Eligibility for direct agricultural aid: non-exhaustive list of documents proving right of use under OUG 125/2006

Şedinţa publică din data de 4 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Primul ciclu procesual

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 05.08.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, anularea Deciziei nr. 420/17.06.2016 emise de pârâtă şi a Procesului-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare din 22.02.2016 încheiat de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA şi constatarea inexistenţei vreunei sume încasate nejustificat de către reclamantă şi, implicit, a obligaţiei de a restitui asemenea sume.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 51 din 30 ianuarie 2017, Curtea a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat recurs.

Prin Decizia nr. 6011 din 28 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul reclamantei, a casast sentinţa recurată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

2. Hotărârea primei instanţe pronunţată în al doilea ciclu procesual

În rejudecare după casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 11.03.2020.

Prin sentinţa civilă nr. 217 din 19 octombrie 2020, Curtea a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, admiterea acţiunii, arătând în esenţă următoarele:

Sentinţa instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care aceasta se sprijină, nu are în vedere toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, raţionamentul logico-judiciar fiind fondat în exclusivitate doar pe conţinutul actelor administrative contestate încheiate de intimată fără a se lua în considerare şi a fi analizate înscrisuri care dacă erau interpretate într-o manieră obiectivă şi coroborată cu normele legale în vigoare şi scopul acordării finanţării, demonstrau o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea reţinută în mod discreţionar de reprezentanţii intimatei - pârâte.

Ab initio, instanţa de fond, în mod nelegal, expune consemnările din procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare, consemnări pe care le analizează în aceiaşi manieră ca intimata pârâtă, în ciuda faptului că cele susţinute de recurenta reclamantă obligau, raportat la modul de întocmire a procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare, natura celor imputate şi principiul sarcinei probei în materie, la un mod de analiză şi interpretare a celor cu care a fost investită, care să asigure şi să garanteze respectarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil cât şi a principiului aflării adevărului, sens în care, în analiza cauzei deduse judecăţii trebuiau să se reflecte şi să fie analizate toate înscrisurile care conduceau la o justă şi obiectivă soluţionare a cauzei.

Elocvente în sensul celor menţionate, sunt următoarele înscrisuri, care în mod nelegal, nu sunt analizate de instanţa de fond, înscrisuri care dacă erau analizate infirmau şi lipseau de orice temei cele consemnate în procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare:

- ordonanţa din 20-02-2020 emisă de Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Craiova în Dosarul nr. x/2019, ordonanţă în care se precizează faptul că, prin ordonanţa nr. 63/P/2014 din 04-02-2019 s-a dispus clasarea cauzei faţă de S.C. A. S.R.L.;

- controlul administrativ al cererii de plată din data de 18-10-2010 pentru care s-a emis Formularul D1 Proces-verbal pentru cel de-al doilea control al solicitării 2010;

- adeverinţa nr. 1012/22-04-2010 emisă de Primăria Dioşti, din care rezultă o suprafaţă totală de 781 ha şi blocurile fizice în care se regăseşte aceasta;

- proces-verbal de recepţie a producţiei agricole obţinută în anul agricol 2009-2010 la cultura de rapiţă, de pe o suprafaţă de 349 ha, proces-verbal de recepţie a producţiei agricole obţinută în anul agricol 2009-2010 la cultura de grâu pentru o suprafaţă de 407 ha, proces-verbal de recepţie a producţiei agricole obţinută în anul agricol 2009-2010 la cultura de porumb boabe, pentru o suprafaţă de 25 ha, din toate acestea rezultând o suprafaţă totală de 781 ha;

- poliţa de asigurare a culturilor agricole nr x/04-11-2009 pentru o suprafaţă de 349 ha rapiţă, 407 ha grâu şi poliţa de asigurare a culturilor agricole nr. x/29-05-2010 pentru o suprafaţă de 25 ha boabe, poliţe care reconfirmă suprafaţa de 781 ha teren cultivată şi asigurată;

- declaraţia de suprafaţă -2010-IPA-online, care confirmă adeverinţele Primăriei Dioşti în ceea ce priveşte suprafaţa de 781 ha, blocurile fizice şi parcelele în care aceasta se află şi culturile înfiinţate;

- registrul de casă al S.C. A. S.R.L., registrul tipărit la data de 08-10-2010 şi din care rezultă că a fost achitată plata arendatorilor: B., C. prin D., E. pentru suprafeţele exploatate/utilizate de S.C. A. S.R.L. în anul de cerere 2010.

