Environment Fund Administration loses financing recovery appeal; penalty claim barred and interest capped at fixed sum

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi ulterior, ca efect al declinării competenţei, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâta Comuna Pesac, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 185.181,60 RON cu titlu de valoare finanţată, a sumei de 20.722,73 RON cu titlu de dobândă fiscală şi a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, până la data plăţii, conform legislaţiei fiscale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2571 din 4 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu, în contradictoriu cu pârâta Comuna Pesac, a obligat pe pârâtă să restituie reclamantei suma de 185.181,60 RON, reprezentând finanţare acordată în baza contractului nr. x/N/03.08.2011, cu dobândă fiscală în cuantum de 20.722,73 RON şi a respins capătul de cerere privind majorările de întârziere, ca neîntemeiat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei indicate în punctul I.2 anterior, a formulat recurs reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu, prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinţei civile recurate în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la calculul corect al dobânzii fiscale aplicabile în speţă şi cel referitor la plata majorărilor de întârziere, pe care instanţa le-a respins.

În susţinerea căii de atac promovate, a arătat recurenta că suma reprezentând dobânzi a fost calculată de aceasta până la data de 15.02.2017, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, însă un astfel de aspect nu exclude aplicarea corecta a legii de către instanţa de fond, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 12 alin. (31) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, potrivit cărora:

"Pentru sumele de restituit din finanţările acordate prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. l) se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere de la data acordării finanţării pană la data stingerii debitului.".

De asemenea, a considerat recurenta ca fiind nelegală hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la majorările de întârziere, deoarece instanţa de judecată nu a luat în calcul voinţa părţilor, astfel cum aceasta este clar exprimată în contractul de finanţare nerambursabilă nr. 485/N/03.08.2011, încheiat între instituţia recurentă şi pârâtă.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă Comuna Pesac a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea drept temeinică şi legală a hotărârii primei instanţe, susţinând, în esenţă, intimata că judecătorul fondului s-a pronunţat în limitele învestirii, respingând, în mod legal, cererea reclamantei de acordare a majorărilor de întârziere, câtă vreme, prin petitul cererii de chemare în judecată aceasta nu a formulat o astfel de solicitare. Totodată, intimata subliniază că recurenta nu a indicat clauza contractuală care să nască în patrimoniul său dreptul la plata majorărilor de întârziere.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din 8 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivele de recurs subsumate cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurenta critică soluţia primei instanţe de acordare a dobânzilor doar în cuantumul de 20.722,73 RON, apreciind că dobânzile trebuiau acordate până la plata efectivă a creanţei bugetare principale, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Analizând cererea de chemare în judecată, instanţa de control judiciar observă că prima instanţă a soluţionat cauza în limitele învestirii sale, întrucât, în privinţa creanţei bugetare accesorii reprezentate de dobândă, pretenţiile recurentei au vizat doar suma de 20.722,73 RON. Astfel, prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat obligarea pârâtei la plata creanţei bugetare principale, în cuantum de 185.181,60 RON şi la cea de:

"20.722,73 RON - valoarea aferentă dobânzii fiscale, calculată conform legislaţiei fiscale aplicabile creanţelor bugetare, sumă la care se adaugă majorări de întârziere, în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, până la data plăţii, conform legii fiscale aplicabile creanţelor bugetare".

Din structura sintactică a petitului rezultă că solicitarea de acordare "până la data plăţii", vizează doar capătul de cerere privind acordarea majorărilor de întârziere. De asemenea, Înalta Curte observă că reclamantă nu a formulat în faţa primei instanţe o cerere de completare a cererii iniţiale, prin care să extindă obiectul cauzei. Astfel, Înalta Curte reţine că judecătorul este chemat, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ., să se pronunţe asupra cauzei, fără a depăşi ceea ce s-a cerut. Prevederile art. 12 alin. (31) din O.U.G. nr. 196/2005, invocat de recurentă, nu reglementează norme care să stabilească un drept al judecătorului de a depăşi sus indicatele limite, ci doar un drept al părţii de a solicita dobânzi, într-un cuantum calculat până la data stingerii debitului principal. Or, în cauza de faţă, recurenta nu a formulat o atare cerere, limitând pretenţiile sale reprezentând dobânzi la suma de 20.722,73 RON.

