Legality of insurance guarantee fund’s moral damage valuation guidelines and 50% comparative negligence deduction for failure to wear seatbelts

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 26.10.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, au formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 9417/03.10.2017 de respingere parţială a cererii de plată a despăgubirilor, conform dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015, solicitând anularea parţială a acesteia, iar pe fond admiterea cererii de despăgubire astfel cum aceasta a fost formulată de către reclamanţi, respectiv acordarea următoarelor despăgubiri:

- A. - soţ al defunctei, suma de 348.900 RON, cu titlu de daune morale si suma de 1100 RON, cu titlu de daune materiale;

- A. - pentru propria vătămare suma de 100.000 RON cu titlu de daune morale;

- B. - fiica a defunctei, suma de 450.000 RON, cu titlu de daune morale;

- C.- fiica a defunctei, suma de 450.000 RON, cu titlu de daune morale;

- D. - fiica a defunctei, suma de 450.000 RON, cu titlu de daune morale;

- E. - sora a defunctei, suma de 200.000 RON, cu titlu de daune morale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3381 din 17 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat în parte decizia nr. 9417/03.10.2017 şi a obligat pârâtul la admiterea cererii de plată pentru suma totală de 155.782 RON reprezentând despăgubiri pentru: E.- 22.048 RON (1/2 din 44.096 RON), D., C. şi B., câte 26.832 RON (53.664/2), A.- 39.238 RON (1/2 din 78.476 RON) plus 14.000 RON (1/2 din 28.000 RON).

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 anterior, au declarat recurs atât reclamanţii A., B., C., D. şi E., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în întregime a contestaţiei formulate de reclamanţi, în sensul obligării pârâtului la plata daunelor morale în cuantumul total solicitat prin cererea de chemare în judecată.

Din sinteza motivelor de recurs rezultă că, în susţinerea căii de atac, reclamanţii au invocat nelegalitatea hotărârii de fond, apreciind că, fără o argumentaţie clară, raportată la normele legale în materie, prima instanţă a admis doar în parte cererea reclamanţilor, considerând eronat că demersul pârâtului de a se raporta, în evaluarea cuantumului daunelor morale, la concluziile cuprinse în Ghidul elaborat de către Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, care face parte din procedura internă de evaluare a daunelor, este unul legal.

Au susţinut recurenţii că, în aplicarea principiilor care guvernează modalitatea de acordare a daunelor morale, instanţă de fond era datoare să verifice dacă legea a fost aplicată corect de către pârât, demers pe care judecătorul de fond nu l-a realizat, acesta rezumându-se doar la a face precizarea că este corectă modalitatea aplicată de pârât în evaluarea cuantumului daunelor morale, aspect de natură a genera încălcarea dispoziţiilor art. 49 alin. (2) lit. d) din Ordinul nr. 14/2011, art. 16 din Norma ASF privind Fondul de Garantare şi art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, ce prevăd că, în caz de deces, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România şi cu condiţiile de asigurare.

O altă critică formulată în recurs, vizează maniera în care judecătorul fondului nu a dispus şi actualizarea sumei acordate reclamantului A. pentru propria vătămare. Din această perspectivă, apreciază recurenţii că, în raport de prevederile capitolului 7 al Procedurii de soluţionare amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorând din cazuri de vătămări corporale şi deces, coroborate cu cele ale Anexa 1 a acesteia, raţionamentul aplicat de judecătorul fondului pentru stabilirea sumelor reprezentând despăgubiri în urma decesului într-un cuantum actualizat, este incident şi în materia despăgubirilor pentru vătămarea corporală proprie.

Au mai arătat recurenţii că judecătorul de primă instanţă a înlăturat toate criticile aduse de aceştia modului de elaborare a Ghidului emis sub egida FPVS-ului, critici care demonstrau faptul că Ghidul în cauza conţine grave erori, fiind un înscris sub semnătură privată, care nu are valoarea unei norme legale, iar prin acordarea daunelor doar în baza acestui Ghid, au fost ignorate dispoziţiile legale în materia daunelor morale, mai precis principiile de drept naţionale şi convenţionale aplicabile în această materie, care impun repararea integrală a prejudiciului moral.

