Retrocession of religious property: inadmissibility of judicial substitution for administrative decision under O.U.G. 94/2000 and exclusion of Law 165/2013

Şedinţa publică din data de 27 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Alba, secţia I civilă, la data de 4 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Statul Român prin Municipiul Blaj prin primar, Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, a solicitat:

- constatarea existenţei şi întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Municipiul Blaj, judeţ Alba, imobilul teren suprafaţă de 1148 mp înscris iniţial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x, compus din teren intravilan si "Casă la Odaie";

- constatarea existenţei şi întinderea dreptului de proprietate cu privire la imobilul situat în Municipiul Blaj, judeţ Alba, în suprafaţă de 3597 mp înscris iniţial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x compus din teren intravilan "Arător la Odaie";

- acordarea de despăgubiri în condiţiile legii pentru imobilul teren în suprafaţă de 1148 mp înscris iniţial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x, compus din teren intravilan şi "Casă la Odaie";

- acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale pentru imobilul teren în suprafaţă de 3597 mp înscris iniţial sub A+8 în CF nr. x Blaj sub nr. topo. x compus din teren intravilan "Arător la Odaie" imobile transcrise în CF nr. x Blaj oraş sub top. x şi y.

În data de 29 decembrie 2017, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat precizare şi extindere de acţiune, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Comisiei Naţionale Pentru Compensarea Imobilelor din Subordinea Cancelariei Primului Ministru, a Autorităţii Naţionale Pentru Restituirea Proprietăţilor şi a Municipiului Blaj prin primar. Totodată, reclamanta şi-a precizat capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri, solicitând să se stabilească măsuri reparatorii în echivalent în condiţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, pentru imobilele menţionate în cuprinsul acţiunii introductive şi să stabilească întinderea dreptului reclamantei în cuantumul prevăzut de articolul 16, articolul 21 alin. (6) şi (10) din Legea nr. 165/2013. De asemenea, a solicitat să fie obligată CNCI să emită, de îndată, decizia de compensare prin puncte pentru respectivele imobile menţionate.

Prin sentinţa civilă nr. 369 din 27 februarie 2018, Tribunalul Alba a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 20 aprilie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

La data de 25 iunie 2018, reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj a formulat precizare de acţiune, prin care a solicitat constatarea refuzului nejustificat al Comisiei Speciale de Retrocedare de a soluţiona cererea de restituire a imobilului ce face obiectul cauzei şi apoi, constatând preluarea abuzivă a bunului solicitat, obligarea autorităţii publice Comisia Specială de Retrocedare la emiterea deciziei prevăzute de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 240 din 19 noiembrie 2018, Curtea de Apel Alba Iulia a hotărât următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată prin întâmpinare;

- a respins, ca inadmisibilă, acţiunea precizată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Guvernul României - Comisia Specială de retrocedare a unor imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor din subordinea Cancelariei Primului Ministru, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Municipiul Blaj prin primar;

- a admis în parte acţiunea precizată formulată de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România şi, în consecinţă:

- a constatat refuzul nejustificat al pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut Cultelor Religioase din România de a soluţiona cererea înregistrată la pârâtă sub nr. x/27.02.2003 şi obligă pârâta să emită decizie în soluţionarea contestaţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 au declarat recurs atât pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, cât şi reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj.

3.1. Prin recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat în contradictoriu cu recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Repertoriind în prealabil elementele esenţiale din prima fază procesuală (obiect acţiune introductivă de instanţă şi obiect cerere precizatoare/modificatoare, soluţii pronunţate de instanţele de la fond), partea pârâtă-recurentă a criticat sentinţa de la fond, sub aspectul legalităţii, prin raportare la dispoziţiile art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

În esenţă, faţă de textul referit, a invocat pârâta-recurentă, nelegalitatea sentinţei recurate prin prisma soluţiei de respingere a excepţiei tardivităţii cererii de precizare/modificare a acţiunii introductive de instanţă, pronunţată de judecătorul fondului la termenul din 22.10.2018. Sub acest aspect, a apreciat soluţia de respingere a excepţiei menţionate ca fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a textului de lege invocat, totodată, a normelor de procedură referitoare la primul termen de judecată.

