Admissibility of revision based on new documentary evidence versus res judicata and legal certainty in property compensation claims

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 19.09.2012 pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând anularea deciziei nr. 7585/29.01.2010, emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; obligarea comisiei să procedeze potrivit dispoziţiilor art. 13 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, la stabilirea cuantumului final al despăgubirilor; obligarea comisiei la plata de despăgubiri civile constând în daune morale şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la data de 23.05.2012, sub nr. x/2012, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei nr. 7585/29.01.2010, emise de Comisia Centrală, arătând că dispoziţia nr. x/10.05.2005, emisă de Primăria Municipiului Buzău, a fost anulată prin sentinţa nr. 183/21.02.2006, pronunţată de Tribunalul Buzău, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 283/10.10.2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti şi că despăgubirile stabilite prin sentinţa nr. 183/2006, nu au fost stabilite potrivit standardelor internaţionale de evaluare şi nici de către un evaluator autorizat, astfel că nu s-a stabilit cuantumul final al despăgubirilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1165/12.09.2012 a Tribunalului Buzău, secţia civilă, s-a admis excepţia de necompetenţă materială invocată de către pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reţinând că potrivit Titlului IV, capitolul VI, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, deciziile emise de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, pot fi atacate în condiţiile Legii, privind contenciosul administrativ nr. 554/2004 şi potrivit Titlului VII, capitolul VI, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 274/2005, competenţa de soluţionare a cauzei revenind secţiei de contencios administrativ şi fiscal al Curţii de Apel Ploieşti.

La Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cauza a format obiectul dosarului nr. x/2012 şi la termenul din 28 noiembrie 2012, constatând că dosarul are aceleaşi părţi, aceeaşi cauză şi acelaşi obiect cu cele din dosarul nr. x/2012, în baza dispoziţiilor art. 164 C. proc. civ., a dispus conexarea dosarului nr. x/2012 la dosarul nr. x/2012, constatând că sunt îndeplinite dispoziţiile legale referitoare la conexare.

Prin sentinţa nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunile conexe formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Autoritatea Centrală pentru Restituirea Proprietăţilor, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa nr. 150 din data de 08 iunie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva sentinţei nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimatul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin decizia nr. 7599/17.09.2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Autoritatea Centrală pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin decizia nr. 9899 din 20.11.2013, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei nr. 7599/17.09.2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 251 din 26.11.2014, pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de revizuire a sentinţei nr. 430 din data de 28 noiembrie 2012, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2012.

Prin decizia nr. 2528 din 17.06.2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de revizuentul A. împotriva sentinţei nr. 251 din 26.11.2014, pronunţate în dosarul nr. x/2012 de către Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti sub nr. x/2021, revizuentul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor) prin Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând revizuirea sentinţei nr. 430/28.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2012.

2. Hotărârea recurată

Prin sentinţa nr. 73 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., privind decizia nr. 430/28.11.2012 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimata Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor - Autoritatea Centrală pentru Restituirea Proprietăţilor, ca nefondată.

În motivarea sentinţei s-a reţinut că revizuentul a invocat, în privinţa sentinţei nr. 430 din 28 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, respectiv atunci când, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor.

În esenţă, instanţa de revizuire a reţinut că revizuentul a invocat o serie de înscrisuri noi, fără a face dovada că aceste înscrisuri nu au fost folosite în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată dintr-o împrejurare mai presus de voinţa sa, în condiţiile în care aceste înscrisuri existau la data când s-a pronunţat hotărârea atacată cu revizuire şi chiar dacă, aşa cum rezultă din adresele depuse la dosar, în anii 2005-2006 AFP Buzău şi Primăria Municipiului Buzău au arătat că în arhivele proprii nu există documentele anterioare anului 1990 aferente imobilului, totusi aceste înscrisuri ar fi putut fi procurate de reclamant de la Arhivele Naţionale încă din anul 2006, aşa cum i s-a şi recomandat reclamantului prin adresa nr. x/09.02.2006 emisă de Primăria Municipiului Buzău .

S-a mai constatat că prin sentinţa nr. 430 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că despăgubirile ce au fost acordate în favoarea reclamantului, prin decizia nr. 7585/29.01.2010, au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău, secţia civilă, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamant şi s-a dispus anularea dispoziţiei nr. 218/10.05.2005, emise de Primăria Buzău în sensul că s-a stabilit valoarea estimată a imobilului format din construcţie şi terenul aferent în suprafaţă de 44 m.p., situat în Municipiul Buzău, str. x, fost nr. 16, la suma de 159.043,82 RON, stabilindu-se că în acest cuantum urmează a se acorda despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 274/2005, art. 24 alin. (12) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005.