Au subliniat recurenţii că utilizarea unor criterii exclusiv cantitative, iar nu şi a unora calitative de apreciere a reparaţiei băneşti pentru astfel de prejudicii este şi rămâne foarte discutabilă, lipsind de suport legal şi etic hotărârile judecătoreşti. Chiar dacă în situaţia dată nu se poate vorbi despre o "restitutio in integram" acest lucru nu însemnă că principiile de drept trebuie eludate, aşa cum încearcă societăţile de asigurare. De asemenea, au arătat că Ghidul este bazat pe o jurisprudenţă care nu poate fi verificată pe situl invocat de autorii acestuia, iar media daunelor stipulate în cuprinsul lui nu poate fi verificată. Au mai învederat recurenţii că, din anul 2010 până în prezent, salariul mediu net a înregistrat o creştere de aproximativ 75%, fapt ce ar fi trebuit să genereze şi o indexare a cuantumului despăgubirilor calculate drept medie de către FPVS, a operat creşterea valorii limitei poliţei de asigurare, iar reperele jurisprudenţiale au suferit modificări de orientare. Având în vederea aceste aspecte, în opinia recurenţilor, inclusiv daunele morale ar fi trebuit revizuite. Totodată, au arătat recurenţii că daunele morale sunt, şi trebuie să reprezinte, o compensare morală efectivă, care să dea substanţă şi sa valideze dreptul constituţional la viaţă, iar reclamanţii din prezenta cauză au fost pur şi simplu traumatizaţi de pierderile suferite.

În ceea ce priveşte daunele acordate reclamantului A., au susţinut recurenţii că acestea au fost drastic diminuate şi nu s-au avut în vedere, la evaluare prejudiciului nepatrimonial, toate componentele care intră în constituirea acestui prejudiciu. Evaluarea făcută de către pârâtă s-a realizat doar prin prisma numărului de zile de îngrijiri medicale, fără a fi avute în vedere consecinţele reale ale vătămărilor produse în accident.

Au mai criticat recurenţii şi maniera în care prima instanţă a dezlegat chestiunea diminuării cuantumului daunelor morale prin reţinerea, în sarcina victimelor directe, a unei culpe de 50% pentru nepurtarea centurilor de siguranţă. Au apreciat, în esenţă, recurenţii că nu se poate reţine o culpă concurentă a victimelor raportat la faptul că acestea purtau sau nu centura de siguranţă la momentul impactului, mai ales una în producerea accidentului, egală cu cea a persoanei vinovate şi condamnată sub acest aspect, fiind eronată concluzia că nepurtarea centurii de siguranţă a fost una din cauzele decesului sau a dus la decesul victimei. Astfel, au arătat recurenţii că, simpla omisiune de a nu purta centura de siguranţă nu este suficientă în construirea unei apărări privitoare la gravitatea şi natura consecinţelor unui eveniment rutier, cu atât mai mult cu cât nu există o dovadă a legăturii de cauzalitate dintre leziunile suferite şi purtarea sau nu a centurii de siguranţă de către defunctă. Cu privire la reclamantul A., se subliniază că nicăieri în cuprinsul actelor existente în dosar nu se reţine că acesta nu purta centura de siguranţă, raportul de expertiză depus în cauză neputând face dovada unei culpe a victimelor.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

În dezvoltarea recursului promovat, recurentul-pârât a susţinut, în contextul expunerii pe scurt a situaţiei de fapt, că potrivit Legii nr. 213/2015 şi Normei ASF nr. 16/2015, Fondul nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractului de asigurare pentru accidente produse de vehicule, iar potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. Totodată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile vreunui asigurător în faliment, ci are ca scop protejarea creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător.

De asemenea, Fondul de Garantare a Asiguraţilor acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale sale, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarul asigurării cu asigurătorul şi achitată sau acoperită în numele şi pe seama asigurătorului în faliment, exclusiv în cadrul îndeplinirii procedurii administrative necontencioase reglementată de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015.

În plus, necesitatea stabilirii unei proceduri echitabile faţă de toţi creditorii de asigurare, nediscriminatorii, a rezultat şi din scopul în care a fost constituit Fondul, respectiv acela de a proteja în mod unitar toţi creditorii de asigurare, cu respectarea particularităţii fiecărui caz în parte. Astfel, având în vedere numărul foarte mare de cereri de despăgubire formulate pentru daune morale ca urmare a decesului şi faptul că tendinţa creditorilor privind cuantumul solicitat a fost limita maximă a plafonului de 450.000 RON indiferent de gradele de rudenie, Fondul a fost nevoit să adopte o procedură internă de acordare a daunelor morale, în care au fost folosite criterii precise, cu aplicabilitate generală, pentru a diferenţia fiecare situaţie particulară. Această procedură a fost stabilită de Fond în baza analizei procedurii interne de acordare de daune morale ale asigurătorului, prin raportare la Ghidul Fondului Victimelor Străzii şi prin raportare la practica judiciară în această materie, care a validat procedura FGA şi a menţinut actele administrative emise.