A relevat, astfel, că nu se poate reţine ca fiind prim termen de judecată în proces, termenul de la data de 25.06.2018, avut în vedere de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ fiscal, la momentul analizării şi pronunţării asupra excepţiei în discuţie, şi consideră partea acest aspect ca având o înrâurire esenţială în pronunţarea unei corecte soluţii în cauză. În opinia Comisiei, primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate a avut loc în faţa Tribunalului Alba. Alături de chestiuni de ordin procedural, a invocat partea în motivare şi argumente jurisprudenţiale, respectiv soluţii ale Curţii de Apel Alba Iulia relativ la aceeaşi excepţie pusă în discuţie în speţe similare (sentinţele nr. 188/03.10.2018 şi nr. 189/03.10.2018, pronunţate în dosarele nr. x/2017 şi nr. y/2017).

Un aspect secund, dar în egală măsură de esenţă în pronunţarea unei legale şi temeinice soluţii relativ la excepţia tardivităţii, susţine Comisia că este refuzul manifestat în scris de ea faţă de o modificare a acţiunii introductive de instanţă, dincolo de primul termen de judecată, cu menţiunea că, în lipsa unui acord expres al părţilor în ipoteza legală referită, neexercitarea dreptului în discuţie, până la primul termen de judecată, se sancţionează cu decăderea din drept.

3.2. Prin recursul formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, în contradictoriu cu toate părţile litigante de la judecata pe fond, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului şi:

(i) în principal, casarea cu reţinere, cu pronunţarea unei soluţii la rejudecarea pe fond în sensul modificării în parte a sentinţei recurate, astfel:

- respingerea excepţiei inadmisibilităţii relativ la capetele de cerere principale, ce vizează constatarea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al Mitropoliei cu privire la imobilele litigioase, respectiv la petitul formulat în subsidiar, de acordare despăgubiri pentru respectivele imobile;

- admiterea în tot a acţiunii introductive de instanţă în sensul în care a fost precizată şi extinsă;

(ii) în subsidiar, casarea cu trimitere spre rejudecare, aceleiaşi instanţe;

(iii) cu cheltuieli de judecată.

În concret, criticile de nelegalitate formulate de reclamanta-recurentă şi subsumate motivului de casare anterior identificat, vizează strict soluţia pronunţată de judecătorul fondului cu privire la excepţia inadmisibilităţii, invocată prin întâmpinare faţă de petitele privind (i) constatarea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate asupra imobilelor în litigiu şi (ii) restituirea acestora în natură în favoarea reclamantei ori cu petitul formulat, în subsidiar, (iii) acordare despăgubiri în condiţiile legii pentru imobilele construcţii sau terenuri ce nu pot fi restituite în natură, şi în egală măsură, considerentele pe care aceasta se sprijină, respectiv imposibilitatea de plano învederată de instanţa de contencios administrativ de a cerceta pe fond pretenţiile cu care a fost învestită prin acţiunea introductivă, în situaţia factuală reţinută în speţă - neemiterea în prealabil a unei decizii de către Comisia Specială de Retrocedare.

Astfel, relativ la soluţia Curţii de admitere a excepţiei menţionate, reclamanta a invocat o încălcare sau aplicare greşită a normelor de drept material incidente în proces, şi anume, a disp. O.U.G. nr 94/2000 (în principal), inclusiv a coroborării acesteia cu legile nr. 165/2013 şi nr. 554/2004.