A mai reţinut instanţa de fond că, din considerentele sentinţei nr. 183/21.02.2006, rezultă că aceste despăgubiri s-au stabilit în baza raportului de expertiză efectuat în cauză, din care a rezultat că valoarea de circulaţie a imobilului proprietatea reclamantului, preluat abuziv, este de 1.590.438.214 RON, reprezentând construcţia în suprafaţă de 110 m.p. şi terenul în suprafaţă de 44 m.p., sentinţa rămânând definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 283/10.10.2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.

Instanţa de revizuire a mai reţinut că, întrucât despăgubirile solicitate a fi reevaluate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău, chiar şi în situaţia în care înscrisurile noi depuse de reclamant în prezenta revizuire ar fi îndeplinit condiţia ca înscrisul să nu fi putut fi produs în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, tot nu ar fi fost îndeplinită condiţia referitoare la caracterul determinant al acestora, de natură să modifice soluţia pronunţată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 73 din 21 aprilie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs revizuentul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (Comisia Naţională prntru Compensarea Imobilelor), prin Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând admiterea recursului.

În motivarea recursului arată că pentru termenul de judecată din data de 24 martie 2021 a depus la dosar înscrisurile ce fac dovada diligenţelor depuse pentru procurarea înscrisurilor anterior soluţionării procesului pe fond (adresa din 16 decembrie 2005 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Buzău, adresa din 9 februarie 2006 emisă de Direcţia Economică din cadrul Primăriei Municipiului Buzău şi adresa din 25 octombrie 2012 emisă de Direcţia Economică din cadrul Primăriei Municipiului Buzău).

Consideră că a făcut dovada conduitei instituţiilor publice deţinătoare ale respectivelor documente, care nu i-au permis să intre în posesia înscrisurilor.

Invocă, cu titlu de jurisprudenţă, Decizia nr. 3145 din 13 noiembrie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014.

Apreciază că sunt înscrisuri determinante: cererea nr. x din 8 octombrie 1952; procesul-verbal pentru impunerea clădirilor şi terenurilor din oraşe pe anul 1952, înregistrat sub nr. x din 11 februarie 1952, predat contribuabilului la data de 25 iunie 1952; permisul nr. 5066 din 11 aprilie 1935; autorizaţia de construcţie pentru casă din "zidărie masivă de cărămidă", cu "o înălţime minimă de 5 metri până la streaşină" (anexă la cererea nr. x din 8 octombrie 1952) şi procesul-verbal din 14 octombrie 1952, matricola 855 (revizuirea impozitelor urmare cererii înregistrată sub nr. x din 8 octombrie 1952), înscrisuri transmise de Primăria Municipiului Buzău ca anexă la adresa x din 16 februarie 2021, entitate care prin adresa nr. x/09.02.2006 îi recomanda să se adreseze Arhivelor Naţionale - Filiala Buzău, deşi această instituţie nu a deţinut vreodată documente determinante în speţă, acestea existând doar în arhiva Primăriei Municipiului Buzău.

Critică faptul că prima instanţă a constatat că în sentinţa nr. 430 din 28 noiembrie 2012, Curtea de Apel Ploieşti a reţinut că despăgubirile acordate reclamantului prin decizia nr. 7585/29.01.2010 au fost stabilite prin sentinţa civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău, secţia civilă, deşi prin această sentinţă, potrivit precizărilor din încheierea din 10 decembrie 2015, suma stabilită de instanţă ca valoare estimată reprezintă valoarea imobilului, conform raportului de expertiză, în condiţiile în care la momentul pronunţării hotărârii, stabilirea cuantumului despăgubirilor nu era atributul instanţei, ci al Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Consideră că, date fiind aceste aspecte, cererea de revizuire este admisibilă.

4. Apărările intimatei-pârâte

Deşi a fost legal citată, intimata - pârâtă Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin Preşedinte A.N.R.P., nu a formulat întâmpinare.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prezenta cale de atac vizează sentinţa nr. 73 din 21 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul A., întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865, ca nefondată.

Constatând că recurentul nu a indicat în concret un caz de casare/modificare, iar susţinerile acestuia pot fi subsumate cazului de modificare reglementat de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va examina sentinţa recurată prin prisma acestui text de lege, dar şi sub toate aspectele, astfel cum impun dispoziţiile art. 3041 din acelaşi cod.

Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează situaţia în care hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, această din urmă ipoteză fiind aplicabilă speţei de faţă.

Potrivit art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865:

"revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri data de o instanţa de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: (...); 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reţinute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfăţişate dintr-o împrejurare mai presus de voinţa părţilor (...)".

Dispoziţiile art. 322 alin. (1) C. proc. civ. consacră revizuirii caracterul unei căi de atac de retractare deoarece se adresează aceleiaşi instanţe care a soluţionat pricina în fond, cerându-i-se să revină asupra hotărârii atacate, în baza noilor împrejurări invocate, care de regulă s-au ivit ulterior pronunţării hotărârii.