Niciunul dintre aceste înscrisuri nu se regăseşte în analiza cauzei deduse judecăţii, instanţa de fond, în mod nelegal, acordând prevalenţă inserării în procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare a unor numere de contracte de arendă, în care nici măcar nu sunt precizaţi arendatorii, şi unor suprafeţe faţă de care se pretinde că au fost încheiate contracte după data depunerii cererii de plată.

Mai mult, suprafaţa de 86,95 ha rezultată din enumerarea acestor contracte, faţă de care se afirmă că a fost primit sprijin necuvenit, este însuşită de instanţa de fond, în urma unor interpretări ale reprezentanţilor intimatei pârâte, la şase ani de la data depunerii cererii de plată, fără o minimă motivare şi justificare, în condiţiile în care nu s-a demonstrat nici în urma cercetărilor penale şi nici în urma controalelor administrative, în ce constă în mod concret, real şi efectiv sprijinul necuvenit.

În niciun caz şi coroborat cu înscrisurile menţionate anterior, omis a fi analizate de instanţa de fond, nu se poate reţine acordarea unui sprijin financiar necuvenit, în condiţiile în care s-a demonstrat echivalenţa/concordanţa dintre suprafaţa declarată şi utilizată şi numărul de drepturi de plată aferente acesteia.

Sentinţa instanţei de fond este nelegală, cel puţin şi din perspectiva răspunsului oferit la următoarele întrebări: cine plătea asigurări pentru o suprafaţă pe care nu o exploata; care era raţiunea pentru care s-a efectuat plata arendei daca suprafeţele nu au fost utilizate de S.C. A. S.R.L..

Sentinţa instanţei de fond este nelegală, fondată doar pe interpretările intimatei pârâte, interpretări care pe de o parte, nu au nimic în comun cu cadrul legal în vigoare în anul de cerere 2010, iar pe de altă parte, nu au nimic în comun cu înscrisurile necesar a fi analizate în susţinerea utilizării/exploatării suprafeţei de 781 ha teren în acest an de cerere.

Faţă de acestea, a solicitat să se observe următoarele aspecte reţinute în mod nelegal în procesul-verbal de constatare şi stabilire a neregulii şi însuşite fără o minimă analiză şi de instanţa de fond:

- în procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare, se reţine de reprezentanţii intimatei că pentru suprafaţa de 4,69 ha a fost încheiat contractul nr. x/14-10-2010, afirmaţie pe care instanţa de fond o preia fără o minimă analiză, dar care este vădit nelegală, pro causa, deoarece:

a) în tabelul cu numărul de înregistrare 22/19-10-2010 la poziţia nr. 8 figurează ca arendator F., cu contractul de arendă nr. 111/20-08-2002 pentru o suprafaţă de 3,40 ha.

b) tot în acest tabel, la poziţia nr. 19 figurează ca arendator G., cu contractul de arendă nr. 111/14-10-2010 pentru o suprafaţă de 4,69 ha.

Faţă de acestea S.C. A. S.R.L. a afirmat şi demonstrat faptul că, dintr-o eroare la poziţia nr. 19 a fost trecut G., arendatorul fiind în mod corect B., care a încheiat contractul de arendă nr. 120/20-08-2002 pentru o suprafaţă de 4,69 ha, argument care a fost ignorat de instanţa de fond, cu următoarea motivare:

"cât priveşte contractul de arendă nr. 120/20-08-2002 încheiat de S.C. A. S.R.L. cu numitul B. pentru suprafaţa de 4,69 ha, instanţa reţine că, acesta nu figurează în tabelul însuşit de contestator ca fiind cel pe baza căruia s-a aprobat cererea de acordare a sprijinului financiar şi prin urmare excede suprafeţei avute în vedere la emiterea deciziei de plată".

Motivarea este vădit nelegală superficială şi pro causa, o simplă achiesare la cele susţinute de intimata pârâtă, în condiţiile în care, nu în baza acestui tabel a fost acordat sprijinul financiar, iar ceea ce trebuia în primul rând sancţionat, era modalitatea prin care au fost formalizate de intimată aceste pretinse nereguli, nereguli care nu conţin elemente esenţiale în măsură să identifice părţile şi contractele încheiate, din moment ce instanţa de fond are în vedere drept arendator pe numitul H., în timp ce în tabelul nominal figurează G., iar în ceea ce priveşte faptul că, suprafaţa indicată în contractul 120/20-08-2002 ar excede suprafeţei aprobate, acesta este un simplu enunţ, din moment ce eroarea pe care a demonstrat-o nu are niciun fel de influenţă asupra suprafeţei totale de 781 ha, pentru care s-a solicitat sprijin.

