Judicial review of arbitral award: characterization of claim modification versus withdrawal and ultra petita limits under art. 608 al. 1 pt. f) CPC

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. - Sucursala Voluntari, anularea sentinţei arbitrale nr. 6/12.01.2017 pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2016 şi, în principal, respingerea în tot a cererii arbitrale, ca rămasă fără obiect, în ceea ce priveşte debitul principal, iar în subsidiar respingerea cererii arbitrale ca neîntemeiată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 211 din 1 noiembrie 2017, secţia a VI-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, care, prin încheierea din data de 5 decembrie 2017, a apreciat, la rândul său, că nu are statutul de instanţă competentă în soluţionarea cauzei, declinând în favoarea secţia a VI-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti soluţionarea litigiului pendinte. Conflictul negativ de competenţă astfel creat a fost soluţionat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 479 din 8 februarie 2018, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5034 din 4 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondată acţiunea în anularea sentinţei arbitrale nr. 6/12.01.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Arbitral din cadrul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României formulată de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R., în contradictoriu cu pârâta A. - Sucursala Voluntari.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei indicate în punctul I.2 anterior, a formulat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R., prin care, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, iar, în rejudecare, admiterea acţiunii în anulare, desfiinţarea în parte a hotărârii arbitrale, cu consecinţa respingerii în tot a cererii arbitrale ca neîntemeiată şi nedovedită.

În susţinerea căii de atac promovate, recurenta a arătat, în esenţă, dintr-o primă perspectivă că instanţa de fond a dat sentinţa recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., coroborat cu art. 9 C. proc. civ., întrucât nu a reţinut că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut şi a dat mai mult decât s-a cerut, obligând C.N.A.I.R. la plata sumei de 6.228.826,09 RON (echivalentul a 1.384.860,62 euro), împreună cu costurile de finanţare, la o rată zilnică de 1366.06 RON, începând cu data acelei hotărâri arbitrale şi în continuare până la data efectivă a plăţii.

Din această perspectivă, a învederat recurenta că, după emiterea CIP-ului 14 (aferent Situaţiei de Lucrări 14), A. şi-a retras cererea privind contravaloarea Situaţiei de Lucrări 14, aşa cum a fost rezumat în paragrafele 49 şi 51- 52 din cererea de arbitrare, menţinându-şi cererea arbitrală pentru: suma de 196.819,33 Euro aferentă costurilor de organizare pe şantier pentru perioada 15.09.2015 - 31.01.2016, pentru costurile curente de regie, cu echipamentele şi garanţiile suportate de la emiterea Situaţiei de Lucrări 14, precum şi cererile privind dobânda şi costurile aferente. Astfel, tribunalul arbitral, prin hotărârea arbitrală, a acordat mai mult decât s-a cerut prin cererea arbitrală modificată.

Printr-o altă critică în recurs, recurenta a susţinut că, în soluţionarea acţiunii în anulare, instanţa de fond, în mod nelegal, a reţinut că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care s-au cerut, obligând în mod legal C.N.A.I.R. la plata dobânzii simple aplicată cheltuielilor arbitrale, plus 8% pe an, dobândă ce curge de la data primirii hotărârii arbitrale. Potrivit susţinerilor recurentei, întrucât în conţinutul cererii arbitrale, aşa cum a fost modificată şi precizată, A. nu a solicitat şi dobândă la cheltuielile arbitrale, soluţia primei instanţe este nelegală.

A mai apreciat recurenta că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. h), art. 33 şi art. 406 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 194 lit. c) C. proc. civ. şi art. 27 din Regulile de procedură arbitrală. În opinia recurentei, Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să constate că tribunalul arbitral a încălcat prevederile imperative ale art. 9, raportat la art. 406 alin. (1) C. proc. civ., când nu a reţinut că retragerea cererii privind plata Situaţiei de Lucrări nr. x este o veritabilă renunţare, în parte, la cererea de arbitrare şi nu s-a pronunţat numai cu privire la pretenţiile ce au fost precizate prin cererea modificatoare. Astfel, tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unui petit al cererii arbitrale ce a fost retras în timpul soluţionării procedurii arbitrale de către A..

