Misapplication of transition salary measures for judges in managerial positions under O.U.G. 114/2018 and Law 153/2017

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 21.05.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea parţială a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 1406/C/19 martie 2019, numai în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor sale salariale începând cu data de 01.01.2019, în sumă totală brută de 27830 RON, prevăzute în Anexa nr. 9 la acesta;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care drepturile sale salariale, începând cu data de 01.01.2009, să fie stabilite la suma totală brută de 28155 RON;

- obligarea pârâtului la plata sumei brute lunare de 325 RON, reprezentând diferenţe de drepturi salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2019 şi până la intervenirea unei cauze legale de modificare a cuantumului acestor drepturi;

- obligarea pârâtului la plata sumelor menţionate anterior actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestora, începând cu data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 755 din 31 august 2020 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale solicitate şi a respins acest capăt de cerere ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins în rest cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamantul A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul arată că prima instanţă a reţinut în mod eronat că Ministerul Justiţiei nu are atribuţii de a efectua plata diferenţelor salariale solicitate, acestea revenind instituţiei angajatoare.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Ministerului Justiţiei în capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale, instanţa de fond nu a ţinut cont de specificul reglementărilor din domeniul justiţiei şi a statuat că atribuţia de a plăti drepturile salariale revine instituţiei angajatoare, fără a preciza, însă, care este instituţia care are această calitate şi în ce temei îi revine atribuţia de plată a drepturilor salariale.

Astfel, în cazul magistraţilor nu există o instituţie angajatoare în sensul comun al acestei noţiuni.

Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor:

"Judecătorii şi procurorii care au promovat examenul de capacitate sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.". Nici Preşedintele României şi nici Consiliul Superior al Magistraturii, care gestionează întreaga activitate profesională a magistraţilor, nu au calitatea de angajator şi nu au niciun fel de atribuţii privind plata drepturilor salariale ale acestora.

De asemenea, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:

"Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.", iar potrivit art. 44 alin. (1) din acelaşi act normativ:

"Preşedinţii curţilor de apel au calitatea de ordonator secundar de credite, iar preşedinţii tribunalelor au calitatea de ordonator terţiar de credite.". Aşadar, nici ministrul justiţiei, nici preşedintele curţii de apel şi nici preşedintele tribunalului sau instituţiile pe care aceştia le conduc nu au calitatea de angajator pentru judecători, ci doar gestionează fondurile bugetare alocate instanţelor judecătoreşti în calitate de ordonatori de credite.

Faptul că îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Vâlcea nu îi acordă acestei instituţii calitatea de angajator, în condiţiile în care acesta nu are, potrivit legii, alte atribuţii pe linie profesională sau financiară, cu excepţia celei de ordonator terţiar de credite.

Faţă de aceste considerente, apreciază că Ministerului Justiţiei are calitate procesuală pasivă în capătul de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale.

Pe de altă parte, recurentul precizează că prin cererea de chemare în judecată a arătat că:

1) a beneficiat, în luna decembrie 2018, de o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 20488 RON, corespunzătoare gradului profesional pe care îl are;

2) în anul 2022, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 şi calculelor făcute de Departamentul economico-financiar şi administrativ din cadrul Tribunalului Vâlcea, urma să fie încadrat cu o indemnizaţie de încadrare brută lunară de 24.300 RON, corespunzătoare funcţiei pe care o ocupă, care ar fi mai favorabilă decât cea corespunzătoare gradului profesional pe care îl are;

3) potrivit dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice, şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene ("Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru, nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018."), în anul 2019, indemnizaţia de încadrare brută lunară la care este îndreptăţit trebuia să fie calculată prin adăugarea la cea din luna decembrie 2018 (20.488 RON) a VA din diferenţa dintre indemnizaţia de încadrare prevăzute de lege pentru anul 2022 (24.300 RON) şi cea din luna decembrie 2018 (20.488 RON), adică: 20.488 RON + VA X (24.300 RON - 20.488 RON) = 20.488 RON + VA X 3812 RON = 20.488 RON + 953 RON = 21.441 RON; acestei indemnizaţii de încadrare brută lunară aferentă anului 2019 îi corespunde un venit brut de 28.155 RON (21.441 RON + 3.074 RON spor pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase + 2690 RON spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii + 950 RON indemnizaţie pentru titlul ştiinţific de doctor).