În ceea ce priveşte contractul de arendă încheiat de S.C. A. S.R.L. cu numita E., pentru suprafaţa de 45,12 ha motivarea instanţei de fond, motivare prin care aceasta în mod nelegal, nejustificat, înlătură de la analiză şi lipseşte de efecte contractul de arendă nr. 81/15-12-2000, încheiat între aceleaşi părţi, nu face, pe de o parte, nimic altceva decât să confirme maniera în care a fost soluţionată cauza, iar pe de altă parte, argumentul constând în "instanţa reţine că, acest contract nu a fost depus odată cu cererea de plată, iar în cuprinsul său se menţionează suprafaţa de 48 ha, dar nu şi date de identificare a terenului, pentru a se reţine o eventuală prelungire a acestui contract prin contractul nr. x/27-08-2010 încheiat pentru o suprafaţă de 45,12 ha" nu este legal, nu este valid, deoarece;

a) contractul de arendă nr. 81/15-12-2000 nu era necesar să fie prelungit prin contractul nr. x/27-08-2010, valabilitatea lui fiind până la data de 15-12-2010, situaţie, în care acesta era cel care producea efecte în tot anul de cerere 2010.

b) contrar celor reţinute de instanţa de fond, suprafaţa din acest contract, este inclusă în cererea de plată aferentă anului 2010, face parte din suprafaţa totală de 781 ha şi figurează în adeverinţa nr 1012/22-04-2010 cu suprafaţa şi blocurile fizice, eliberată de Primăria Dioşti.

De remarcat cu privire la acest contract, este şi faptul că, instanţa de fond, din oficiu, adaugă la cele reţinute în actele administrative contestate de reprezentanţii intimatei - pârâte, totul pentru a salvgarda şi a crea o aparenţă de legalitate a unor consemnări scoase din context şi fondate pe un tabel care este interpretat după şase ani de la data obţinerii sprijinului financiar.

- referitor la suprafaţa de 32,42 ha, suprafaţă care a fost utilizată de S.C. A. S.R.L., instanţa de fond, în mod nelegal interpretează declaraţia notarială nr. 1715/19-09-2017 a numitului C., ca fiind o promisiune a încheierii contractului de arendă, în condiţiile în care, din conţinutul acesteia rezultă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, faptul că, această suprafaţă a fost lăsată în posesia şi în vederea utilizării de S.C. A. S.R.L. din februarie - martie 2010, suprafaţa fiind astfel înscrisă în cererea de plată de S.C. A. S.R.L. aferentă acestui an.

Această suprafaţă de teren figurează în blocurile fizice indicate în cererea de plată, face parte din suprafaţa asigurată, şi pentru ea a fost achitată arenda proprietarului terenului.

- suprafaţa de 1,98 ha obiect al contractului nr 96/14-10-2010 şi suprafaţa de 2,74 ha obiect al contractului nr. x/14-10-2010 sunt suprafeţe utilizate şi înscrise în cererea de plată pentru anul 2010, utilizate cu acordul tacit al proprietarilor şi declarate pe propria răspundere ca având acest regim de S.C. A. S.R.L., şi pentru acestea fiind incidente cele expuse mai sus.

Raportat la Ordonanţa DNA - Serviciul Teritorial Craiova emisă în Dosarul nr. x/2019, Decizia ÎCCJ 670/06-02-2020, sentinţa instanţei de fond, este nelegală, încalcă principiul non bis in idem consacrat de art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale a UE precum şi de art. 4 paragraf 1 din Protocolul 7 Adiţional la CEDO, în condiţiile în care normele comunitare prevăd că, statele pot aplica o singură dată o sancţiune cu caracter penal în sensul convenţiei, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravenţională sau penală şi indiferent dacă această sancţiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă.

În mai multe hotărâri ale CEDO preluate frecvent în argumentaţia CJUE a fost confirmat faptul că o garanţie în esenţă a principiului non bis in idem este aplicabilă nu numai cazurilor de dublă condamnare, ci şi celor de dublă incriminare, cu alte cuvinte persoanelor care au făcut obiectul unor acuzaţii care nu au condus la o condamnare, situaţie care este incidenţă şi în cauza de faţă, în contextul în care, faţă de S.C. A. S.R.L. s-a desfăşurat o anchetă penală, soldată cu clasare şi în paralel cu aceasta, s-a desfăşurat o anchetă administrativă, soldată cu încheierea procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare, sancţiune fiscală care îmbracă un caracter penal, urmare a criteriilor "Engel" consacrate de jurisprudenţa CEDO: clasificarea juridică a faptului ilicit conform legislaţiei naţionale, natura acestui fapt, gradul de severitate al pedepsei.