A mai susţinut recurentul - pârât că soluţia primei instanţe încălcă dreptul de apreciere de care dispune FGA, care nu a fost exercitat discreţionar sau abuziv, ci în baza unor reguli clare, cu aplicabilitate generală, fiind astfel, nelegală soluţia primei instanţe de a stabili că se impune acordarea unor despăgubiri într-un cuantum actualizat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, recurenţii - reclamanţi A., B., C., D. şi E., au solicitat respingerea recursului formulat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18 aprilie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La data de 3 septembrie 2020, recurenţii - reclamanţi A., B., C., D. şi E. au formulat cerere de preschimbare a termenului de judecată astfel acordat, ce a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 21 octombrie 2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Analizând, cu prioritate, îndeplinirea de către recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a obligaţiei de achitare a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte constată că excepţia netimbrării este întemeiată, pentru următoarele considerente:

În cauză sunt incidente dispoziţiile art. 24 alin. (1) si (2) din O.U.G. nr. 80/2013, potrivit cărora recursul împotriva hotărârilor judecătoreşti se taxează cu 100 de RON, dacă se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, caz de casare care corespunde prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Conform art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, iar alin. (3) al aceluiaşi articol stabileşte că această cerinţă este prevăzută sub sancţiunea nulităţii.

Prin adresa comunicată recurentului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 6 august 2021, conform dovezii de înmânare aflată la fila x, coroborată cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte a adus la cunoştinţa acestuia obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 de RON, aferentă recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3381 din 17 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Înalta Curte observă că recurentul nu a formulat cerere de reexaminare a taxei de timbru stabilite în sarcina sa, nu a solicitat acordarea de facilităţi la plata acesteia şi, până la termenul de judecată acordat, nu a depus în dosarul cauzei dovada achitării unei astfel de taxe.

Consecinţa neachitării taxei judiciare de timbru aferentă căii de atac a recursului este prevăzută de dispoziţiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., sancţiunea fiind nulitatea recursului.

Pentru considerentele expuse şi în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va anula, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3381 din 17 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin demersul judiciar ce face obiectul prezentei cauze, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat anularea deciziei nr. 9417/03.10.2017, emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("F.G.A."), prin care acesta a admis în parte cererea de plată nr. x/27.05.2017, prin care reclamanţii au solicitat să fie despăgubiţi pentru prejudiciului încercat prin decesul intempestiv al soţiei, mamei, respectiv surorii lor, precum şi prin propria vătămare a reclamantului A. în evenimentul rutier din data de 12.08.2012, produs în urma faptului că numita F. (ce conducea autoturismul marca x, cu număr de înmatriculare x) a pierdut controlul volanului, intrând în coliziune cu capul de pod. Astfel, prin Decizia nr. 9417/03.10.2017 cererea de plată a fost admisă pentru suma totală de 121.578 RON, din totalul de 2.000.000 RON solicitaţi prin cererea de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 3381 din 17 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţi, anulând în parte decizia nr. 9417/03.10.2017, prin reţinerea ca fiind întemeiate criticile prin care reclamanţii susţineau necesitatea stabilirii sumelor reprezentând despăgubiri morale într-un cuantum actualizat. Or, o astfel de soluţie este una legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că reflectă o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale incidente materiei, nefiind, astfel, fondate criticile formulate de recurenţi şi subsumate de aceştia motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Potrivit cazului de recurs reglementat de sus indicatul text normativ, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, mai precis atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. Din această perspectivă, de principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de prima instanţă, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitate, fiind necenzurabilă pe calea de atac a recursului.

Cu toate acestea, analizând sentinţa de fond prin prisma criticilor subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar constată că un astfel de motiv de casare nu este incident în cauză.

