Challenge to declaratory document and address in public procurement contract dismissed; appeal rejected as unfounded

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 16 august 2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtul Inspectoratul General Pentru Situaţii de Urgenţă, solicitând anularea Documentului Constatator nr. x din data de 21.12.2017 şi a adresei nr. x din data de 20.02.2018, ambele emise de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 553 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General Pentru Situaţii de Urgenţă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate la punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta societatea A. S.R.L., prin care, invocând incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.

În motivarea căii de atac promovate, a arătat, pe de o parte, în esenţă, recurenta că soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei inadmisibilităţii capătului de cerere privind anularea adresei nr. x/20.02.2018 a fost pronunţată cu încălcarea art. 2, alin. (1), lit. c) din Legea nr. 554/2004, în contextul în care, în opinia recurentei, un astfel de document îndeplineşte toate criteriile prevăzute de sus indicatului text normativ pentru a fi calificat drept act administrativ.

O altă critică formulată în recurs priveşte maniera în care prima instanţă a soluţionat capătul de cerere privind anularea Documentului constatator nr. x/21.12.2017, din sinteza elementelor argumentative formulate în această privinţă, reieşind că recurenta apreciază hotărârea instanţei de fond ca fiind rezultatul unei aplicări greşite a normelor de drept material, fără ca judecătorul fondului să observe criticile formulate de sus indicata parte sau să ofere o justificare a respingerii acestora, aspect ce echivalează, în opinia recurentei, cu nemotivarea hotărârii. Mai arată recurenta că acele argumente prezentate de prima instanţă sunt contradictorii, judecătorul fondului ignorând faptul că autoritatea pârâtă a impus încheierea contractului subsecvent nr. x/06.04.2017, cu o perioadă de executare de şapte luni, cu încălcarea dispoziţiilor exprese şi imperative ale art. 7.2 din Acordul Cadru, potrivit cărora perioada de livrare este de 12 luni de la semnarea contractului subsecvent.

De asemenea, apreciază recurenta că demersul instanţei de a nu a ţine cont de faptul că intimatul nu a dispus constituirea comisiei de validare a prototipului şi nu a procedat la validarea efectivă a acestuia decât foarte târziu, reprezintă o eronată reţinere a situaţiei de fapt.

Totodată, recurenta apreciază că motivarea primei instanţe este sumar formulată şi neîntemeiată şi în ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu invocat şi reţinut de intimat, în contextul în care s-a considerat că simpla neîndeplinire (pretinsă) a obligaţiei de livrare ar fi produs intimatului prejudiciul în cuantum maxim (reprezentând contravaloarea obiectului contractului), în condiţiile în care intimatul nu a achitat recurentei nicio sumă de bani. Apreciază recurenta că prima instanţă nu a analizat şi nu s-a pronunţat în nici un fel asupra îndeplinirii sau nu a elementelor răspunderii civile contractuale în ceea ce o priveşte, nici prin raportare la normele legale incidente şi nici prin raportare la dispoziţiile art. 14.4 din Contract, omiţând să observe că, în cauză, nu există niciun fel de dovadă cu privire la cuantumul şi conţinutul pretinsului prejudiciu.

4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de recurenta - reclamantă a formulat întâmpinare intimatul-pârât Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat, prin evocarea unor considerente similare celor antamate în faza de judecată a fondului, respingerea căii de atac promovate de recurenta - reclamantă, ca nefondate şi menţinerea, drept temeinică şi legală, a sentinţei recurate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 10 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate şi de dispoziţiile legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

Din circumstanţele concrete ale cauzei şi în scopul delimitării obiectului cercetării în recurs, Înalta Curte reţine că, prin calea de atac promovată, recurenta - reclamantă a criticat atât soluţia dată de prima instanţă capătului de cerere privind anularea adresei nr. x din data de 20.02.2018 (capăt pe care Curtea de Apel Craiova l-a respins drept inadmisibil), dar şi pe cea pronunţată de judecătorul fondului în privinţa cererii de anulare a Documentului Constatator nr. x din data de 21.12.2017 ("Documentul Constatator"). Pe de altă parte, instanţa de control judiciar observă că recurenta a evocat incidenţa motivului de casare reglementat de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., din perspectiva soluţiilor aferente ambelor capete de cerere, însă pe cea a pct. 6 al aceluiaşi text normativ doar în privinţa manierei de soluţionare a acţiunii în contencios administrativ îndreptate împotriva Documentului Constatator. Aspectele învederate de apărătorul ales al recurentei - reclamante, cu ocazia dezbaterilor publice de la prezentul termen de judecată, privind elementele de contradictorialitate ce ar viza soluţia de calificare drept act administrativ, a doar unuia dintre cele două acte atacate, reprezintă susţineri noi, formulate pentru prima dată la un astfel de termen de judecată şi care nu se regăsesc în cuprinsul memoriului de recurs, motiv pentru care nu pot fi avute în vedere în soluţionarea căii de atac.