Totodată, a învederat recurenta că interesul, drept condiţie de exercitare inclusiv a cererii de arbitrare, trebuia să fie actual atât înainte de promovarea acţiunii, cât şi pe toată durata procesului până la momentul pronunţării hotărârii. Or, atât timp cât A. a înţeles să-şi retragă cererea de plată a SIL 14, retragere ce echivalează cu o renunţare la acest capăt din cererea arbitrală modificată, în opinia recurentei instanţa de fond ar fi trebuit să constate că hotărârea arbitrală este nelegală deoarece A. nu mai justifica un interes legitim şi actual în susţinerea cererii arbitrale, fiind astfel încălcate prevederile art. 33, coroborat cu art. 194 lit. c) C. proc. civ. şi art. 27 din Regulile de procedură arbitrală.

Cu privire la obligarea C.N.A.I.R. la plata sumei de 249.988,09 RON, reprezentând dobânda aplicată la valoarea lucrărilor certificate prin x, pentru perioada 2 mai 2016 până la 31 octombrie 2016, a apreciat recurenta că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 155 Codul fiscal, întrucât, în contextul în care antreprenorul a emis factura fiscală nr. x la data de 31.10.2016, pentru suma totală de 6.228.826,09 RON, tribunalul arbitral a acordat dobândă legală aferentă perioadei 2 mai - 31 octombrie 2016 în contextul în care nu există factură fiscală care să justifice plata unor penalităţi de întârziere.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond a greşit cât a constatat că nu au fost încălcate de către tribunalul arbitral dispoziţiile art. 43 alin. (2) teza a II -a din Regulile de arbitrare, întrucât cheltuielile au fost acordate proporţional cu pretenţiile admisele ale A.. În opinia recurentei, instanţa de fond ar fi trebuit să reţină că, în urma renunţării de către reclamantă la capătul de cerere privind plata sumei de 6.478.815,07 RON, cheltuielile arbitral ar fi trebuit să fie reduse într-un procent mult mai mare.

Nu în ultimul rând, recurenta a susţinut că din conţinutul O.G. nr. 13/2011 nu rezultă că ar fi supuse plăţii unor dobânzi penalizatoare şi cheltuielile de judecată, în situaţia în care acestea nu sunt achitate, în termen, de partea căzută în pretenţii.

Astfel, a apreciat recurenta că instanţa de fond în mod nelegal a reţinut că A. este îndreptăţită la plata dobânzilor penalizatoare potrivit O.G. nr. 13/2011, întrucât această obligaţie nu are protecţia legii, fiind un drept prohibit.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă A. a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului pentru neîndeplinirea obligaţiei de timbrare, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a hotărârii primei instanţe, susţinând, în esenţă, intimata că judecătorul fondului s-a pronunţat în limitele învestirii, respingând, în mod legal, cererea reclamantei. Din această perspectivă, intimata a arătat, în esenţă, că nu poate fi reţinută teza unei soluţionări plus petita în cadrul arbitrajului, întrucât petitele ce se referă la x nu fac obiectul cererii de arbitrare ce a fost soluţionată în cadrul dosarului arbitral nr. x/2016, ci a unei cereri distincte, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, recurenta confundând cele două cereri de arbitrare.

A mai arătat intimata că natura juridică a demersului de renunţare la SIL 14, ulterior emiterii de către inginer a x, este cea de demers de achiesare la aspectele reţinute de inginer în vederea certificării sumei, în sensul de reducere a cuantumului pretenţiilor, conform art. 14.7 din Contract, iar nu de renunţare la totalitatea acestora.

Un alt aspect invocat prin întâmpinare a fost cel privind faptul că, în opinia intimatei, motivele invocate de CNAIR prin recurs vizează, în fapt, aspecte procedurale, iar nu de drept material.

Totodată, intimata a învederat că recurenta a achitat factura aferentă x după închiderea dezbaterilor în procedura arbitrală, aspect ce nu lipseşte de obiect cererea arbitrală, întrucât plata nu a intervenit în timpul litigiului, ci reprezintă doar o executare voluntară a obligaţiei stabilite de tribunalul arbitral.

Cât priveşte petitul referitor la acordarea dobânzii legale, acesta a fost cuprins în cererea de arbitrare, iar precizarea ulterioară a vizat doar cuantumul acestora.

A mai arătat intimata că potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ. inclusiv arbitrul are dreptul de a da sau a restabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, iar CNAIR nu a invocat lipsa A. de interes în a solicita contravaloarea x în faţa tribunalului arbitral.

