Insurers' Guarantee Fund claim: forfeiture due to expiration of mandatory 90-day filing deadline for payment requests

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ.:

"Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 22 noiembrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9961/11.10.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, precum şi cerere de repunere în termenul de contestaţie.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1937 pronunţată în data de 24 aprilie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1937 din data de 24 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii cu consecinţa obligării pârâtei la emiterea unei noi decizii de plată.

În cuprinsul motivelor de recurs susţinut că instanţa de fond a nesocotit regulile privind intepretarea probelor atunci când a apreciat că cererea de plată nu a fost depusă în termenul legal de 90 de zile.

Astfel, menţionează că a depus la data de 28 aprilie 2018 inscrisuri din care rezultă succesiunea actelor efectuate în demersul de obţinere a despăgubirilor cuvenite, judecătorul fondului a respins cererea se suplimentare a probatoriului. Sub acest aspect, arată că din cuprinsul actelor rezulta în mod indubitabil că cererea sa a fost depusă în termenul prevăzut de lege, întrucât termenul de suspendare a început să curgă la data de 14 noiembrie 2016, când a rămas defintivă soluţia de suspendare a apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 2452/20.07.2015 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. x/2014. Prin sentinţa menţionată anterior a fost admisă în parte acţiunea civilă formulată de A. şi B., instanţa obligând pârâta C. S.A. să le plătească reclamantelor diverse sume de bani cu titlu de despăgubiri materiale şi morale pentru prejudiciul suferit ca urmare unui accident auto.

Susţine că a depus cererea de despăgubire la data de 29 iulie 2016, întrucât termenul de 90 de zile de avizare a FGA începe să curgă de la data de 14 noiembrie 2016, moment de la care s-a născut practic dreptul său la despăgubire pe această cale administrativă, iar ultima zi în care putea depune cererea era 13.02.2017.

La data de 13 iunie 2018, peste termenul prevăzut de lege recurenta-reclamantă a depus la dosar o nouă cerere de recurs.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 7 ianuarie 2019, s-a fixat termen de judecată la data de 25 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor. Ulterior, termenul de judecată a fost preschimbat pentru data de 2 februarie 2021, prin încheierea de şedinţă din data de 17 aprilie 2019.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de către intimatul-pârât prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Cu caracter prealabil, Înalta Curte va respinge criticile formulate de recurenta-reclamantă din cuprinsul motivelor de recurs, vizând faptul că a depus înscrisuri prin care dovedea că cererea de despăgubire înaintată la data de 29 iulie 2016, se afla în termenul de 90 de zile de avizare a FGA, întrucât termenul de suspendare a început să curgă la data de 14 noiembrie 2016, când a rămas defintivă soluţia de suspendare a apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 2452/20.07.2015 pronunţată de Judecătoria Piatra Neamţ în dosarul nr. x/2014.

Sub acest spect se poate observa că, deşi prin cererea de recurs s-au formulat critici sub acest aspect, prin acţiunea introductivă (chemarea în judecată) nu s-a solicitat aceasta. Chiar dacă la instanţa de fond recurenta-reclamantă s-a depus o cerere însoţită de un set de înscrisuri, cererea a fost respinsă în baza art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., judecătorul fondului limitându-se la motivele exprimate de către reclamantă prin acţiunea formulată, constatând că "pentru modificarea acesteia conform concluziilor scrise depuse astăzi la dosarul cauzei, a operat sancţiunea decăderii, pentru lipsa acordului părţii adverse".

Totodată formularea unor cereri noi în recurs este interzisă expres de dispoziţiile art. 478 C. proc. civ., aplicabile şi în recurs conform art. 494 din acelaşi cod.

Criticile recurentei-reclamante, circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează, în esenţă, greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor în ceea ce priveşte calificarea termenului de 90 de zile prevăzut de aceste norme, expunând partea argumente cu privire la modalităţile de interpretare a acestor norme şi la formularea în termen a cererii de plată a despăgubirilor în raport de recunoaşterea pretenţiilor de către pârât într-un alt litigiu al părţilor.

Pentru a răspunde criticilor de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 9961 din 11 octombrie 2017, Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins ca tardivă cererea reclamantei de acordare a despăgubirilor pentru prejudiciul suferit în urma evenimentului rutier petrecut la data de 30 iulie 2006, reţinând că aceasta nu a depus-o în termenul prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015, respectiv 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de faliment a asigurătorului S.C. C. S.A., calculat de la data de 28.04.2016.