În acelaşi sens, CEDO a confirmat, de asemenea, că nu are nicio relevanţă faptul că, procedura administrativă este iniţiată anterior sau ulterior celei penale, că prima sancţiune se compensează cu cea aplicată în a doua procedură sau că persoana afectată a fost achitată la finalul primei sau celei de-a doua proceduri (Kapetanios şi alţii vs Grecia - hotărârea din 30-04-2015 şi Simanidis şi Sitaridis vs Grecia - hotărârea din 09-06-2016)

Concluzionând, în interpretarea art. 50 din Carta Drepturilor Fundamentale, CEDO a statuat că, se impune cu prioritate ca în cazul în care există două seturi de proceduri care se desfăşoară în paralel sau succesiv, să nu se mai impună o a doua sancţiune atât timp cât s-a stabilit in limine litis faptul că, prima sancţiune, impusă printr-o decizie definitivă, are un caracter penal, interpretare aplicabilă şi în prezenta cauza, în condiţiile în care într-o procedură penală faţă de S.C. A. S.R.L. s-a dispus clasarea, iar pentru aceleaşi fapte, într-o procedură administrativă a fost aplicată o sancţiune fiscală, care în mod cert îmbracă un caracter penal, impunându-se astfel şi din aceste considerente anularea actelor administrative contestate.

Instanţa de fond menţionează în motivare nota de control nr. x/2016/02-11-2017 încheiată de Departamentul de Luptă Antifraudă, structură care funcţionează în cadrul APIA - Aparat Central, notă întocmită ulterior procesului-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare şi care nu a fost niciodată comunicată S.C. A. S.R.L., dar a fost comunicată DNA - Serviciul Teritorial Craiova care a emis Ordonanţa de clasare, ordonanţă care a infirmat toate constatările de natură penală menţionate în aceasta, notă de control, din care instanţa de fond preia doar faptul că se confirmă constatările din procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare (confirmare explicabilă din moment ce Departamentul de Luptă Antifraudă este o altă structură a intimatei şi nu un organism de control independent, imparţial), dar omite să precizeze că valoarea creanţei bugetare stabilită de aceasta pentru anul de cerere 2010 este de 48 657,73 RON, sumă de aproape trei ori mai mică decât cea stabilită în procesul-verbal de constatare şi stabilire a creanţei bugetare, respectiv suma de 140 466,14 RON.

Acestea constituie un argument în plus pentru a se constata nelegalitatea actelor administrative contestate, cât şi un argument care confirmă maniera nelegală, superficială în care au fost reţinute aceste pretinse nereguli în anul de cerere 2010.

Sentinţa instanţei de fond, este nelegală, pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care premisa legală avută în vedere la soluţionarea cauzei, exprimată la pagina 6 din considerente, ultimul alineat, conţine următoarele:

"în conformitate cu prevederile art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006: lit. c) să înscrie, sub sancţiunea legii penale, date reale, complete şi perfect valabile în formularul de cerere de plată directă pe suprafaţă şi în documentele anexate, inclusiv lista suprafeţelor; . . . . . . . . . .f) să prezinte documentele care fac dovada utilizării legale a terenului pentru care s-a depus cererea;"

Faţă de aceste premise, reţinute în mod nelegal, drept temei al soluţionării cauzei, se impun următoarele constatări:

- raportat la art. 7 alin. (1) lit. c) - instanţa de fond având în vedere ordonanţa de clasare trebuia, pe de o parte, să constate că, datele din cererea de plată aferentă anului 2010 erau reale, complete şi valabile, iar pe de altă parte, ceea ce trebuia să analizeze era lista suprafeţelor declarate ca fiind utilizate şi nu să interpreteze, la fel ca şi intimata, contracte de arendă, fără a verifica dacă suprafeţele înscrise în acestea au fost utilizate sau nu, şi dacă au făcut parte din blocurile fizice menţionate în adeverinţă.