Nu în ultimul rând, intimata apreciază nefondată şi susţinerea încălcării art. 155 Codul fiscal vechi, pentru dobânda aferentă perioadei 2 mai -31 octombrie 2016, învederând, pe de o parte că prevederile Codul fiscal vechi erau deja abrogate la data de referinţă de la care au fost calculate dobânzile, iar plata penalităţilor de întârziere e justificată de existenţa unei obligaţii de plată scadente şi neonorate, iar nu de existenţa sau nu a facturii fiscale, apreciind intimata că recurenta îşi invocă propria culpă generată de certificarea cu întârziere a situaţiei de lucrări.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenta - reclamantă Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului pentru netimbrare, învederând că, astfel cum s-a reţinut prin încheierea de şedinţă din data de 6 septembrie 2017, pronunţată de prima instanţă, este scutită de obligaţia achitării taxei judiciare de timbru, iar din perspectiva fondului cauzei, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata - pârâtă A., apreciind susţinerile intimatei ca fiind neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din 22 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. -C.N.A.I.R este nefondat, pentru următoarele considerente:

Examinând cererea de recurs, Înalta Curte constată că argumentele aduse de recurenta - reclamantă, în susţinerea tezei incidenţei cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

1. nelegalitatea sentinţei atacate ar fi generată, în opinia recurentei, de faptul că, prin maniera în care Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat chestiunea inexistenţei unei depăşiri, prin hotărârea arbitrală, a limitelor învestirii tribunalului arbitral (ultra petita/plus petita), prima instanţă ar fi încălcat prevederile art. 608 alin. (1), pct. f), coroborat cu art. 9 C. proc. civ., atât din:

(a) perspectiva verificării hotărârii tribunalului arbitral de obligare a recurentei la plata sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanţare, la o rată zilnică de 1366,06 RON, începând cu data hotărârii arbitrale şi până la plata efectivă, în sensul că instanţa de fond nu a dat eficienţă actului intimatei A. ("A."), exercitat în cadrul procedurii arbitrale, de retragere a cererii arbitrale ce privea contravaloarea lucrărilor prezentate în Situaţia de Lucrări nr. x ("SIL 14"), cât şi din (b) perspectiva chestiunii obligării recurentei, prin hotărârea arbitrală, la plata dobânzilor aferente cheltuielilor arbitrale, în sensul că, potrivit susţinerilor recurentei, acestea nu puteau fi acordate, câtă vreme nu au fost solicitate prin cererea arbitrală;

2. nelegalitatea sentinţei atacate ar fi generată de faptul că, prin soluţia pronunţată, prima instanţă ar fi încălcat prevederile art. 608 alin. (1) pct. h) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 33 şi art. 406 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportate la art. 194 lit. c) C. proc. civ., la art. 27 şi art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală, la prevederile art. 155 Codul fiscal şi la dispoziţiile O.G. nr. 13/2011. Din această perspectivă, recurenta apreciază că:

(a) prima instanţă a reţinut eronat natura juridică a cererii de retragere a solicitării de obligare a CNAIR la plata contravalorii lucrărilor prezentate în SIL 14 (după emiterea Certificatului Interimar de Plată -"CIP"- nr. 14);

(b) prima instanţă nu a dat eficienţă prevederilor art. 194 lit. c) C. proc. civ., coroborate cu art. 33 din acelaşi cod, întrucât nu a evaluat încălcarea, de către tribunalul arbitral, a unor astfel de prevederi, ce reglementează condiţia de exercitare a cererii arbitrale privind existenţa unui interes personal, direct, născut şi actual pe toată durata derulării procedurii, interes pe care intimata l-ar fi pierdut, în opinia recurentei, în privinţa sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanţare la o rată zilnică de 1366,06 RON, la momentul renunţării la un astfel de capăt de cerere;

(c) prima instanţă ar fi desconsiderat încălcarea de către tribunalul arbitral a prevederilor art. 155 Codul fiscal, în ceea ce priveşte dobânda legală acordată pentru perioada 2 mai - 31 octombrie 2016;

(d) instanţa de fond ar fi ignorat încălcarea, de către tribunalul arbitral, a prevederilor art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală, în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, în condiţiile în care nu a redus proporţional cuantumul acestora şi în raport de cererea de renunţare a petentei A. la petitul acţiunii arbitrale privind plata sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanţare la o rată zilnică de 1366,06 RON;

(e) sentinţa a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011, întrucât din prevederile unui astfel de act normativ nu rezultă că ar fi supuse plăţii unor dobânzi penalizatoare şi cheltuielile de judecată.

În urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt, Înalta Curte apreciază toate aceste critici ca fiind nefondate, neputându-se reţine incidenţa motivului de recurs reglementat de prevederile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., câtă vreme, în raport de limitele verificărilor pe care prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ. le permiteau, prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 608 alin. (1), pct. f) C. proc. civ. şi a celor reglementate de art. 608 alin. (1), pct. h) C. proc. civ.

Cât priveşte chestiunea obligării recurentei CNAIR, prin hotărârea arbitrală nr. 6 din 12 ianuarie 2017, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României în dosarul nr. x/2016 ("Hotărârea arbitrală") la plata sumei de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanţare aferente, Înalta Curte reţine că, din punctele 103 şi 104 ale hotărârii arbitrale, rezultă că această sumă reprezintă contravaloarea celei de 1.384.860,62 euro, aferentă x.

Pe cale de consecinţă, aspectul ce se impune a fi elucidat este cel al existenţei sau inexistenţei, în cadrul procedurii arbitrale, a unei cereri a reclamantei din dosarul arbitral (A.) de renunţare la petitul cererii de arbitrare privind obligarea pârâtei din dosarul arbitral (CNAIR) la plata unei astfel de sume (de 1.384.860,62 euro).

Din această perspectivă, contrar celor afirmate de recurentă, Înalta Curte reţine că, prin lit. c) prim paragraf al filei 5 a cererii depuse de A. în dosarul arbitral la data de 3 noiembrie 2016 şi înregistrată de tribunalul arbitral sub nr. x, A. a învederat expres faptul că înţelege să modifice cererea de arbitrare în sensul obligării CNAIR la plata sumei de 1.384.860,62 euro, având un echivalent în RON în cuantum de 6.228.826,09 RON împreună cu costurile de finanţare aferente. În acelaşi sens sunt şi menţiunile din paragraful final al cererii aflate la fila x a vol. III al dosarului arbitral, dar şi din susţinerile orale ale părţilor reţinute prin încheierea de şedinţă din data de 10 noiembrie 2016 emisă în dosarul arbitral . Din conţinutul integral al unor astfel de înscrisuri rezultă, în fapt, că manifestarea de voinţă a A. a fost în sensul restrângerii cuantumului pretenţiilor deduse iniţial soluţionării pe cale arbitrală, iar nu în cel al renunţării la acestea. De asemenea, nu poate fi ignorat faptul că, după cum, chiar recurenta a învederat prin memoriul de recurs, prin intermediul x, cu ocazia verificării/analizării SIL 14, din totalul valorii lucrărilor şi costurilor aferente perioadei 31 ianuarie 2015 - 31 ianuarie 2016 (în cuantum de 1.712.262.51 euro, conform pct. 51 al cererii de arbitrare - fila x a vol. I al dosarului arbitral şi cererii precizatoare depuse la 7 octombrie 2016) inginerul B. a certificat doar lucrările şi costurile în cuantum de 1.384.860,62 euro (conform copiei x aflate la filele x din vol. III al dosarului arbitral).

În acest context, nu se poate reţine existenţa unei cereri a reclamatei din dosarul arbitral (A.) de renunţare la pretenţia acesteia privind plata contravalorii lucrărilor executate în perioada 1 februarie 2015 - 31 ianuarie 2016, în cuantum certificat de 1.384.860,62 euro, având un echivalent în RON de 6.228.826,09 RON (conform facturii aflate la fila x din vol. III al dosarului arbitral), împreună cu costurile de finanţare aferente.

Pe cale de consecinţă, instanţa de fond a delimitat corect cadrul procesual dedus soluţionării tribunalului arbitral, evaluând corect manifestarea de voinţă a reclamatei din dosarul arbitral (A.) ca fiind una de modificare a pretenţiilor iniţiale (în sensul micşorări cuantumului obiectului cererii, printr-un act de procedură echivalent cererii reglementate de art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.), iar nu de renunţare la pretenţiile din cererea de arbitrare (echivalente unei renunţări la judecată, în sensul art. 406 C. proc. civ.). Astfel, prevederile art. 608 alin. (1), pct. f) C. proc. civ. au fost corect aplicate de judecătorul fondului, câtă vreme tribunalul arbitral nu a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

