesare pentru aplicarea unitară a Codul fiscal, prin norme metodologice, instrucţiuni şi ordine publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I (art. 5 din Legea nr. 571/2003 şi din Legea nr. 227/2015), iar în ceea ce priveşte procedura de administrare a impozitelor locale, ordinele şi instrucţiunile referitoare la acestea se aprobă prin ordin comun al ministrului finanţelor publice şi al ministrului dezvoltării regionale şi administraţiei publice (art. 5 din Legea nr. 227/2015).

104. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantă şi au fost anulate raportul de inspecţie fiscală, deciziile de impunere şi deciziile de soluţionare a contestaţiilor emise de pârâtă, este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material privind stabilirea impozitului, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., cu privire la aspectele referitoare la reevaluarea imobilelor şi instalaţiile funcţionale, pe cale de consecinţă şi cu privire la accesoriile aferente obligaţiilor fiscale stabilite în acest sens. Pe cale de consecinţă, va fi casată în parte sentinţa recurată şi va fi respinsă acţiunea cu privire la aspectele referitoare la reevaluarea imobilelor şi cele referitoare la instalaţiile funcţionale.

105. În ceea ce priveşte includerea în categoria clădiri, de către organele fiscale, a două boxe pentru depozitare materiale, deşeuri, având numerele de inventar x, intrat la 31 martie 2001, situat în B-dul x nr. 182, şi y, intrat la 30 iunie 2002, situat în Şoseaua Vestului colţ cu strada x, cu privire la care instanţa de fond, analizând dacă prezintă elementele necesare pentru a fi calificate clădire în sens fiscal, a anulat, prin sentinţa recurată, de asemenea, actele administrative fiscale, apreciind că nu îndeplinesc toate cerinţele prevăzute de legislaţia fiscală (Legea 571/2003 aplicabilă în perioada 2012 -2015 şi Legea 227/2015 aplicabilă în anul 2016), respectiv nu sunt fixate în pământ, putând fi mutate, Înalta Curte constată că, prin recursul formulat împotriva sentinţei, pârâta nu a formulat motive de recurs cu privire la soluţia pronunţată prin sentinţa recurată referitor la cele două boxe. Deşi motivele de nelegalitate a actelor administrative fiscale, cu privire la aceste boxe, au fost analizate prin sentinţa recurată, prin care s-a dispus anularea în parte a actelor administrative fiscale, inclusiv cu privire la obligaţiile fiscale stabilite prin includerea celor două boxe în categoria clădiri, motive în acest sens au fost formulate de recurentă exclusiv prin recursul formulat împotriva încheierii prin care s-a soluţionat cererea de îndreptare eroare materială, recurs cu privire la care a fost admisă excepţie inadmisibilităţii, pentru motivele reţinute anterior.

106. Pentru aceste motive, soluţia pronunţată de instanţa de fond în ceea ce priveşte aspectele referitoare la includerea în categoria clădiri, de către organele fiscale, a două boxe pentru depozitare materiale, deşeuri, va fi menţinută.

107. Ca urmare a admiterii recursului, casării în parte a sentinţei şi respingerii acţiunii cu privire la aspectele referitoare la reevaluarea imobilelor şi cele referitoare la instalaţiile funcţionale, sunt fondate în parte motivele de recurs referitoare la cheltuielile de judecată.

108. Susţinerea recurentului pârât în ceea ce priveşte plata onorariului de expert, privind faptul că şi-a exprimat punctul de vedere în sensul că nu se impune administrarea probei cu expertiză, este nerelevantă, în condiţiile în care instanţa de fond a încuviinţat această probă, apreciind că este admisibilă şi duce la soluţionarea procesului, obligarea la plata cheltuielilor de judecată având în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul.

109. Având în vedere cererea reclamantei şi reţinând culpa procesuală a pârâtului în limita capetelor de cerere admise, instanţa de fond a obligat pârâtul la plata sumei de 250 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, şi a sumei de 2500 RON, reprezentând onorariu expert.

110. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată fiind determinată de existenţa culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, raportat la dispoziţiile art. 453 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., când cererea este admisă numai în parte, instanţa stabileşte măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Pe cale de consecinţă, având în vedere menţinerea soluţiei instanţei de fond cu privire la anularea în parte a actelor administrative fiscale, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la includerea în categoria clădiri, de către organele fiscale, a două boxe pentru depozitare materiale, deşeuri, va fi menţinută, raportat la taxa judiciară de timbru datorată şi onorariul expert încuviinţat, obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON taxă judiciară de timbru şi 500 RON onorariu expert şi va fi respinsă cererea reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON taxă judiciară de timbru şi 2000 RON onorariu expert.

VI Soluţia instanţei de recurs

111. Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata nulitatea recursului formulat de pârât împotriva încheierii, va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârât împotriva sentinţei, va admite recursul formulat de pârât împotriva sentinţei, va casa în parte sentinţa recurată şi în rejudecare va respinge acţiunea cu privire la aspectele referitoare la reevaluarea imobilelor şi cele referitoare la instalaţiile funcţionale, urmând a respinge şi cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON taxă judiciară de timbru şi 2000 RON onorariu expert. Dispoziţiile sentinţei recurate vor fi menţinute în ceea ce priveşte aspectele referitoare la includerea în categoria clădiri a două boxe pentru depozitare materiale, deşeuri, precum şi în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON taxă judiciară de timbru şi 500 RON onorariu expert.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului formulat de pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti împotriva încheierii din 3 iunie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 1255 din 1 aprilie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, invocată de intimata-reclamantă.

Admite recursul formulat de pârâtul Serviciul Public Finanţe Locale Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 1255 din 1 aprilie 2019 ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare respinge acţiunea cu privire la aspectele referitoare la reevaluarea imobilelor şi cele referitoare la instalaţiile funcţionale.

Respinge cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 200 RON taxă judiciară de timbru şi 2000 RON onorariu expert.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.