În acest context, Înalta Curte reţine că prin sentinţa nr. 73 din 21 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a cărei revizuire s-a solicitat în cauză, s-a constatat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate a revizuirii în reglementarea dată de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât, pe de o parte, nu s-a făcut dovada că înscrisurile invocate ca fiind noi nu au putut fi produse în procesul în care s-a pronunţat hotărârea atacată, iar pe de altă parte, nu se poate considera îndeplinită condiţia referitoare la caracterul determinant al acestora, de natură să modifice soluţia pronunţată, în condiţiile în care despăgubirile solicitate a fi reevaluate au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin sentinţa civilă nr. 183/21.02.2006 a Tribunalului Buzău.

Examinând aspectele supuse analizei instanţei de revizuire, raportat la motivele expuse prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de revizuire a apreciat că nu poate fi reţinută incidenţa art. 322 pct. 5 C. proc. civ., nefiind îndeplinite condiţiile reţinerii acestui caz de revizuire.

Dincolo de acest aspect, se constată că, ceea ce contestă recurentul la acest moment este cuantumul despăgubirilor stabilite prin decizia emisă de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor prin Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, motiv pentru care solicită şi acordarea de daune morale.

În raport cu pretenţiile pe care recurentul le emite la acest moment, Înalta Curte constată că instanţa de revizuire a sesizat în mod corect că înscrisurile invocate ca fiind noi nu pot avea un caracter determinant cu privire la soluţia pronunţată, câtă vreme există o hotărâre judecătorească irevocabilă, prin care s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, cuantumul despăgubirii (sentinţa nr. 183/21.02.2006, pronunţată de Tribunalul Buzău, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 283/10.10.2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă).

În privinţa cerinţei de a fi determinant, în sensul că, în situaţia în care respectivul înscris ar fi fost cunoscut de instanţa a cărei hotărâre este atacată, ar fi putut duce la pronunţarea unei alte soluţii, doctrina şi practica judiciară au stabilit că această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care înscrisul invocat nu atestă o altă situaţie de fapt decât cea cuprinsă în acte anterioare care au fost analizate de instanţă. Un asemenea înscris nu ar fi de natură să justifice admiterea cererii de revizuire, pentru a se reţine o altă situaţie de fapt decât cea reţinută iniţial, deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărârii pronunţate.

Or, înscrisurile invocate în prezenta cauză nu îndeplinesc această cerinţă, în condiţiile în care recurentul - revizuent A. are o hotărâre definitivă şi irevocabilă prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor, care se bucură de autoritate de lucru judecat.

Pe de altă parte, în soluţionarea prezentei cauze, Înalta Curte are în vedere, mutatis mutandis, şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut, cu referire la cererea de revizuire, că "în conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 § 1 trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care consacră, printre altele, preeminenţa dreptului ca parte a moştenirii comune a părţilor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice, care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie. Securitatea juridică implică respectul pentru principiul res judicata, care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nicio parte nu poate solicita revizuirea unei hotărâri definitive şi obligatorii doar pentru a obţine o nouă rejudecare a cauzei. Puterea de revizuire a instanţelor superioare ar trebui utilizată pentru a corecta erorile judiciare, şi nu pentru a se ajunge la o nouă examinare a cauzei. Revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat […]. O îndepărtare de la acest principiu este justificată doar când devine necesară ca urmare a unor circumstanţe având un caracter substanţial şi obligatoriu". (Cauza Mitrea împotriva României, Hotărârea din 29 iulie 2008, definitivă la 1 decembrie 2008, §23-24, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 855 din 21 decembrie 2010).

Cu alte cuvinte, jurisprudenţa CEDO impune ca desfiinţarea unei hotărârii judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat să nu poată interveni decât pentru defecte fundamentale ale hotărârii, care au devenit cunoscute instanţei, numai după terminarea procesului.

În ceea ce priveşte decizia invocată de recurent cu titlu de jurisprudenţă, aceasta nu este de natură să conducă la o altă concluzie. Este de reţinut că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, efectele lor neputând fi extinse la alte cauze, întrucât acestea au fost pronunţate ca urmare a aplicării normelor de drept material situaţiei de fapt din cauza respectivă, în alte situaţii fiind pronunţate decizii ce pot avea soluţii contrare.

Prin urmare, instanţa a pronunţat, cu respectarea cerinţelor de legalitate, hotărârea de soluţionare a cererii de revizuire formulate de către recurent, hotărârea recurată urmând a fi menţinută de către instanţa de recurs.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, constatând că în mod corect prima instanţă a reţinut neîndeplinirea cumulativă a cerinţelor impuse de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., iar sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate sau netemeinicie, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul de faţă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 73 din 21 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 octombrie 2021.