De asemenea, sus indicatele prevederi normative au fost corect aplicate de prima instanţă şi în ceea ce priveşte obligaţia stabilită de tribunalul arbitral în sarcina CNAIR, de plată a dobânzii aferente cheltuielilor arbitrale. Contrar celor afirmate de recurentă, tribunalul arbitral a stabilit o atare obligaţie în contextul pretenţiilor formulate de A. prin punctele 55 şi 56 ale cererii arbitrale . Din analiza unor astfel de petite, Înalta Curte reţine că A. a calificat, prin ultima teză a pct. 55, cheltuielile arbitrale drept pierderi şi prejudicii suferite de A. în urma conduitei CNAIR, iar prin pct. 56 A. a solicitat tribunalului arbitral obligarea CNAIR la plata dobânzilor aferente tuturor sumelor acordate pentru acoperirea prejudiciilor şi costurilor. Totodată, cât priveşte precizarea depusă de A. în dosarul arbitral la data de 7 octombrie 2016, Înalta Curte apreciază că aspectele indicate în pct. 4 al acesteia vizează doar întinderea pretenţiilor (dobânzilor), din perspectiva cuantumului, iar nu o renunţare la cererea de obligare a CNAIR la plata dobânzii aferente cheltuielilor arbitrale, cum nici precizarea din data de 3 noiembrie 2016 nu conţine o astfel de cerere (de renunţare la solicitarea de acordare a dobânzii aferente cheltuielilor arbitrale).

În concluzie, instanţa de control judiciar apreciază ca fiind nefondate criticile aduse de recurentă manierei în care instanţa de fond a aplicat prevederile art. 608 alin. (1), pct. f) C. proc. civ., în demersul de realizare a controlului jurisdicţiei statale asupra hotărârii emise de jurisdicţia alternativă nestatală de soluţionare a disputelor apărute între părţi, realizată de tribunalul arbitral.

Cât priveşte modul în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 608 alin. (1), pct. h) C. proc. civ., cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că sus indicatul control exercitat de jurisdicţia statală este unul ce a fost limitat expres de legiuitor, hotărârea arbitrală putând fi desfiinţată, în virtutea unui astfel de text normativ, exclusiv în ipoteza în care încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Prin acţiunea în anularea hotărârii arbitrale (dar şi prin recurs), recurenta -reclamantă a invocat incidenţa ultimei teze a pct. h) al alin. (1) al art. 608 C. proc. civ., respectiv faptul că hotărârea arbitrală încalcă dispoziţiile imperative ale legii. Pe de altă parte, prima etapă a mecanismului de control generat de o verificare în parametrii trasaţi printr-o astfel de ipoteză, este cea a stabilirii incidenţei sau lipsei de incidenţă în cauză a prevederilor legale invocate ca fiind încălcate, atât din perspectivă procedurală, cât şi în raport de chestiunea specifică soluţionată prin hotărârea arbitrală.

Aplicând astfel de repere teoretice litigiului pendinte, Înalta Curte apreciază, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, că, în contextul în care nu se poate reţine existenţa unei cereri a A. formulate în dosarul arbitral, de renunţare la pretenţia acesteia privind plata contravalorii lucrărilor executate în perioada 1 februarie 2015 - 31 ianuarie 2016 (în cuantum certificat de 1.384.860,62 euro, având un echivalent în RON de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanţare aferente) prima instanţă a apreciat corect că prevederile art. 406 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei (nefiind astfel încălcate), respectiv faptul că tribunalul arbitral a aplicat corect prevederile art. 9 C. proc. civ., identificând corect natura juridică a cererii A. din data de 3 noiembrie 2016 (ca fiind cea de modificare a pretenţiilor iniţiale, în sensul micşorări cuantumului obiectului cererii).

Totodată, dincolo de faptul că, astfel cum corect a reţinut şi instanţa de fond, aspectul lipsei actualităţii interesului A. la data pronunţării hotărârii arbitrale în susţinerea cererii pentru suma de 6.228.826,09 RON, împreună cu costurile de finanţare la o rată zilnică de 1366,06 RON, nu a fost invocat de CNAIR în procedura arbitrală, instanţa de control judiciar observă că ipoteza invocată de recurenta - reclamantă, drept aspect ce ar genera lipsa de actualitate a interesului în discuţie, este tot cea a existenţei unei cereri de renunţare. Or, după cum Înalta Curte a arătat în paragrafele anterioare, întrucât nu există o cerere de renunţare precum cea invocată de recurentă, nu se poate aprecia o pronunţare a hotărârii arbitrale cu încălcarea art. 33, raportat la art. 194 lit. c) C. proc. civ. şi la art. 27 din Regulile de procedură arbitrală în vigoare la data disputei arbitrale.