Împotriva actului administrativ emis reclamanta a formulat contestaţie, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 22 noiembrie 2017.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei reţinând, în esenţă, că aceasta a depus cererea de plată cu depăşirea termenului legal de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015 şi că în mod corect a respins pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor cererea de plată ca fiind tardiv formulată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanţa de fond făcând o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabileşte că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări."

Prin urmare, conduita oricărui creditor de asigurare era precis determinată prin actele normative evocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care-şi pot exercita drepturile de a obţine despăgubirile la care sunt îndreptăţiţi. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispoziţiile legii şi a actelor normative emise pentru organizarea şi executarea legii cu relevanţă pentru situaţia lor juridică.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă înregistrarea cererii de plată a reclamantei cu nerespectarea termenului reglementat de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, reţinând că acest termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată, conform dispoziţiilor art. 2545 alin. (2) C. civ., incidente speţei.

Mai exact, s-a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul pentru formularea cererii de plată în situaţia dedusă judecăţii, este data hotărârii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. C. S.A., respectiv 28 aprilie 2016, fiind incidente prevederile tezei I a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. În raport de aceste prevederi, dreptul de creanţă al reclamantei s-a născut la data producerii riscului asigurat, aceasta formulând cererea de plată abia la data de 29 iulie 2016, cu depăşirea termenului legal.

Înalta Curte reţine că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripţie deoarece, pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea să prevadă această sancţiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În egală măsură, este de observat că termenul de 90 de zile este un termen de decădere deoarece toate termenele imperative sunt prezumate a fi stabilite sub sancţiunea decăderii, în lipsa unei derogări.

Aşa fiind, faţă de formularea neechivocă a textului de lege - 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţa atunci când acesta s-a născut ulterior - rezultă că suntem în prezenţa unui termen imperativ, iar conform art. 2548 C. civ. termenele de decădere nu sunt supuse suspendării si întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. Acest termen începe să curgă de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări, în cazul reclamantei de la data deschiderii posibilităţii executării dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească.

Astfel, executarea dreptului de creanţă al reclamantei a fost posibilă la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. C. S.A., respectiv 28.04.2016, dată la care a rămas definitivă încheierea nr. 9661/03.12.2015 a Tribunalului Bucureşti, şi în raport de care reclamanta avea posibilitatea să depună cererea până la data limită de 27.07.2016. În acest context, în mod legal s-a reţinut prin decizia atacată că reclamanta a formulat cererea de plată la data de 29.07.2016, cu depăşirea termenului de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului S.C. C. S.A..

În acest punct Înalta Curte reaminteşte că termenele pentru exerciţiul drepturilor părţilor nu au ca scop îngrădirea dreptului la un proces echitabil şi efectiv, ci stimularea activităţii procesuale a părţilor prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.

Interpretarea în cauză a dispoziţiilor legale incidente, realizată de către recurenta-reclamantă, nu reflectă scopul edictării acestora de către legiuitor, această interpretare fiind făcută într-o manieră proprie părţii şi în sensul soluţiei favorabile spre care tinde aceasta prin promovarea prezentului demers judiciar, ocolind astfel consecinţele reale ale normelor legale amintite care îi sunt defavorabile.

De asemenea, în dezacord cu susţinerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună adresată societăţii de asigurare nu poate fi asociată unei cereri de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Or, câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.

Aşa fiind, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior.

Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.

În fine, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 185/2020, a clarificat distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege.

Astfel, a reţinut Curtea Constituţională că "prevederile legale criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de Garantare a Asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale."Dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară şi cea a denunţării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunţării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizaţia trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie de la data (1) rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

În acest context, Înalta Curte reţine că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamanta nu a fost suficient de diligentă pentru conservarea drepturilor sale.

Pe cale de consecinţă, câtă vreme reclamanta a depus cererea de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 29 iulie 2016, după expirarea termenului de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului S.C. C. S.A., respectiv 28.04.2016, soluţia de respingere a acesteia ca tardivă este legală, urmând a fi menţinută ca atare.

În considerarea acestor argumente, Înalta Curte reţine că instanţa de fond a constatat în mod corect legalitatea actului administrativ contestat, pronunţând o hotărâre cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt stabilite.

Faţă de considerentele expuse în prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta-reclamantă şi va menţine sentinţa de fond atacată în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1937 din data de 24 aprilie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 2 februarie 2021.