Identificând O.U.G. nr. 94/2000 ca sediu al materiei în ce priveşte retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv cu sau fără titlu de către Statul Român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, în subsidiar, H.G. nr. 1094/2005 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a ordonanţei, recurenta-reclamantă susţine că actul normativ referit reglementează fără echivoc inclusiv modalităţile de exercitare a dreptului la restituirea imobilelor având regimul juridic în discuţie sau la plata despăgubirilor, după caz, şi, în consecinţă, nu se impune o completare a prevederilor legii speciale, cu dispoziţii din dreptul comun în materia contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004).

Stabilirea competenţei de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei Comisiei Speciale de retrocedare în favoarea instanţei de contencios administrativ [art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000], în opinia părţii, nu constituie o premisă validă în susţinerea raţionamentului juridic expus de Curte în întemeierea soluţiei de admitere a excepţiei. Spre a răsturna raţionamentul juridic în discuţie, partea opune acestuia, îndeosebi, principiul plenitudinii de jurisdicţie al instanţelor judecătoreşti (art. 125 din Constituţia României), în virtutea căruia, dar şi a adagiului Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, solicită aplicarea prin analogie a considerentelor ce se regăsesc în jurisprudenţa din materia retrocedărilor în baza Legii nr. 10/2001, în măsura în care, referirile juridice la dispoziţii din cuprinsul O.U.G. nr. 94/2000 [art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000] nu apar ca suficiente ori sunt caracterizate de echivocitate. În acest sens, face trimiteri atât la jurisprudenţa naţională (Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite), cât şi la cea a organismelor internaţionale (hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu şi alţii vs. România), în cadrul cărora s-a constatat cu referire la procesele vizând retrocedările în baza Legii nr. 10/2001 că instanţa învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziţiei de restituire în natură, nu este limitată la posibilitatea de a obliga unitatea deţinătoare să emită o altă decizie/dispoziţie, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicţie ce i s-a acordat prin lege, având competenţă în a examina ea însăşi dacă cererea de restituire formulată în sensul Legii nr. 10/2001 este fondată.

A concluzionat recurenta-reclamantă că procedura de restituire bunuri a unor imobile ce au aparţinut cultelor religioase din România şi care au fost preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, atât necontencioasă cât şi judiciară, este reglementată complet prin legi speciale (O.U.G. nr. 94/2000, Legea 165/2013), prin urmare, nu se poate reţine ca fiind necesară o aplicare a prevederilor Legii nr. 554/2004.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea formulată faţă de recursul reclamantei, recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la fondul recursului, faţă de criticile formulate de reclamantă în legătură cu sentinţa atacată, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că imobilele în litigiu fac obiectul cererii de retrocedare nr. x/27.02.2003, depuse de către Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Blaj la Secretariatul tehnic al Comisiei speciale de retrocedare, în condiţiile O.U.G. nr. 94/2000. Dosarul aferent cererii de retrocedare antemenţionate nu a fost soluţionat de către Comisia specială de retrocedare, printr-o decizie, conform prevederilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, prin urmare, în beneficiul părţii reclamante nu s-a născut dreptul de exercitare a unei acţiuni în faţa instanţei de contencios administrativ, în sensul, scopul şi condiţiile reglementate de alineatul subsecvent al aceluiaşi articol de lege (alin. (7). Mai mult, odată declanşată procedura administrativă reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, în lipsa unei decizii în sensul legii speciale, o acţiune exercitată în virtutea dreptului comun (Legea nr. 554/2004), în opinia părţii, este inadmisibilă, astfel cum a constatat şi judecătorul fondului. De altfel, atât la nivel doctrinar, cât şi jurisprudenţial, s-a reţinut că instanţa judecătorească nu este în măsură a hotărî conţinutul actului şi nici condiţiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit, o atare situaţie reprezentând o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat.

A mai arătat că hotărârile judecătoreşti rămase definitive, la care fac referire prevederile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt acele hotărâri pronunţate în cadrul unor litigii având ca obiect anularea deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, ipoteză care se susţine şi prin prisma punctului 1 din Normele metodologice de aplicare a art. 8 din acelaşi act normativ.