Cât priveşte criticile aduse de recurentă soluţiei de respingere, drept inadmisibilă, a cererii de anulare a adresei nr. x din data de 20.02.2018 emisă de pârât, Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, reţinând că, între condiţiile de exercitare a acţiunii în contencios administrativ, se numără şi aceea ca actul atacat să fie un act administrativ, tipic sau asimilat, astfel cum este el definit prin art. 2 alin. (1) lit. c) şi art. 2 alin. (2) al Legii nr. 554/2004.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) teza 1 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Acelaşi text de lege asimilează, prin alin. (2), actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Faţă de cele de mai sus, câtă vreme rolul plângerii prealabile, aşa cum este acesta reglementat de art. 7 din Legea nr. 554/2004, este acela de a da posibilitatea autorităţii publice de a reveni asupra actului emis, prin revocarea acestuia, Înalta Curte apreciază drept corectă concluzia instanţei de fond privind faptul că adresa contestată nu constituie act administrativ în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât nu produce prin ea însăşi efecte juridice, în sensul că nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice, nereprezentând nici materializarea refuzului nejustificat prevăzut de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Aceste aspecte sunt cu atât mai mult evidente în ipoteza în care solicitarea de revocare este respinsă prin respingerea plângerii prealabile (precum în cazul incident în litigiul pendinte), când niciunul dintre parametrii trasaţi prin emiterea actului administrativ ce face obiectul plângerii nu este modificat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că şi criticile subsumate acestuia sunt nefondate, sentinţa atacată cuprinzând suficiente argumente care să permită exercitarea controlului judiciar, precum şi exprimarea neechivocă a soluţiei primei instanţe.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea susţinerilor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de argumentele principale şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. După cum Înalta Curte a reţinut, în mod constant, în jurisprudenţa sa, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia pronunţată, respectând dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., în contextul în care a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza hotărârii adoptate, fiind clare raţiunile avute în vedere de judecătorul fondului. Totodată, se impune a fi menţionat faptul că instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, în acest sens fiind şi aspectele statuate de CEDO în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României, conform cărora:

În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

Aplicând cele statuate mai sus prezentei cauze, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care aceasta a aplicat legislaţia relevantă faptelor cauzei, motivarea furnizată de judecătorul fondului având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fără a avea caracter contradictoriu, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă se invocă, în esenţă, fie aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate (ce, după cum vom învedera în paragrafe ulterioare, reprezinte elemente excedentare controlului de legalitate vizat de recurs), fie o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii (aspecte ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.), dar nemotivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

În concluzie, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Cât priveşte motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă din perspectiva manierei de soluţionare a capătului de cerere privind anularea Documentului Constatator, Înalta Curte, cu titlu prealabil, are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând modalitatea de interpretare şi apreciere, de către instanţa de judecată a aspectelor de fapt sau probatoriilor administrate în cauză, care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere aceste critici doar în măsura în care sunt de natură a susţine cazurile de casare invocate de recurentă.

Totodată, Înalta Curte constată că limitele cadrului procesual dedus judecăţii în litigiul pendinte, implică doar un control de legalitate a Documentului Constatator, motiv pentru care totalitatea criticilor aduse de recurentă manierei de încheiere a contractului subsecvent nr. x/06.04.2017 (inclusiv din perspectiva termenului de executare a obligaţiilor stabilit prin acesta) reprezintă aspecte extrinseci unui atare cadru procesual, în lipsa unui petit prin care să se solicite constatarea nulităţii sau o altă cauză de invalidare a prevederilor unui astfel de contract (ce reprezintă, în esenţă, un acord de voinţe între autoritatea contractantă şi recurentă).

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că potrivit art. 166 alin. (1) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractului de achiziţie publică/acordului-cadru din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, aprobate prin H.G. nr. 395/2016 ("Normele metodologice"):

(1) Autoritatea contractantă are obligaţia de a emite documente constatatoare care conţin informaţii referitoare la îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale de către contractant/contractant asociat şi, dacă este cazul, la eventualele prejudicii, după cum urmează:

a) pentru contractele de furnizare atribuite printr-o procedură de atribuire: în termen de 14 zile de la data finalizării livrării produselor care fac obiectul respectivului contract/contract subsecvent şi, suplimentar, în termen de 14 zile de la data expirării perioadei de garanţie tehnică a produselor în cauză;

Însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte adaugă argumentul că, din perspectiva verificării legalităţii Documentului Constatator, prezintă relevanţă faptul că obiectul acestuia a constat exclusiv în constatarea neîndeplinirii obligaţiei de livrare reglementată de art. 4.1 din Contractul subsecvent nr. x/06.04.2017 ("Contractul subsecvent" - dosarul primei instanţe), respectiv furnizarea unei cantităţi de 1 (un) complet tabără mobilă pentru persoane sinistrate/evacuat în sistem containerizat + B.R.A.

