Timeliness of payment claim to insurance guarantee fund: 90-day decadal deadline under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 15 noiembrie 2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor admiterea contestaţiei, anularea deciziei nr. 8236/07.08.2017 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1610 pronunţată în data de 3 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1610 din data de 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea contestaţiei, anularea Deciziei nr. 9236 din 7 august 2017 emise de pârât, cu consecinţa achitării creanţei sale în cunatum de 5000 euro, conform sentinţei penale nr. 485/2016 pronunţată de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2016.

Susţine că în mod eronat atât pârâta, cât şi instanţa de fond au reţinut că a formulat cererea tardiv, conform art. 14 din Legea nr. 213/2015, întrucât la data de 27 martie 2017 după redactarea sentinţei penale s-a adresat atât pârâtei, cât şi lichidatorului B. cu notificare pentru plata despăgubirilor, având în vedere că hotărârea judecătorească definitivă a fost pronunţată, după deschiderea procedurii insolveţei.

Apreciază că Legea nr. 213/2015 este o lege necontencioasă, cu caracter ordinar, termenul instituit de art. 14 este unul de recomandare, iar regimul juridic aplicabil executării unei hotărâri judecătoreşti este stabilit printr-o lege organică, termenul fiind de 3 ani potrivit art. 581 C. proc. pen. coroborat cu art. 706 C. proc. civ.

4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte precizează că în ceea ce priveşte criticile vizând legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare se supune C. civ., act normativ superior Legii nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată doar în raport de dispoziţiile C. civ.

Între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant. Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ. Cadrul normativ ce prevede obligaţia de garantare ce revine intimatului nu poate fi considerat per se ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data producerii riscului asigurat, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului şi dacă creditorul de asigurare a depus cererea de plată.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea contractului/poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. ("B.") produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării, iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Astfel, potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

De asemenea, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, dispune că:

"În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui raport la momentul producerii riscului asigurat.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanţa de fond a stabilit în mod corect că legea aplicabilă în speţă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (27.03.2017).

În ceea ce priveşte termenul de depunere a cererii de plată, Înalta Curte va respinge criticile reclamantei, ca nefondate, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, anterior citate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamanta a contestat decizia nr. 8236/07.08.2017 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată a despăgubirilor stabilite prin sentinţa penala nr. 485/05.12.2016 pronunţata de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2016, defintivă prin neapelare la data de 23.12.2016 şi redactată la 14 februarie 2017, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 27 martie 2017, deci cu depăşirea termenului de 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă, termen prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

În decizia F.G.A contestată, s-a precizat data de 24 martie 2017 ca fiind ultima zi la care putea fi formulată cererea, pârâtul arătând totodată că cererea de plată a fost depusă de reclamantă la data de 27 martie 2017.

Recurenta reclamantă avea un titlu de creanţă împotriva părţii responsabile civilmente S.C. B.. Deschiderea procedurii de faliment împotriva B. S.A. s-a făcut prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 788A/28.04.2016 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Susţinerea recurentei conform căreia la data de 29 martie 2017 s-a adresat atât lichidatorului judiciar, respectiv C., cât şi pârâtului Fondul de Garantare a Asociaţilor cu o cerere de obligare a acestora la plata despăgubirilor, nu poate fi primită şi în mod corect a fost considerată irelevantă în opinia instanţei de fond de vreme ce esenţială este data la care partea s-a adresat cu cerere de despăgubire către F.G.A, conform prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 şi nu în cadrul unui alte proceduri judiciare.

Aşadar, temeinic şi legal s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că împrejurarea că reclamanta ar fi solicitat plata despăgubirilor în cadrul unor proceduri judiciare, nu poate fi valorificată în soluţionarea favorabilă a cererii deoarece nu se poate reţine o obligaţie de cooperare între Fondul de Garantare şi asigurătorul intrat în faliment, dar şi în contextul în care normele legale incidente stabilesc în mod clar obligaţia depunerii cererii de plată şi a documentaţiei aferente la instituţia pârâtă.

Instanţa de fond, temeinic şi legal a reţinut că recurenta nu a anexat în susţinerea cererii de chemare în judecată o copie a cererii de plată şi o dovadă a expedierii acesteia în termenul legal, aspect recunoscut de aceasta şi în cuprinsul cererii din care rezultă că s-a adresat ulterior obţinerii comunicării deciziei penale nr. 485/05.12.2016 pronunţata de Judecătoria Cornetu în dosarul nr. x/2016, defintivă prin neapelare la data de 23.12.2016 şi redactată la 14 februarie 2017, cu motivarea că aceasta a fost depusă la data de 27 martie 2017.

Cum ultima zi în care recurenta avea dreptul să se adreseze autorităţii pârâte era data de 24 martie 2017, respectiv după cel mult 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii penale, aspecte ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea depusă de recurentă la data de 27.03.2017 în mod corect a fost apreciată ca fiind tardivă.

Termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere şi "reprezintă intervalul de timp înăuntrul căruia titularul unui drept subiectiv este obligat să-şi exercite acel drept (…)".

Nici susţinerea recurentei potrivit căreia a depus cererea de plată la lichidatorul judiciar al asiguratorul său nu poate fi asimilată unei cereri de plată, întrucât nu includea toate elementele prev. de art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Articolul 15 din Norma ASF nr. 16/2015 prevede expres modalitatea de avizare/deschiderea dosarului de daună şi constatarea prejudiciilor, în timp ce art. 20 din Norma descrie cerinţele minime obligatorii de pe cererea de plată, şi anume: în cuprinsul cererii de plată, petentul declară pe propria răspundere, sub sancţiunile prevăzute de C. pen., dacă suma pretinsă de la Fond a fost încasată în cadrul procedurii de faliment şi/sau în urma exercitării altor acţiuni de recuperare a sumelor cuvenite, îndreptate împotriva asigurătorului debitor faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Prin urmare, cată vreme art. 15 din Norma ASF nr. 16/2015 instituie obligativitatea pentru petent de a arăta dacă a încasat sume de bani din procedura falimentului asigurătorului, iar constituirea de parte civilă nu cuprinde aceste menţiuni, rezultă că acţiunea civilă, accesorie unei acţiuni penale, nu poate fi asimilată unei cereri de plată, în privinţa căruia legiuitorul prevede îndeplinirea unor cerinţe privind forma cererii, cerinţe privind valabilitatea cererii.

Atât Legea nr. 213/2015, cât şi Norma ASF nr. 16/2015 dovedesc că legiuitorul a înţeles să instituie o procedură de soluţionare a cererilor de plată, art. 29 din Norma ASF instituit chiar şi obligativitatea verificării titlurilor executorii de către FGA.

Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1610 din data de 3 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2021.