Cât priveşte Decizia nr. XX din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, invocată de către recurenta-reclamantă în susţinerea recursului, a susţinut că prin aceasta s-a dat o dezlegare cu privire la aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin urmare, nu poate fi avută în vedere la soluţionarea litigiului de faţă, întemeiat pe dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000.

Faţă de cele arătate, a concluzionat recurenta-pârâtă că, în mod corect, instanţa de fond a respins ca inadmisibilă acţiunea cu privire la capetele de cerere vizând constatarea existenţei şi întinderii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu şi la cel de acordare despăgubiri.

4.2. Prin întâmpinarea formulată la recursul reclamantei, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea în parte a sentinţei atacate, sub aspectul soluţiei de admitere a excepţiei de inadmisibilitate privitoare la petitele din acţiunea introductivă de instanţă.

4.3. Prin întâmpinarea formulată la recursul pârâtei, recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut că precizarea de acţiune depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018 - prim termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, în faţa instanţei competente, a avut ca scop clarificarea obiectului cererii, raportat la aspectele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea introductivă, dat fiind că, în corpul acesteia la paginile 4-5, s-a arătat că, în ce priveşte imobilul în litigiu, nici nu s-a emis vreo decizie/dispoziţie de către Comisie, în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, nici nu s-a pronunţat o hotărâre judecătorească, pe calea dreptului comun şi acest fapt echivalează cu un refuz nejustificat al autorităţii menţionate de a soluţiona cererea cu care a fost învestită. Faţă de o atare împrejurare referită în cuprinsul acţiunii introductive de instanţă, solicitarea de obligare a Comisiei la emiterea deciziei prevăzută de art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a fost formulată expres, prin precizarea depusă la dosarul cauzei la data de 25.06.2018.

4.4. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Blaj, ca nefondat, respectiv admiterea recursului formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare.

4.4.1. Cu referire la recursul declarat de către recurenta-reclamantă Mitropolia Română Unită cu Roma Greco - Catolică Blaj, intimatul-pârât a arătat următoarele:

În contextul nesoluţionării cererii de retrocedare nr. x/2003, prin emiterea unei decizii/dispoziţii de către Comisia Specială de retrocedare, în condiţiile art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, dat fiind şi caracterul special al procedurii de restituire, instanţa de judecată nu este în măsură a acorda despăgubiri conform dreptului comun, mai cu seamă în situaţia în care o atare solicitare nici nu a fost formulată de reclamantă. Faţă de un atare cadru factual şi legislativ, judecătorul fondului în mod corect a apreciat că în lipsa parcurgerii procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, "prerogativele instanţei de contencios sunt restrânse, aceasta nefiind îndreptăţită să se substituie organului administrativ şi să impună adoptarea unor măsuri de natura celor solicitate de către reclamantă, în caz contrar ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat".

Partea reclamantă a dat o interpretare greşită articolului 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Astfel, prin coroborarea textului cu dispoziţiile art. 3 şi 4 din actul normativ în discuţie, rezultă că, preliminar, trebuie să existe o decizie emisă de către Comisia Specială de retrocedare - act administrativ ce poate fi atacat în baza Legii nr. 554/2004, mai apoi să existe o hotărâre judecătorească pronunţată de către instanţa de contencios administrativ sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei Comisiei Speciale de retrocedare, întemeiată pe art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut lipsa de incidenţă în speţă a dispoziţiilor art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, respectiv aplicabilitatea acestuia strict în materia cererilor de retrocedare formulate în baza Legii nr. 10/2001, şi pentru aceleaşi raţiuni, ca fiind străine de natura procesului, statuările cuprinse în Decizia nr. XX din 19.03.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