Potrivit anexei 1 a Contractului Subsecvent, termenul recepţiei finale a unui astfel de produs, stabilit prin voinţa concordantă a părţilor, a fost reprezentat de data de 04.12.2017.

Înalta Curte apreciază că nu este fondată susţinerea recurentei privind existenţa unor prevederi contractuale discordante între Acordul Cadru nr. 149005/15.07.2016 şi Contractul subsecvent, referitoare la termenul de executare, câtă vreme termenul reglementat de primul viza cadrul general de executare a unui număr total de 40 de unităţi de complete tabără mobilă, iar cel din urmă cadrul particular de executare a unei singure unităţi de complet.

Totodată, nefondate sunt şi susţinerile recurentei privind caracterul prematur al Documentului Constatator, în contextul în care, în raport de obiectul acestuia (nerespectarea obligaţiei de livrare stabilite prin Contractul subsecvent) şi de data de livrare a produsului (termenul recepţiei finale), un astfel de document a fost emis cu respectarea prevederilor art. 166 alin. (1) lit. a) din Normele metodologice.

Instanţa de control judiciar observă că nici prin cererea de chemare în judecată şi nici prin memoriul de recurs, recurenta - reclamantă nu susţine teza unei executări a unei astfel de obligaţii conform termenului agreat contractual. Or, potrivit prevederilor art. 1548 C. civ., coroborate cu cele ale art. 231 din Legea nr. 98/2016:

Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.

Pe cale de consecinţă, în materia executării unei obligaţii contractuale, legiuitorul a reglementat incidenţa unei prezumţii legale relative de culpă în situaţia neexecutării obligaţiei, iar mecanismul prezumţiei legale, nu presupune, date fiind prevederile art. 328 alin. (1) C. proc. civ., verificarea existenţei aspectelor vizate de prezumţie, sus indicatul text normativ statuând expres că: prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Caracterul relativ al unei astfel de prezumţii vizează doar posibilitatea răsturnării sale prin invocarea, în esenţă, a unor cazuri exoneratoare de culpă, însă, într-un atare plan al analizei, verificarea implică, în fapt, capacitatea ipostazelor invocate de debitorul obligaţiei de a înlătura prezumţia culpei.

Or, în cauza pendinte, aspectele privind incidenţa cauzei de exonerare reprezentat de fapta creditorului (evocată, în fapt de recurentă), nu pot fi reţinute, în contextul în care, pe de o parte, potrivit prevederilor art. 1352 C. civ., fapta creditorului înlătură răspunderea, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenţiei părţilor, cazul fortuit este exonerator de răspundere, iar potrivit art. 24.1 din Contractul subsecvent: răspunderea contractuală nu este înlăturată atunci când prejudicial este cauzat de caz fortuit. Totodată, instanţa de control judiciar reţine că potrivit art. 15 din Contractul subsecvent procedura de recepţie a produselor contractante se realiza în două etape: (1). recepţia prototipului la producător şi (2) recepţia finală la furnizor. Din piesele dosarului rezultă că prin adresa nr. x/23.10.2017 chiar recurenta a invitat intimata abia în săptămâna 43 în vederea recepţiei prototipului (iar nu a produsului final), faptul că unei astfel de invitaţii intimata i-a răspuns prin adresa nr. x/01.11.2017 în sensul că recepţia produsului se va desfăşura în perioada 02.11-04.11.2017 (zile ce fac parte din săptămâna 44 a anului 2017), nereprezentând un element suficient spre a înlătura prezumţia de culpă a recurentei, care până la data de 04.12.2017, nu a livrat autorităţii contractante produsul final (cantitatea de 1 (un) complet tabără mobilă pentru persoane sinistrate/evacuat în sistem containerizat + B.R.A.).

Cât priveşte criticile aduse de recurentă manierei în care prima instanţă a dezlegat chestiunea prejudiciului invocat şi reţinut de autoritatea intimată, Înalta Curte constată, pe de o parte, că potrivit art. 4.1 din Contractul subsecvent preţul unitar fără TVA al cantităţi de 1 (un) complet tabără mobilă (ce face obiectul unui astfel de contract) a fost de 1.270.216,40 RON, iar potrivit art. 14.1 din Contractul subsecvent, valoarea garanţiei de bună execuţie aferentă obligaţiei asumate printr-un astfel de contract, a fost stabilită de părţi la suma de 127.021,64 RON (10% din valoarea contractată fără TVA).