Dacă avem în vedere şi dispoziţiile art. 7 alin. (3) din O.U.G. nr. 125/2006 "schemele de plăţi directe pe suprafaţă prevăzute la art. 2 lit. a), b), d) şi e)/se aplică suprafeţelor înscrise în Sistemul de identificare a parcelelor agricole, care constituie referinţa pentru procesul de control şi efectuarec plăţilor "rezultă în mod evident faptul că, verificările intimatei trebuiau să se limiteze la verificarea utilizării suprafeţelor declarate (lista suprafeţelor) şi nu la interpretarea unor contracte de arendă, mai ales că, legiuitorul nu impunea o formă anume, limitativă prin care se făcea dovada acestei utilizări.

Verificarea se putea face prin introducerea în Sistemul Integrat din Administrare şi Control a listei suprafeţelor din care rezultau blocuri fizice, tarlalele, parcelele în care se aflau acestea şi utilizatorii lor, şi nu prin interpretarea unor contracte de arendă, interpretare scoasă din context şi străină de scopul şi natura acordării sprijinului financiar, cum în mod nelegal a procedat intimata şi şi-a însuşit şi instanţa de fond.

Scurtă concluzie: relevanţă aveau suprafeţele şi utilizarea lor şi nu titlul cu care acestea erau utilizate, raportat la sintagma "alte asemenea" din art. 6 al O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din OMADR 118/2009, sintagmă cu caracter exemplificativ, în care se include şi declaraţia solicitantului care prin înscrierea acestora în cererea de plată, sub sancţiunea legii penale, îşi asumă utilizarea lor.

- în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. f)- instanţa de fond a avut în vedere la soluţionarea cauzei, în mod nelegal, retroactiv, dispoziţii care au intrat în vigoare prin O.U.G. nr. 54/2014 de modificare a O.U.G. nr. 125/2006 şi Ordinul MADR 1401/15-09-2014 în condiţiile în care, în vigoare la momentul depunerii cererii de plată, 22-04-2010, art. 7 alin. (1) lit. f) prevedea următoarele:

"să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada ca utilizează terenul pentru care s-a depus cererea", condiţii îndeplinite de S.C. A. S.R.L. şi atestate de adeverinţa nr. 1012/22-04-2010 a Primăriei Dioşti din care rezultă suprafaţa şi blocurile fizice în care s-au regăsit acestea şi celălalte înscrisuri pe care le-am menţionat anterior.

- Sentinţa instanţei de fond este nelegală, în condiţiile în care, din motivarea acesteia nu rezultă sub nicio formă şi de nicio manieră, modalitatea în care, cele cinci contracte, pretins a nu fi valabile, au atras un sprijin financiar necuvenit, care au prejudiciat bugetul UE şi bugetul naţional, mai precis, legătura de cauzalitate dintre interpretarea dată de intimată şi sumele acordate, temeiul pentru care s-a impus restituirea lor, din moment ce nu se poate reţine o plată nedatorată, sau o însuşire pe nedrept a acestor sume, în contextul în care suprafeţele din acestea au fost utilizate de S.C. A. S.R.L. şi nu au existat suprapuneri sau supradeclarări.

Concluzionând, şi coroborat cu cele menţionate anterior, rezultă că pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată, relevanţă aveau următoarele: solicitantul să aibă calitatea de utilizator, să fie înscris în registrul fermierilor, pentru aceeaşi suprafaţă/parcelă trebuia depusă o singură cerere de plată, căreia îi corespund drepturile de plată aferente, condiţii care rezultă din Regulamentul CE nr 73/2009 şi Regulamentul nr. 1122/2009 şi care analizate şi interpretate coroborat cu legislaţia internă în vigoare la momentul depunerii cererii de plată, anul 2010, au fost îndeplinite în integralitate de S.C. A. S.R.L., reclamantă care a utilizat terenurile în suprafaţă de 781 ha situate pe raza comunei Dioşti.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6) şi pct. 8) C. proc. civ., art. 6 CEDO, O.U.G. nr. 125/2006, OMADR 118/2009, Regulamentul CE nr. 73/2009 şi Regulamentul nr 1122/2009.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a depus întâmpinare la dosar, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esenţă următoarele:

Recurenta - reclamantă îşi întemeiază recursul pe dipoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., potrivit cărora:

"6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori mimai motive străine de natura cauzei".

S-a solicitat să se constate că, pentru a se reţine incidenţa acestui motiv de casare trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi incidenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Textul art. 425 lit. b) din Noul C. proc. civ. consacră principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate în fapt şi în drept, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ., rolul acestui text fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi pentru a se putea exercita controlul judiciar de către instanţele superioare.