4.4.2. În ce priveşte recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare, vizând greşita interpretare şi aplicare a art. 204 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. şi implicit, greşita soluţie de respingere a excepţiei tardivităţii modificării cererii de chemare în judecată, a arătat intimatul-pârât că, prin precizarea formulată de reclamantă în faţa Curţii de Apel Alba Iulia, a fost modificat obiectul acţiunii, prin adăugarea de noi capete de cerere. Textul referit acordă dreptul de modificare a acţiunii introductive până la primul termen de judecată, iar dincolo de acesta, strict condiţionat de acordul expres al tuturor părţilor. Or, în speţă, precizarea obiectului acţiunii şi extinderea cadrului procesual a intervenit ulterior primului termen de judecată, aspect care prezintă relevanţă în contextul factual al existenţei unei opoziţii a părţilor pârâte faţă de modificarea cererii de chemare în judecată. Din perspectiva celor arătate, susţine partea intimată-pârâtă nelegalitatea şi netemeinicia soluţiei de primă instanţă de respingere a excepţiei tardivităţii invocate faţă de modificarea acţiunii din data de 25 iunie 2018.

4.5. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Municipiul Blaj prin primar a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat.

În esenţă, a arătat că, faţă de contextul factual din speţă - neemiterea unei decizii de către Comisia Specială de Retrocedare, premergător momentului sesizării instanţei de contencios administrativ, din perspectiva motivelor în drept pe care a fost întemeiată acţiunea, şi anume dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, ale Legii nr. 165/2013 şi ale Legii nr. 489/2006, în mod corect a reţinut judecătorul fondului că o intervenţie a instanţei este exclusă, iar o analiză pe fond a pretenţiilor reclamantei excede cadrului procesual şi legal.

5. Aspecte procedurale

Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj, invocată prin întâmpinare de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare şi intimata-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a fost respinsă pentru argumentele arătate în partea introductivă a prezentei hotărâri.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursurile declarate prin prisma criticilor formulate de părţile recurente şi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a argumentelor susţinute în apărare de părţile intimate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj este nefondat şi recursul formulat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România este fondat.

II.1. În ceea priveşte recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, este nefondat.

Reclamanta a invocat, în motivarea cererii de chemare în judecată, faptul că a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (9) din O.U.G. nr. 94/2000, cerere de restituire a imobilului ce formează obiectul cauzei, înregistrată la pârâtă sub nr. x/2003, cu privire la care nu s-a emis nicio decizie în procedura administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

În acest cadru procesual, în raport de obiectul acţiunii şi dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, instanţa de fond a respins în mod corect acţiunea ca inadmisibilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, "Imobilele care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcaşele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foştilor proprietari, în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă".

O.U.G. nr. 94/2000 reglementează procedura de retrocedare, către foştii proprietari, a imobilelor care au aparţinut cultelor religioase din România şi au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Retrocedarea imobilelor care formează obiectul actului normativ special de reparaţie se realizează în natură sau prin măsuri reparatorii, exclusiv în temeiul şi în conformitate cu dispoziţiile acestuia.

În scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 s-a constituit Comisia specială de retrocedare. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, Comisia specială de retrocedare analizează documentaţia prezentată de solicitanţi pentru fiecare imobil şi dispune, prin decizie motivată, retrocedarea imobilelor solicitate de cultele religioase, respingerea cererii de retrocedare, dacă se apreciază că aceasta nu este întemeiată, sau propune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

Art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunţată de instanţa de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004".

În mod corect instanţa de fond a reţinut incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, în condiţiile în care dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000 prevăd competenţa materială a instanţei de contencios administrativ pentru soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, decizie prin care se soluţionează administrativ cererea de retrocedare depusă de persoana îndreptăţită. Dispoziţiile O.U.G. nr. 94/2000, act normativ special în domeniul retrocedării unor bunuri care au aparţinut cultelor religioase din România, se completează cu prevederile dreptului comun în materie, respectiv Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Deşi în prezenta cauză nu este contestată o decizie a Comisiei speciale de retrocedare, acţiunii formulate de reclamantă în legătură cu aplicarea O.U.G. nr. 94/2004, în lipsa unor prevederi exprese în sens contrar, i se aplică dispoziţiile dreptului comun în materie, Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Faptul că Legea nr. 554/2004 nu era în vigoare la data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 este nerelevant. La data adoptării O.U.G. nr. 94/2000 era în vigoare Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, iar contestaţia împotriva deciziei emise de Comisia specială de retrocedare era prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 94/2000, în aceeaşi modalitate, în sensul că acestea puteau fi atacate cu contestaţie la instanţa de contencios administrativ în termen de 30 de zile de la comunicare.