Recurenţii - reclamanţi susţin, în esenţă, că judecătorul fondului nu ar fi făcut o apreciere proprie a daunelor morale solicitate în considerarea prejudiciului moral suferit de A., atât drept efect al propriilor vătămări corporale, dar şi pentru decesul soţiei sale G., precum şi a celui suferit de recurenţii B., C., D., pentru prejudiciul suferit în calitate de copii ai defunctei, iar de E., drept soră a defunctei. Astfel, recurenţii au considerat că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 49 alin. (2) lit. d) din Normele anexă la Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 ("Norma ASF 14/2011"), dispoziţiile art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 şi cele ale art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015, conform cărora daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

În contextul în care Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de plată adresată de recurenţi FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială, atât FGA, cât şi instanţele învestite ulterior cu contestaţiile celor nemulţumiţi de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenţei de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanţelor particulare ale fiecărui caz.

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a reţinut constant că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului (sau de persoanele care au suferit o vătămare de ordin moral ca urmare a evenimentului rutier), importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori gradul în care a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională a solicitantului despăgubirilor.

Astfel, Înalta Curte subliniază că întinderea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor nepatrimoniale nu poate fi cuantificat potrivit unor criterii matematice sau economice, astfel încât, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, instanţa acordă despăgubiri apte să constituie o indemnizaţie pentru satisfacţie echitabilă. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Astfel, întinderea despăgubirilor morale este subordonată unui drept de apreciere, a cărui existenţă este reglementată în plan normativ inclusiv de prevederile art. 1391 alin. (1) C. civ., intenţia legiuitorului în acest sens fiind evidenţiată de conţinutul normativ al textului de lege, în care, în sintagma:

"poate fi acordată şi o despăgubire", este utilizat verbului tranzitiv "a putea" (ce este un indicativ al unei opţiuni).

Cu toate acestea, cuantificarea daunelor morale trebuie realizată cu respectarea principiului proporţionalităţii. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor social ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora (Hotărârea din 13 iulie 1995, cauza Tolstoy Miloslavsky vs. Regatul Unit), fără a fi depăşită sfera unor compensaţii echitabile, întrucât, în caz contrar, s-ar ajunge la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond, în mod legal, a reţinut că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamanţi, în condiţiile în care, pentru stabilirea cuantumului acestora, s-au utilizat criterii obiective.

Din această perspectivă şi contrar celor susţinute de recurenţii - reclamanţi, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a procedat la propria evaluare a întinderii prejudiciului moral suferit de aceştia, aspect ce rezultă din trimiterile exprese pe care acesta le face la situaţia concretă a reclamanţilor, la traumele psihice şi fizice de durată, concluzionând judecătorul fondului, după analiza actelor şi lucrărilor dosarului, că suma acordată de FGA cu titlu de daune morale, este aptă a acoperi prejudiciul încercat de reclamanţi.

Prin urmare, ceea ce a validat prima instanţă a fost cuantumul daunelor acordate de pârâtul FGA şi nicidecum simpla stabilire formală a acestora pe baza unei proceduri care nu ar ţine seama de particularităţile fiecărui caz analizat, din considerentele sentinţei recurate rezultând că judecătorul fondului, analizând caracterul echitabil al despăgubirilor morale, s-a raportat inclusiv la criteriile consecinţelor negative suferite de persoanele păgubite.

Astfel, nu pot fi validate criticile recurenţilor, în sensul că nu ar fi fost analizate argumentele lor şi nu s-ar fi procedat la un examen propriu al instanţei, pentru că judecătorul fondului nu s-a limitat la aplicarea unor procente şi la plafonul despăgubirilor prevăzute de lege, ci a administrat probele apreciate a fi utile şi pertinente în raport cu dispoziţiile de drept material incidente. Faptul că, în urma unei astfel de verificări, prima instanţă a concluzionat că valorile despăgubirilor acordate de FGA, indexate potrivit aspectelor statuate de judecătorul fondului, reprezintă un cuantum rezonabil, nu înseamnă că judecătorul fondului a desconsiderat principiile incidente în materia acordării daunelor morale, printre care şi cel al proporţionalităţii raportat la atingerea adusă, în contextul în care au fost avute în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, precum şi intensitatea şi gravitatea unei astfel de atingeri.

Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit art. 30 din Legea nr. 213/2015 (forma în vigoare la data formulării cererii de plată) Fondul şi Autoritatea de Supraveghere Financiară, după caz, au dreptul să emită reglementările necesare referitoare la activitatea Fondului, sub formă de instrucţiuni şi proceduri, iar recurgerea la o procedură internă, ce are la bază date extrase din hotărâri ale instanţelor judecătoreşti privind media despăgubirilor acordate de acestea, nu doar că nu contravine vreunei prevederi legale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi al aplicării unui tratament echitabil pentru fiecare dintre persoanele îndreptăţite la primirea unor astfel de despăgubiri.