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., ca de altfel şi cercetarea fondului cauzei au în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicit şi întemeiat pe considerente de drept.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene (Hotărârea Ruiz Torija şi Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, precum şi Hotărârea Higgins şi alţii împotriva Franţei, din 19 februarie 1998), instanţa nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţilor.

Art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument.

Recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 488 din Noul C. proc. civ., care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt. Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă:

- există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa;

- există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată;

- lipseşte motivarea soluţiei sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă;

- instanţa de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără arăspunde motivelor de critică etc.

Intimata a arătat că, cererea de chemare în judecată a fost analizată în raport de motivele prezentate în acţiunea dedusă judecăţii şi de argumentele aduse în apărare de A.P.I.A., iar motivarea hotărârii recurate îndeplineşte cerinţele art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., făcând posibilă exercitarea controlului judiciar. Motivarea primei instanţe răspunde exigenţelor legale, instanţa de fond arătând care sunt considerentele care au condus la adoptarea soluţiei.

Sentinţa instanţei de fond supusă analizei cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Noul C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei - reclamante, Curtea de Apel Craiova a analizat toate înscrisurile aflate la dosar, înscrisuri depuse de recurenta - reclamantă în vederea dovedirii dreptului de folosinţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ("hotărârea a fostidată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material"), indicat, de asemenea, ca temei de drept al recursului, intimata a arătat că, ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, din examinarea criticilor din cererea de recurs nu reiese că instanţa de fond ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material în soluţionarea cererii de chemare în judecată, astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În speţa de faţă, echipa de control a procedat la verificarea înscrisurilor depuse de reclamantă în campania 2010, înscrisuri cu care aceasta a înţeles să dovedească dreptul de folosinţă pentru suprafeţele declarate la A.P.I.A., împrejurare în care s-a constatat că anumite contracte de arendă nu pot fi luate în considerare ca documente doveditoare ale dreptului de folosinţă, fiind încheiate după data depunerii cererii (20.04.2010), neîndeplinind astfel condiţiile cumulative prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 4 din OMADR nr. 246/2008, cu modificările şi completările ulterioare.

Aşadar, în absenţa dovedirii dreptului de folosinţă pentru suprafaţa totală de 86,95 ha teren agricol, rezultă în mod evident faptul că recurenta - reclamantă a primit sprijin financiar necuvenit pentru această suprafaţă, neîndeplinind astfel condiţiile generale de eligibilitate impuse prin dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (1) lit. c), f), j) din O.U.G. nr. 125/2006, cu modificările şi completările ulterioare.

Totodată, a învederat faptul că, ulterior încheierii actului de control, au fost efectuate verificări cu privire, la cererile de sprijin depuse de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de către o echipă din cadrul Departamentului de Luptă Antifraudă (DLAF), structură aflată în cadrul Guvernului României şi nu în cadrul A.P.I.A., cum în mod greşit afirmă recurenta - reclamantă, iar verificările au fost concretizate prin Nota de Control nr. x/02.11.2017 în cuprinsul căreia, pentru campania 2010, au fost reţinute aceleaşi apecte ca cele reţinute de D.A.C.I. -S.A..F. (echipa de verificare din cadrul A.P.I.A).

A arătat faptul că, prin cererea de plată semnată de recurenta - reclamantă, se menţionează că "Nerespectarea condiţiilor de eligibilitate pentru acordarea plăţilor directe la completare, precum şi înscrierea cu intenţie în formular a informaţii/or incomplete/neconforme cu realitatea atrag după sine sancţiuni de natură financiară sau penala, după caz."

Având în vedere cele menţionate mai sus, a solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat şi să fie menţinută ca fiind temeinică şi legală sentinţa nr. 217/19.10.2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în acest dosar.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe prevederile art. 205 alin. (2) coroborat cu art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi pe prevederile actelor normative incidente la care am făcut referire.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Recurenta reclamantă şi-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea reţine că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurentei, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurentei reclamante, cât şi pe cele ale pârâtei, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei, de a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, soluţia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinţei sub acest aspect.

Referitor la criticile recurentei, în sensul că, hotărârea primei instanţe, nu are în vedere toate înscrisurile aflate la dosarul cauzei, raţionamentul logico-judiciar fiind fondat în exclusivitate doar pe conţinutul actelor administrative contestate încheiate de intimată fără a se lua în considerare şi a fi analizate înscrisuri care, dacă erau interpretate într-o manieră obiectivă şi coroborată cu normele legale în vigoare şi scopul acordării finanţării, demonstrau o altă situaţie de fapt şi de drept decât cea reţinută în mod discreţionar de reprezentanţii intimatei - pârâte, Înalta Curte reţine că, aceste susţineri invocate prin cererea de recurs nu cuprind critici apte a fi încadrate în motivele de casare formal invocate şi încadrate de recurent, în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. .