Având în vedere dispoziţiile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd soluţiile pe care le pronunţă instanţa de contencios administrativ, potrivit cărora "Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă", rezultă că obiectul acţiunii poate fi constituit de anularea deciziei Comisiei speciale de retrocedare, astfel cum prevede art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, sau obligarea acesteia la emiterea unei decizii potrivit O.U.G. nr. 94/2000, însă nu şi soluţionarea pe fond a cererii de retrocedare căreia nu i s-a dat încă o rezolvare în procedura administrativă obligatorie prevăzută de acest act normativ, prin substituirea Comisiei speciale de retrocedare.

Din coroborarea dispoziţiilor O.U.G. nr. 94/2000 cu cele ale Legii nr. 554/2004, rezultă că instanţa de contencios administrativ poate fi învestită cu privire la soluţionarea aspectelor privind fondul cererii de retrocedare numai după finalizarea procedurii administrative şi emiterea deciziei prevăzute de art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, prin care se verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de actul normativ special pentru retrocedarea către foştii proprietari.

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu pot fi interpretate în sensul că legiuitorul a reglementat o procedură alternativă, iar dreptul de proprietate se dobândeşte fie prin decizia Comisiei speciale de retrocedare, fie prin hotărâre judecătorească, la alegerea reclamantului. Aceste prevederi trebuie coroborate şi cu dispoziţiile art. 3 alin. (6) şi (7) din O.U.G. nr. 94/2000, rezultând fără echivoc că mai întâi trebuie să existe o decizie emisă de către Comisia specială de retrocedare, act administrativ care poate fi atacat în baza Legii nr. 554/2004, iar ulterior să existe o hotărâre judecătorească pronunţată de instanţa de contencios administrativ sesizată cu o contestaţie împotriva deciziei Comisiei speciale de retrocedare, întemeiată pe art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000.

Sunt nefondate şi susţinerile referitoare la dispoziţiile art. 35 alin. (3) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, potrivit cărora "(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi".

Aceste dispoziţii nu se aplică cererilor formulate potrivit O.U.G. nr. 94/2000. Se referă la contestaţiile îndreptate împotriva deciziilor emise în soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001 (art. 33 din Legea nr. 165/2013) şi a deciziilor emise de Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor (art. 34 din Legea nr. 165/2013), respectiv la posibilitatea persoanei îndreptăţite să se adreseze instanţei judecătoreşti în cazul în care deciziile nu sunt emise în termenele prevăzute la art. 33 şi 34. Acţiunile formulate se soluţionează de secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, potrivit dispoziţiilor exprese ale art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, nu de instanţa de contencios administrativ.

Nu în ultimul rând, în acord cu opinia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că nu sunt incidente în speţă statuările cuprinse în Decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, întrucât prin această Decizie s-a dat o dezlegare în vederea aplicării unitare a dispoziţiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar litigiul de faţă priveşte aplicarea unor dispoziţii legale cuprinse în alt act normativ, respectiv în O.U.G. nr. 94/2000.

Totodată, nu poate fi aplicat nici principiul ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet, având în vedere că Decizia nr. XX din data de 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a statuat cu privire la posibilitatea persoanei care se consideră îndreptăţită de a acţiona împotriva refuzului nejustificat al autorităţii administrative or, în cauză, instanţa nu este învestită cu cenzurarea unui refuz nejustificat.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

II.2. În ceea priveşte recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind excepţia tardivităţii modificării acţiunii depusă la data de 25.06.2018 este fondat.