Prin elaborarea procedurii interne, FGA a urmărit să se raporteze la un criteriu obiectiv şi rezonabil în stabilirea despăgubirilor morale solicitate de persoanele vătămate, conform Ghidului de stabilire a prejudiciului elaborat de Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii ("Ghidul").

Este adevărat că un astfel de Ghid are doar o valoare orientativă, astfel încât aplicarea mecanică a acestuia nu conduce la o valoare corectă a daunelor morale datorate, fiind necesară corelarea acestuia cu principiile consacrate de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) C. civ., dar şi de jurisprudenţa instanţelor. Pe de altă parte, însă, nu se poate nega importanţa sa în asigurarea unei abordări unitare a materiei daunelor morale, în condiţiile în care nu există elemente obiective de evaluare a acestora.

Astfel, faptul că pârâtul a elaborat o procedură internă de cuantificare a daunelor morale, pentru a realiza o stabilire echitabilă raportat la alte persoane vătămate în incidente similare nu conduce nici la obligativitatea acestei proceduri în faţa instanţei de judecată, dar nici la considerarea ca fiind derizorii a sumelor stabilite prin aplicarea acestei proceduri.

În măsura în care, într-o anumită cauză se aduc argumente solide ce antamează criterii concrete ce nu au fost avute în vedere la determinarea daunelor şi denotă greşita stabilire a acestui cuantum (iar nu argumente teoretice, generale), cu indicarea unor elemente concrete ale cazului particular incident speţei, de natură a evidenţia existenţa unui context excepţional, instanţele de judecată nu pot să dea întâietate sumelor stabilite conform acestei proceduri (prin care este vizat, în fapt, un nivel mediul al suferinţei îndurate de persoanele prejudiciate).

Însă, în cauza de faţă, Înalta Curte nu poate reţine existenţa unei astfel de situaţii, aspectele invocate de către reclamanţi reprezentând repere pur teoretice, cu caracter general, ce nu pot fi apreciate drept argumente solide care să determine destabilizarea finului echilibru pe care autoritatea pârâtă încearcă să îl stabilească în cadrul soluţiilor date multiplelor cereri cu care este învestită, nesubliniind şi neprobând particularităţi ale cazului recurenţilor de natură a justifica o majorare a cuantumului despăgubirilor faţă de cel mediu acordat de FGA şi apreciat de instanţa de fond drept rezonabil pentru acoperirea prejudiciului moral suferit de recurenţi.

Cu alte cuvinte, practica internă administrativă a pârâtului este un reper de avut în vedere, care, chiar dacă este un reper relativ (nefiind obligatoriu pentru instanţele de judecată), nu a fost răsturnat de recurenţii - reclamanţi prin administrarea de probe în faţa instanţei de judecată, în sensul că în mod evident şi neîndoielnic, sumele stabilite de pârât ar fi derizorii.

Nu pot fi reţinute alegaţiile recurenţilor - reclamanţi referitoare la credibilitatea şi forţa probantă a Ghidului emis de FPVS, din perspectiva membrilor fondului, aceste aspecte neputând face obiectul analizei instanţei.

Totodată, argumentele recurenţilor privind consecinţele produse de diversele creşteri valorice şi indexări ce ar fi apărut între momentul elaborării Ghidului şi cel al emiterii deciziei FGA atacate în litigiul pendinte, nu sunt apte a genera reformarea hotărârii primei instanţe, câtă vreme, plecând de la criteriul reglementat de pct. VI.1 lit. b) din Ghid, conform căruia:

"valoarea punctului reprezintă a zecea parte din media aritmetică a câştigului salarial mediu net lunar, pe economie, din România, determinat de Institutul Naţional de Statistică- INS pentru anul calendaristic anterior plăţii despăgubirii", prima instanţă a admis în parte acţiunea reclamanţilor şi a indexat valoarea pretenţiilor reprezentând daune nepatrimoniale pentru prejudiciul suferit în urma decesului soţiei, mamei, respectiv surorii recurenţilor, prin raportare la salariul mediu lunar al anului 2016.