Cu toate acestea, prin Ordinul nr. 1406/C/19 martie 2019, emis de Ministrul Justiţiei i-au fost stabilite în mod greşit un cuantum al indemnizaţiei de încadrare brută lunară de 21.116 RON şi un venit brut total de 27.830 RON, pornindu-se eronat de la o indemnizaţie de încadrare brută lunară de numai 23.000 RON pentru anul 2022, corespunzătoare gradului de curte de apel, fără să se ţină seama de dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

Recurentul mai susţine că prin modalitatea greşită de calcul al drepturilor sale salariale, în fiecare lună din anul 2019 a primit un venit total brut cu 325 RON mai mic decât cel la care sunt îndreptăţit conform dispoziţiilor legale menţionate (28.155 RON - 27.830 RON), diferenţa fiind şi mai mare în anul 2020.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Justiţiei solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună:

- anularea parţială a Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 1406/C/19 martie 2019, numai în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor sale salariale începând cu data de 01.01.2019, în sumă totală brută de 27830 RON, prevăzute în Anexa nr. 9 la acesta;

- obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, prin care drepturile sale salariale, începând cu data de 01.01.2009, să fie stabilite la suma totală brută de 28155 RON;

- obligarea pârâtului la plata sumei brute lunare de 325 RON, reprezentând diferenţe de drepturi salariale, începând cu data de 1 ianuarie 2019 şi până la intervenirea unei cauze legale de modificare a cuantumului acestor drepturi;

- obligarea pârâtului la plata sumelor menţionate anterior actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi la plata dobânzii legale penalizatoare aferente acestora, începând cu data scadenţei fiecăreia şi până la data plăţii efective.

Înalta Curte constată că prin Ordinul nr. 1406/C/2019 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei s-au stabilit în privinţa reclamantului A. începând cu data de 01.01.2019: o indemnizaţia de încadrare brută lunară de 21116 RON; un cuantum al sporului pentru condiţii de munca grele, vătămătoare sau periculoase de 3074 RON; un cuantum al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii de 2690 RON şi o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor de 950 RON.

Potrivit art. 34 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene:

"(1) Prin derogare de la prevederile art. 38 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, începând cu 1 ianuarie 2019, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare se majorează cu 1/4 din diferenţa dintre salariul de bază, solda de funcţie/salariul de funcţie, indemnizaţia de încadrare prevăzute de lese pentru anul 2022 şi cel/cea din luna decembrie 2018.

(2) începând cu 1 ianuarie 2019, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se menţine cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Potrivit art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea - cadru nr. 153/2017, judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorată cu procentele de majorare prevăzute în cuprinsul acestui articol (8% în cazul funcţiei de vicepreşedinte de tribunal).

Conform alin. (2) al aceluiaşi articol:

"(2) Judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariate corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile."

Astfel, în aplicarea acestor dispoziţii legale, în situaţia reclamantului şi a tuturor judecătorilor care ocupă funcţii de conducere şi au un alt grad profesional decât gradul instanţei unde exercită funcţia de conducere.

S-a reţinut, totodată, fără ca în motivare să se analizeze în vreun fel normele de drept material invocate, că, începând cu data de 1 ianuarie 2019, i-ar fi fost acordată indemnizaţia cea mai favorabilă, respectiv cea pentru gradul profesional, în cuantum de 21.116 RON.

Recurentul a susţinut că drepturile salariale brute au fost calculate şi stabilite greşit începând cu data de 1 ianuarie 2019, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene. Aceste motive nu au fost analizate de prima instanţă, considerentele sentinţei atacate fiind străine de ceea ce a invocat recurentul-reclamant.

Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a cercetat fondul cauzei, nu a analizat cererile şi apărările părţilor, nefiind stabilită situaţia de fapt şi de drept.

Instanţa de fond trebuia să examineze cauza din perspectiva tuturor cererilor şi apărărilor formulate de părţi, având obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aceste aspecte teoretice la speţa dedusă judecăţii, se constată că judecătorul fondului nu a analizat susţinerile ambelor părţi şi nu a răspuns argumentelor acestora, ceea ce face ca hotărârea pronunţată să fie susceptibilă de casare.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată, aceleaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 755 din 31 august 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată, aceleaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.