În ce priveşte chestiunea concretă asupra căreia se solicită exercitarea controlului de legalitate - conformarea judecătorulului de primă instanţă, cerinţelor art. 204 C. proc. civ., observă Înalta Curte că, soluţia de respingere a excepţiei tardivităţii invocate faţă de cererea adiţională, s-a sprijinit în principal pe modalitatea de interpretare de către Curtea de Apel Alba Iulia, a sintagmei "primul termen" din corpul textului antereferit.

Analizând în acest sens, actele dosarelor de fond, precum şi cele consemnate în cuprinsul încheierii din 22.10.2018 (ca parte integrantă a hotărârii atacate), constată Înalta Curte că, instanţa învesită urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Tribunalul Alba, şi anume, Curtea de Apel Alba Iulia a reţinut ca prim termen de judecată, cu procedură legal îndeplinită, data de 25.06.2018.

A apreciat Curtea de Apel Alba Iulia şi asupra faptului că cererea în discuţie nu constituie o veritabilă modificare a acţiunii introductive, cât timp în cuprinsul acesteia din urmă, deşi nu s-a solicitat expres constatarea refuzului nejustificat al autorităţii de a emite o decizie în soluţionarea cererii de restituire a imobilelor litigioase, există referiri în legătură cu o atare împrejurare.

Or, faţă de circumstanţele cauzei, îndeosebi faţă de intervenirea unei declinări de competenţă, mai înainte de momentul calificat prim termen de judecată, Înalta Curte are în vedere formularea clară a art. 131 C. proc. civ., potrivit cu care "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă (...)". Rezultă din analiza coroborată a celor anterior consemnate că, primul termen de judecată a avut loc în faţa Tribunalului Alba.

Cât priveşte calificarea dată de către Curtea de Apel Alba Iulia, cererii formulate de reclamantă pentru termenul din 25.06.2018, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi apreciată ca reprezentând o precizare a acţiunii introductive, dat fiind că intervine o modificare a obiectului iniţial, în sensul în care se formulează un petit nou faţă de cele indicate în cererea de chemare în judecată, iar nu un aspect ce se circumscrie cazurilor prevăzute la alin. (2) al art. 204 C. proc. civ.

Din analiza coroborată a aspectelor arătate în precedent, Înalta Curte constată că cererea formulată de reclamantă pentru termenul din 25.06.2018, este una adiţională, în sensul art. 30 alin. (5) C. proc. civ. şi, ca o consecinţă a depunerii sale fără respectarea cerinţei de ordin temporal, reglementate de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. (numai până la primul termen la care reclamantul este legal citat), în condiţiile neidentificării la dosar a unui acord expres al tuturor părţilor faţă de aceasta [art. 204 alin. (3) C. proc. civ..], Înalta Curte constată întemeiat recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare, privind soluţia de primă instanţă, de respingere a excepţiei tardivităţii.

Ca efect al casării soluţiei privitoare la excepţia tardivităţii cererii adiţionale, reţine Înalta Curte că se impune şi o înlăturare a dispoziţiilor privitoare la constatarea refuzului nejustificat al autorităţii administrative, respectiv a considerentelor pe care acestea se sprijină.

În considerarea celor anterior arătate, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare, va casa în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, va admite excepţia tardivităţii cererii modificatoare, invocată de pârâtă şi va respinge, ca tardiv formulate, capetele de cerere referitoare la constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile de a soluţiona cererea înregistrată sub nr. x/2003 şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Mitropolia Română Unită cu Roma Greco Catolică Blaj împotriva sentinţei civile nr. 240 din data de 19 noiembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul declarat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite excepţia tardivităţii cererii modificatoare, invocată de pârâtă.

Respinge capetele de cerere referitoare la constatarea refuzului nejustificat al pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile de a soluţiona cererea înregistrată sub nr. x/2003 şi obligarea pârâtei la emiterea deciziei, ca tardiv formulate.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 octombrie 2021.