Or, din cuprinsul Documentului Constatator rezultă că garanţia de bună execuţie asupra căreia autoritatea contractantă a emis pretenţii a fost cea aferentă livrării unei cantităţi de 1 (un) complet tabără mobilă, mai precis 127.021,64 RON.

De asemenea, Înalta Curte are în vedere şi prevederile art. 41 din Normele metodologice, conform cărora:

Autoritatea contractantă are dreptul de a emite pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie, oricând pe parcursul îndeplinirii contractului de achiziţie publică/contractului subsecvent, în limita prejudiciului creat, în cazul în care contractantul nu îşi îndeplineşte din culpa sa obligaţiile asumate prin contract. Anterior emiterii unei pretenţii asupra garanţiei de bună execuţie autoritatea contractantă are obligaţia de a notifica pretenţia atât contractantului, cât şi emitentului instrumentului de garantare, precizând obligaţiile care nu au fost respectate, precum şi modul de calcul al prejudiciului. În situaţia executării garanţiei de bună execuţie, parţial sau total, contractantul are obligaţia de a reîntregii garanţia în cauză raportat la restul rămas de executat.

Reţine instanţa de control judiciar că în categoria principiilor achiziţiilor publice intră şi cel privind eficienţa acestora, ceea ce implică minimizarea riscurilor autorităţii contractante, fundament care reglementează pe de o parte o achiziţie completă cu implicarea unui grad micşorat al riscurilor ce pot apărea pe parcursul desfăşurării contractului, iar pe de altă parte, obţinerea şi contractarea unor servicii, bunuri sau lucrări de calitate, efectuate la un preţ redus.

Garanţia de bună execuţie, reprezintă un instrument juridic instituit de legiuitor, menit să protejeze interesele contractuale ale autorităţii publice în faţa operatorilor economici, inclusiv faţă de o eventuală conduită culpabilă a acestora din urmă, pentru a se asigura nederogarea de la obligaţiile ce derivă din convenţia părţilor.

Prin urmare, scopul instrumentului de protecţie contractuală, reprezentat de garanţia de bună execuţie, este asigurarea respectării obligaţiilor contractuale de către operatorul economic, motiv pentru care inclusiv nerespectarea obligaţiei de livrare a produsului reprezintă prejudiciu, în sensul art. 41 din Normele metodologice, ce urmează a fi acoperit prin emiterea pretenţiilor asupra garanţiei de bună execuţie.

Cât priveşte individualizarea întinderii prejudiciului, Înalta Curte apreciază că delimitarea dintre prejudiciu total sau parţial, generată de forma de redactare a prevederilor art. 41 din Normele Metodologice, preluate, în esenţă, şi în cele ale art. 14.4 din Contractul subsecvent, vizează, în ipoteze precum cea aplicabilă cauzei, o executare integrală sau parţială a obligaţiei de livrare a produsului final. Cu alte cuvinte, întinderea pretenţiilor emise asupra garanţiei de bună execuţie poate varia în funcţie de gradul de executare a obligaţiei. Or, după cum instanţa de control judiciar a arătat deja, nici chiar recurenta nu susţine teza unei livrări a cantităţii de 1 (un) complet tabără mobilă pentru persoane sinistrate/evacuat în sistem containerizat + B.R.A, la termenul stabilit prin Contractul subsecvent, ceea ce echivalează cu o neexecutare integrală a obligaţiei.

În atare situaţie, precum şi în raport de data emiterii Documentului Constatator (21.12.2017), Înalta Curte apreciază drept nefondate criticile recurentei privind nelegalitatea actului administrativ sus menţionat, privită din perspectiva cuantumului şi conţinutul prejudiciului stabilit prin acesta, câtă vreme, în cauza pendinte, suntem în prezenţa unei neexecutări integrale a obligaţiei contractuale esenţiale de livrare la termen a produsului contractat (recunoscută de recurentă), prezumţia de culpă nu a fost răsturnată de recurentă, iar o atare neexecutare reprezintă un prejudiciu în sine, pentru acoperirea căruia a fost constituită garanţia de bună execuţie în cuantum de 127.021,64 RON.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a reţinut corect faptul că prezumţia de legalitate, de care se bucură Documentul Constatator, nu a fost răsturnată de recurentă, hotărârea atacată fiind apărată de criticile de nelegalitate subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curtea va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L., ca nefondat, nefiind identificate, în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motive de reformare a sentinţei civile nr. 553 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 553 din 13 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.