Cât priveşte capătul de cerere privind acordarea majorărilor de întârziere, cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în mod contrar celor afirmate de intimată prin întâmpinare, solicitarea de acordare a acestora a fost formulată de recurenta - reclamantă prin cererea de chemare în judecată, astfel cum rezultă din paragraful anterior.

Pe de altă parte, observând conţinutul concret al unor astfel de pretenţii, după cum acestea au fost formulate prin acţiunea în contencios administrativ, Înalta Curte apreciază drept legală soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere privind acordarea majorărilor de întârziere, fiind nefondate criticile aduse de recurentă hotărârii instanţei de fond şi subsumate de aceasta motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar observă că, în art. 1 pct. 12 Codul de procedură fiscală (ce au preluat, în esenţă, prevederile art. 21 alin. (2) lit. b) din vechiul Codul de procedură fiscală), legiuitorul a reglementat, drept creanţe fiscale accesorii, în mod distinct noţiunile de dobânzi, penalităţi şi majorări aferente unor creanţe fiscale principale. De asemenea, art. 1 pct. 9 din Codul de procedură fiscală reglementează, în categoria creanţelor bugetare accesorii, dreptul la încasarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanţe bugetare principale. Din această perspectivă, dată fiind diferenţa terminologică utilizată de legiuitor, precum şi particularităţile instituţiei majorărilor de întârziere (ce au o structură complexă şi reglementare specifică), concluzia ce se desprinde din interpretarea logico - gramaticală, dar şi teleologică a prevederilor art. 1 pct. 9 din Codul de procedură fiscală, este cea potrivit căreia majorările de întârziere reprezintă o creanţă bugetară accesorie distinctă de dobânzi şi penalităţi, şi intră în categoria "altor asemenea sume" reglementată de textul supus analizei.

Pe de altă parte, art. 12 alin. (31) din O.U.G. nr. 196/2005 (forma în vigoare la data relevantă cauzei) dispun astfel: Pentru sumele de restituit din finanţările acordate prevăzute la art. 9 alin. (1) lit. l) se datorează dobânzi şi penalităţi de întârziere de la data acordării finanţării până la data stingerii debitului.

În contextul descris anterior, întrucât norma specială, ce derogă de la cea generală (reprezentată, în esenţă, de Codul de procedură fiscală), stabileşte existenţa unui drept la plata creanţelor bugetare accesorii reprezentate doar de dobânzi şi penalităţi, solicitarea recurentei - reclamante, de acordare a majorărilor de întârziere nu are temei legal.

Înalta Curte nu poate da eficienţă susţinerilor recurentei formulate în cuprinsul memoriului de recurs, privind temeiul contractual al pretenţiilor sale, câtă vreme, prin intermediul acestora, recurenta tinde la schimbarea cauzei juridice a pretenţiei deduse judecăţii. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată recurenta - reclamantă a solicitat acordarea creanţei accesorii reprezentate de majorările de întârziere, prin invocarea unui drept ce ar rezulta din conţinutul prevederilor legislaţiei fiscale aplicabile creanţelor bugetare, fără a invoca, drept cauză juridică, prevederile contractuale. Or, conform art. 494, coroborat cu art. 478 alin. (3) C. proc. civ., în recurs nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată.

Concluzionând, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind temeinică şi legală.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu, ca nefondat.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata Comuna Pesac, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea recurentei Administraţia Fondului pentru Mediu la plata către intimată a sumei de 3570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat, dovedit prin factura nr. x din 25.02.2019 şi ordinul de plată nr. x din 28.02.2019, aflate la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Administraţia Fondului pentru Mediu împotriva sentinţei civile nr. 2571 din 4 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Administraţia Fondului pentru Mediu la plata către intimata Comuna Pesac a sumei de 3570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2021.