Astfel, Înalta Curte reţine că, legiuitorul, reglementând calea de atac a recursului, a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente, examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greşeli de apreciere a situaţiei de fapt deduse judecăţii ori de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, într-una sau mai multe din ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere la legiferare, şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de C. proc. civ. anterior în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că sunt întemeiate, pentru următoarele motive:

Sunt fondate susţinerile recurentei referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Textul de lege sus enunţat, în vigoare la data depunerii cererii de plată de către recurenta reclamantă, prevede că, "(1) Pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul schemelor de plată unică pe suprafaţă, solicitanţii trebuie să fie înscrişi în Registrul fermierilor, administrat de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, să depună cerere de solicitare a plăţilor la termen şi să îndeplinească următoarele condiţii generale:

(...)

f) să prezinte documentele necesare care dovedesc dreptul de folosinţă şi să poată face dovada că utilizează terenul pentru care s-a depus cererea".

În aplicarea actului normativ anterior menţionat, a fost emis Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 246/2008 privind stabilirea modului de implementare, a condiţiilor specifice şi a criteriilor de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, pentru acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, în vigoare la data depunerii cererii de plată în cauză, abrogat ulterior prin Ordinul nr. 234/2016, care prevede la art. 1, (forma în vigoare la data depunerii cererii de plată), următoarele:

"Prezentul ordin reglementează modul de implementare, condiţiile specifice şi criteriile de eligibilitate pentru aplicarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare în sectorul vegetal, pentru anul 2008 şi următorii, prevăzute la art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăţi directe şi plăţi naţionale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, şi pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 139/2007, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, şi acordarea sprijinului aferent măsurilor de agromediu şi zone defavorizate, pentru anul 2008 şi următorii, în condiţiile prevăzute la art. 13 - 17 din Hotărârea Guvernului nr. 224/2008 privind stabilirea cadrului general de implementare a măsurilor cofinanţate din Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală 2007 - 2013".

Art. 4 din Ordinul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 246/2008, enumeră documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006.

Astfel, art. 4 prevede următoarele:

"Documentele doveditoare solicitate producătorului agricol, conform art. 7 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 125/2006, privind dreptul de folosinţă a terenului agricol sunt, după caz, titlul de proprietate sau alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra terenului, contractul de arendare, contractul de concesiune, contractul de asociere în participaţiune, contractul de închiriere sau altele asemenea".

Contrar susţinerilor intimatului pârât, Înalta Curte, reţine din interpretarea dispoziţiilor legale incidente în speţă că, legiuitorul nu a prevăzut în mod limitativ actele, cu care un fermier poată proba dreptul de folosinţă asupra terenului, ci, enumerarea are caracter exemplificativ, fiind menţionată sintagma "altele asemenea", astfel că, din modalitatea de reglementare rezultă faptul că, scopul urmărit de legiuitor a fost acela ca sprijinul financiar pentru dezvoltare rurală, finanţat din fondul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală, să fie acordat producătorilor agricoli, care fac dovada că, au folosinţa licită a terenurilor agricole, şi în raport de situaţia juridică a acestora, nu le folosesc în mod nelegal sau abuziv şi le utilizează în mod efectiv.

În acest sens, trebuie avut în vedere şi scopul precizat al Regulamentului (CE) nr. 73/2009 al Consiliului din 19 ianuarie 2009 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune şi de instituire a anumitor sisteme de ajutor pentru agricultori, de modificare a Regulamentelor (CE) nr. 1290/2005, (CE) nr. 247/2006, (CE) nr. 378/2007 şi de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1782/2003, acela de "a se evita ca terenurile agricole să fie abandonate şi pentru a se asigura menţinerea lor în bune condiţii agricole şi de mediu".

Totodată, Înalta Curte reţine că, acest fapt rezultă chiar din modificările succesive ale dispoziţiilor care reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de folosinţă şi de utilizare a terenurilor agricole, în cursul perioadei în care O.U.G. nr. 125/2006 şi Ordinul MADR nr. 246/2008 au fost în vigoare, ceea ce impun dispoziţiile legale, fiind obligaţia beneficiarilor de a proba existenţa unui raport juridic care să justifice dreptul de folosinţă, esenţială fiind exploatarea agricolă legitimă şi concretă a terenului ce face obiectul unei cereri de ajutor financiar, aspecte care rezultă în cauză din situaţia de fapt.