Nu se poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală, în ceea ce priveşte obligarea recurentei la plata cheltuielilor arbitrale, în condiţiile în care nu se impunea o reducere a cuantumului acestora în raport de o cerere de renunţare ce nu a fost niciodată formulată de A..

Astfel, sunt nefondate susţinerile recurentei privind încălcarea, prin sentinţa recurată, a prevederilor art. 608 alin. (1) pct. h) C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 33 şi art. 406 alin. (1) din acelaşi act normativ, raportate la art. 194 lit. c) C. proc. civ., la art. 27 şi art. 43 alin. (2) teza a II-a din Regulile de procedură arbitrală.

Cât priveşte critica adusă de recurentă manierei în care instanţa de fond a dezlegat chestiunea încălcării prevederilor art. 155 Codul fiscal, Înalta Curte o apreciază, de asemenea, ca fiind nefondată, împărtăşind raţionamentul primei instanţe, potrivit căruia un astfel de text normativ nu este aplicabil în cauză. Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că un astfel de text normativ reglementa, până la data de 1 ianuarie 2016, regimul obligaţiilor ce incumbau contribuabililor în materia taxei pe valoare adăugată (fiind parte a Capitolul XIII Obligaţii al Titlului VI - Taxa pe valoarea adăugată, din Codul fiscal anterior). Or, obiectul disputei arbitrale a fost cel al obligaţiilor contractuale trasate între părţi, iar nu cel privind obligaţiile A., în calitate de contribuabil. În raport de lipsa unei legături între sfera de reglementare a sus indicatului text normativ şi obiectul disputei arbitrale, în mod corect instanţa de fond a apreciat că prevederile art. 155 Codul fiscal nu pot fi încadrate în categoria dispoziţii imperative ale legii aplicabile litigiului arbitral.

Nefondate sunt şi criticile recurentei prin care aceasta susţine că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 13/2011. Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reaminteşte că, prin acţiunea în anulare, instanţa de judecată este învestită, în limitele exprese reglementate de art. 608 C. proc. civ., cu verificarea manierei de exercitare a mandatului arbitrilor (în cadrul procedurii arbitrale), sens în care nu se poate pune în discuţie o aplicare directă de către instanţă a unei prevederi legale, cadrul procesual aferent fiind doar cel al verificării modului în care tribunalul arbitral a realizat o astfel de aplicare. Pe cale de consecinţă, în raport de limitele controlului jurisdicţional statal, prin calea de atac a recursului se poate declanşa doar o verificare a modului în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 608-613 C. proc. civ., iar nu modul în care a aplicat O.G. nr. 13/2011.

Pe de altă parte, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond (de a aprecia că prin hotărârea arbitrală, tribunalul arbitral are suport legal în dispoziţiile art. 3 din O.G. nr. 13/2011), reprezintă o corectă interpretare a prevederilor art. 608 alin. (1) pct. h) C. proc. civ., neputând fi reţinută o încălcare, de către tribunalul arbitral a unor dispoziţii imperative ale legii.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că trebuie evitată realizarea unei confuzii între noţiunea de "cheltuieli de judecată", specifice justiţiei statale şi cea de "cheltuieli arbitrale", ce trebuie privită prin prisma specificului procedurii căreia îi aparţine. Or arbitrajul, ce reprezintă o modalitate privată de soluţionare a disputelor apărute între părţi, fiind o jurisdicţie alternativă nestatală, are drept element declanşator convenţia arbitrală, ce este, în esenţă, un contract prin care părţile acordă un mandat arbitrilor, în vederea soluţionării, în drept sau, pe baza acordului expres al părţilor, în echitate, a unei anumite dispute determinate. Întrucât la baza procedurii arbitrale stă convenţia părţilor, natura mixtă a arbitrajului (jurisdicţională şi contractuală) este evidentă, motiv pentru care cheltuielile realizate în cadrul unei astfel de proceduri sunt generate, în esenţă, de un context contractual, intrând în sfera de reglementare O.G. nr. 13/2011.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 613 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. -C.N.A.I.R., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. - C.N.A.I.R. împotriva sentinţei civile nr. 5034 din 4 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 octombrie 2021.