De asemenea, Înalta Curte reţine ca fiind de necontestat faptul că viaţa familială şi socială a recurenţilor-reclamanţi a fost alterată, suferinţa psihică determinată de această împrejurare neputând fi nici negată şi nici cuantificată. În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea despăgubirilor morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse recurenţilor - reclamanţi de consecinţele evenimentului rutier, o asemenea suferinţă nefiind evaluabilă în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este, în primul rând, recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat. Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia, însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora sunt diferite de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Cu toate acestea, relaţiile de familie şi afecţiunea existentă între membrii acesteia nu conduc automat la concluzia stabilirii acestor despăgubiri la cuantumul maxim permis de lege (solicitat, de altfel de recurenţi). Circumstanţele se impun a fi analizate de instanţele de judecată de la caz la caz şi de la persoană la persoană, întrucât, în caz contrar, s-ar putea considera că toţi membrii familiei unei victime decedate în urma accidentului rutier ar fi îndreptăţiţi, de plano, la obţinerea sumei maxime a despăgubirii, argument evident incorect şi nerezonabil.

Or, în litigiul pendinte recurenţii - reclamanţi nu au dovedit, nici în procedura administrativă şi nici în procedura judiciară, circumstanţe extraordinare care să conducă spre concluzia că prejudiciul moral suferit prin decesul soţiei, mamei, respectiv surorii, excedă valorii stabilite prin decizia contestată, astfel cum aceste valori au fost actualizate de instanţa de fond, în raport de valoarea salariul mediu lunar al anului 2016. Aspectele expuse în punctele 6.22 - 6.31 ale memoriului de recurs, privind consecinţele produse în plan psihic, au un pronunţat caracter general, fără a evidenţia circumstanţe extraordinare, particulare, de natură a justifica acordarea cuantumului daunelor solicitat de recurenţii - reclamanţi.

Aceste circumstanţe nu sunt relevate prin cererea de recurs nici în privinţa prejudiciului moral suportat de recurentul A. ca urmare a vătămării corporale proprii, în raport de cuantumul stabilit prin sentinţa recurată. Din această perspectivă, Înalta Curte constată că parametrii concreţi ai cauzei au fost analizaţi în mod adecvat de prima instanţă, care a concluzionat cu privire la caracterul echitabil al sumei de 14.000 RON stabilite de FGA, în raport de intensitatea prejudiciului suferit. Contrar susţinerilor recurenţilor - reclamanţi, în analiza sa prima instanţă a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, dar această reparaţie nu înseamnă acordarea în întregime a sumei solicitate prin cererea de plată, dacă elementele concrete ale cauzei (susţinute de probele administrate) nu conduc spre această concluzie, consecinţele negative de ordin psihic suportate de reclamant fiind considerate de prima instanţă ca fiind acoperite prin plata sumei de 14.000 RON.

În recurs, recurenţii - reclamanţi nu au prezentat argumente care să infirme concluziile instanţei de fond, rezumându-se la susţineri de ordin general referitoare la caracterul însemnat al suferinţelor resimţite şi la prezenţa unor dureri ce au persistat, fără a indica existenţa unor circumstanţe particulare, precum o infirmitate posttraumatică concretă, ori o alterare a autonomiei personale sau a dinamicii sitului de viaţă avut anterior accidentului.

Cât priveşte tratamentul diferit aplicat de judecătorul fondului despăgubirilor pentru prejudiciului suferit de recurentul A., prin indexarea exclusiv a celor acordate pentru decesul soţiei, iar nu şi a celor pentru vătămarea integrităţii corporale proprii, instanţa apreciază drept nefondate argumentele evocate de recurenţi, câtă vreme soluţia primei instanţe este una conformă prevederilor speciale reglementate de pct. VI.2, VI.3 şi VI.4 din Ghid, unde sunt reglementate mecanisme diferite aplicabile determinării întinderii despăgubirilor acordate pentru cele două subcategorii de prejudicii nepatrimoniale.

Totodată, Înalta Curte apreciază drept nefondate şi criticile aduse de recurenţi dezlegărilor date de prima instanţă chestiunii diminuării contravalorii daunelor morale cu un procent de 50%, prin reţinerea unei culpe comune a victimelor şi a autorului faptei, generată de nepurtarea centurii de siguranţă.

Conform potrivit prevederilor art. 1371 alin. (1) C. civ., evocate şi de prima instanţă:

"(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o."

Relevante sunt şi aspectele dezlegate prin considerentele Deciziei nr. 12/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat astfel:

Acest text de lege reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenţie sau din culpă". Consecinţa aplicării acestei reguli are drept efect diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de făptuitor, acesta fiind responsabil numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia.