De altfel, este de observat faptul că, atât prin actele administrative contestate, cât şi prin apărările din întâmpinare, intimata pârâtă face trimitere la condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească un solicitant pentru a beneficia de acordarea de plăţi în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă prevăzute la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi nu analizează situaţia de fapt raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 125/2006 şi art. 4 din Ordinul MADR nr. 246/2006, care reglementează în concret beneficiarii plăţilor directe în cadrul Schemei de plată unică pe suprafaţă şi documentele doveditoare solicitate acestora.

Aşa fiind, reiese că, instanţa de fond, nu a făcut o interpretare şi aplicare judicioasă a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 125/2006, raportat la declaraţia de suprafaţă - 2010 - IPA - online, care confirmă pentru recurenta reclamantă, adeverinţele Primăriei Dioşti, în ceea ce priveşte suprafaţa de 781 ha, blocurile fizice şi parcelele, în care aceasta se află şi culturile înfiinţate.

În sensul celor reţinute anterior, este şi jurisprudenţa CJUE, respectiv, hotărârea pronunţată în cauza C-216/19, WQ împotriva Land Berlin, în care se arată următoarele:

"32 Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită în esenţă să se stabilească dacă, atunci când o cerere de ajutor este depusă atât de proprietarul unor suprafeţe agricole, cât şi de un terţ care utilizează efectiv aceste suprafeţe fără a deţine vreun drept de utilizare asupra lor, hectarele eligibile corespunzătoare suprafeţelor menţionate sunt "la dispoziţia", în sensul articolului 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013, a unuia sau a celuilalt dintre aceşti solicitanţi sau nu sunt la dispoziţia niciunuia dintre cei doi.

33 În această privinţă, articolul 24 alin. (2) prima teză din Regulamentul nr. 1307/2013 prevede că, cu excepţia cazurilor de forţă majoră sau a unor circumstanţe excepţionale, numărul drepturilor la plată alocate fiecărui fermier în anul 2015 este egal cu numărul hectarelor eligibile pe care fermierul le declară în cererea sa de ajutor pentru anul 2015 şi care se află la dispoziţia sa la o dată stabilită de statul membru.

34 Constatând în acelaşi timp că expresia "la dispoziţia sa" nu este definită în această prevedere, trebuie arătat că nici articolul 24 din Regulamentul nr. 1307/2013, nici vreo altă dispoziţie din reglementarea Uniunii nu impune ca un titlu de proprietate sau orice dovadă a unui drept de utilizare să fie prezentate în susţinerea unei cereri de alocare de drepturi la plată pentru a se stabili că hectarele eligibile declarate sunt la dispoziţia solicitantului.

35 Curtea a statuat deja în această privinţă că statele membre dispun de o marjă de apreciere în ceea ce priveşte documentele justificative şi dovezile pe care trebuie să le ceară de la un solicitant de ajutor în legătură cu suprafeţele care fac obiectul cererii sale. Cu toate acestea, exercitarea de către statele membre a marjei lor de apreciere referitoare la dovezile care trebuie prezentate în susţinerea unei cereri de ajutor, în special în ceea ce priveşte posibilitatea de a obliga un solicitant de ajutor să prezinte un titlu juridic valabil care justifică dreptul său de a utiliza suprafeţele care fac obiectul cererii sale, trebuie să respecte obiectivele urmărite de reglementarea Uniunii vizată şi principiile generale de drept al Uniunii, în special principiul proporţionalităţii (Hotărârea din 24 iunie 2010, Pontini şi alţii, C-375/08, EU:C:2010:365, punctele 82 şi 86)".

Prin urmare, având în vedere considerentele de fapt şi de drept învederate anterior, Înalta Curte reţine că, aspectele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Va anula Decizia nr. 420/17.06.2016 emisă de APIA-Aparatul Central şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016 de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator I. împotriva sentinţei nr. 217 din 19 octombrie 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând, admite acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

Anulează Decizia nr. 420/17.06.2016 emisă de APIA-Aparatul Central şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare încheiat la data de 22.02.2016 de Direcţia Antifraudă, Control Intern şi Supracontrol din cadrul APIA.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 4 noiembrie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.