În ce priveşte fapta ilicită, aceasta este o condiţie a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) din C. civ., care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altuia.

Prin urmare, în legătură cu cea de-a doua chestiune de drept care face obiectul sesizării, ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Aşa stând lucrurile, actualul C. civ. instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Hotărârea instanţei supreme respectă principiul de drept potrivit căruia răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă, această formă de răspundere fiind mult mai largă decât răspunderea penală, existând o distincţie clară între cele două laturi ale cauzei.

Dat fiind faptul că, atât dispoziţiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., cât şi cele ale art. 27 alin. (1) şi art. 28 alin. (1) din Norma ASF nr. 14/2011 (ca normă specială, ce vine să completeze dispoziţiile de drept comun) prevăd că cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o, este necesar a se face distincţie între culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea sau agravarea consecinţelor accidentului, care trebuie analizată, dacă circumstanţele şi elementele concrete ale cauzei o impun, şi din perspectiva conduitei victimelor, pentru o corectă apreciere a cuantumului daunelor morale pretinse. Vinovăţia exclusivă pentru producerea accidentului stabilită prin sentinţa penală nr. 405 din 30.01.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2013 de către Judecătoria Piteşti ca aparţinând numitei F., la care fac trimitere recurenţii vizează fapta ilicită, iar nu producerea prejudiciului.

Astfel, din perspectiva producerii sau întinderii prejudiciului se impune şi analizarea ­­atitudinii, acţiunii sau inacţiunii victimei înainte, în timpul şi după producerea faptei ilicite, pentru o determinare corectă a contribuţiei sale la producerea prejudiciului.

Înalta Curte observă că, în fapt, recurenţii - reclamanţi nu au afirmat că reclamantul A. sau victima G. ar fi purtat centura de siguranţă, respectiv nu au susţinut şi nu au probat aspectul îndeplinirii obligaţiilor ce incumbau pasagerilor unui autovehicul, în virtutea art. 36 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 97 din Regulamentul privind circulaţia pe drumurile publice, aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, în forma în vigoare la data accidentului, ce impuneau utilizarea centurilor de siguranţă de către toţi pasagerii unui autovehicul. Or, din perspectiva naturii litigiului pendinte, ce priveşte verificarea de către instanţa de contencios administrativ a legalităţii unui act administrativ, ce se bucură de prezumţia de legalitate şi veridicitate, câtă vreme prin actul administrativ s-a reţinut, drept element de natură a diminua întinderea prejudiciului, o nerespectare a unei astfel de obligaţii de către pasagerii autovehiculului, incumba reclamanţilor sarcina de a proba aspectele apreciate de aceştia ca fiind apte a răsturna o astfel de prezumţie. De asemenea, dotarea autovehiculului cu centuri de siguranţă rezultă din expertiza tehnică depusă în cauză .

Cât priveşte obligaţia de informare ce ar fi incumbat conducătorului vehiculului, Înalta Curte reţine că prevederile art. 36 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 195/2002, la care fac, în fapt, trimitere recurenţii, nu erau în vigoare la data producerii accidentului, fiind introduse abia la nivelul anului 2014, prin Ordonanţa nr. 21/2014.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă atât aspectul nepurtării centurii de siguranţă de către victime, la momentul producerii accidentului, cât şi aspectul potrivit căruia consecinţele dramatice au fost cauzate şi de acest fapt, existând astfel o culpă comună în producerea urmării imediate - decesul victimei G. şi vătămarea corporală a recurentului A..

Aşadar, rezultatul produs asupra propriilor persoane (decesul şi vătămarea corporală) ţine de culpa fiecăruia dintre ocupanţii automobilului, sens în care nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale exclusive, prevăzută de art. 1349 C. civ., fiind legal demersul FGA de diminuare a cuantumul despăgubirilor cu 50%, prin reţinerea culpei victimelor.

Prin urmare, nu se identifică niciun motiv de nelegalitate a hotărârii de fond cât priveşte stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanţilor A., B., C., D. şi E. pentru prejudiciul moral suferit, din ambele perspective invocate (decesul unui membru al familiei şi vătămarea corporală proprie a recurentului A.).

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E. împotriva sentinţei civile nr. 3381 din 17 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, împotriva sentinţei civile nr. 3381 din 17 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca netimbrat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 13 octombrie 2021.