Hospital status as insurance creditor for medical expenses under insolvency guarantee fund

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.04.2018, reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon Iaşi" a formulat contestaţie în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) şi a solicitat anularea deciziei FGA nr. 13628/16.03.2018.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4618 din 13 noiembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele:

Respinge acţiunea privind pe reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sf. Spiridon Iaşi, cu sediul în Iaşi, jud. Iaşi, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu sediul în sector 1, Bucureşti, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi, susţinând, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a reţinut că spitalul nu este creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretendând restrictiv şi greşit prevederile acestei legi.

În motivarea recursului, reclamantul a susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că spitalul nu este creditor de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretând restrictiv şi greşit prevederile acestei legi. Legiuitorul nu a făcut nicio distincţie după cum persoana păgubită este o persoană fizică şi/sau juridică, incluzând aici şi unităţile sanitare (spitalele), plata indemnizaţiilor/despăgubirilor de către Fond către persoanele păgubite nefiind condiţionată sub acest aspect.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, recurentul are calitatea de creditor de asigurare conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015, fiind persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, riscul acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă fiind un accident rutier, iar suma solicitată având temeiul într-un contract de asigurare. În cazul asigurării de răspundere civilă, nu are calitatea de creditor de asigurare doar persoana asigurată sau beneficiarul asigurării.

În cazul producerii riscului acoperit prin contractul de asigurare de răspundere civilă are calitatea de creditor de asigurare şi unitatea medicală care a suferit un prejudiciu. Recurentul-reclamant a arătat că suma de 9045,10 RON, reprezentând cheltuieli de spitalizare cu persoana vătămată în urma producerii accidentului rutier, reprezintă creanţă de asigurare, conform prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi Directivei 2009/138/CE, rezultând dintr-un contract de asigurare de răspundere civilă încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment.

Recurentul-reclamant a solicitat a fi avută în vedere decizia penală nr. 1122/18.10.2017, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul penal nr. x/2015, prin care s-a dispus obligarea asigurătorului de răspundere civilă S.C. A. S.A. la plata cheltuielilor de spitalizare, arătând că, în raport cu cele stabilite prin această decizie, suportarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare a fost cauzată de vătămarea corporală produsă victimei accidentului rutier din data de 18.01.2013, din culpa conducătorului auto asigurat RCA la A. S.A. Aşadar, producerea riscului asigurat a fost cauza determinantă a cheltuielilor efectuate de spital, creanţa solicitată îndeplinind condiţiile prevăzute de lege pentru a fi considerată o creanţă de asigurare.

În concluzie, recurentul a apreciat că îndeplineşte cerinţele legale pentru a avea calitatea de persoană păgubită, conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 (şi implicit calitatea de creditor de asigurare), fiind îndreptăţit să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit (cheltuielile de spitalizare cu persoana vătămată B.) ca urmare a producerii unui risc (accidentul rutier) acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă (contractul de asigurare RCA încheiat de conducătorul auto culpabil cu S.C. A. S.A. - în faliment).

Potrivit recurentei, nu rezultă că legiuitorul a condiţionat calitatea de persoană păgubită de existenţa (suferirea) unui prejudiciu direct, invocând normele aplicabile în materie, cu referire la Legea 213/2015 şi Norma nr. 16/2015, care nu menţionează suferirea unui prejudiciu direct drept condiţie pentru ca o persoană fizică şi/sau juridică să aibă calitatea de persoană păgubită, şi nu a făcut distincţie după cum persoana păgubită este o persoană fizică şi/sau juridică, plata indemnizaţiilor/despăgubirile de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor F.G.A.) nefiind condiţionată sub acest aspect.

În continuare, a susţinut că raportul juridic dedus judecăţii îşi are izvorul în producerea unui risc acoperit de contractul de asigurare RCA încheiat între conducătorul auto culpabil şi asigurătorul aflat în faliment, nu din alte raporturi juridice ale spitalului cu asigurătorul, şi cum asigurătorul este în faliment, conform art. 2 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 9 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2016, Fondul poate proceda la plata despăgubirilor către creditorul de asigurare al asigurătorului în faliment (Spitalul).

De asemenea, a subliniat că cererea de plată a fost comunicată către Fond după intrarea în faliment a asigurătorului, cu respectarea procedurilor şi condiţiilor reglementate de Legea nr. 213/2015.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, având în vedere că Spitalul are calitatea de creditor de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (iii) din Legea nr. 213/2015 şi în art. 3 alin. (1) lit h) din Legea nr. 503/2004, iar suma care formează obiectul cererii de plată are calitatea de creanţă de asigurări, în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/13 8/CE.

4. Apărarea intimatului-pârât

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică susţinând, în esenţă, că nu există temei legal în baza căruia unităţile medicale să poată acţiona direct asigurătorul.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor intimatului şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu anularea Deciziei nr. 13628/16.03.2018, prin care intimatul pârât a respins cererea de plată nr. x/11.01.2018, pentru suma de 9045,10 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamant, ca nefondată, reţinând că spitalele nu se regăsesc printre creditorii de asigurări menţionaţi de Legea 213/2015.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia Curţii de apel, pe care o apreciază ca fiind nelegală, şi constată că susţinerile recurentului, centrate pe existenţa calităţii acestuia de creditor de asigurare, sunt fondate.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora în categoria creditorilor de asigurări, în cazul asigurării de răspundere civilă, intră şi persoanele păgubite, respectiv persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Se reţine că prin decizia penală nr. 1122/18.10.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bacău în dosarul penal nr. x/2015, s-a admis acţiunea civilă formulată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi şi a fost obligată S.C. A. S.A., în calitate de asigurător de răspundere civilă, la plata sumei de 9045,10 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare a persoanei vătămate.

Aşadar, prin hotărârea penală s-a recunoscut Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi calitate procesuală în raportul juridic de dezdăunare, decurgând din angajarea de cheltuieli cu spitalizarea persoanei vătămate B., ca urmare a săvârşirii unui accident de circulaţie provocat din culpa conducătorului auto C., asigurat de răspundere civilă societatea A. S.A., constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi acordate despăgubirile în cuantumul solicitat, pe care societatea de asigurare a fost obligată a le acoperi.

În aceste condiţii, rezultă cu evidenţă că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi are calitatea de persoană păgubită în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2005, temei în baza căruia este parte în raportul de drept administrativ cu Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

Totodată, sunt avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, în conformitate cu care creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului",

De asemenea, aceeaşi definiţie a creanţei de asigurare se prevede şi în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Din conţinutul acestor norme, care reprezintă o transpunere în dreptul naţional a Directivei 2009/138/CE, rezultă că producerea riscului asigurat, respectiv producerea accidentului rutier anterior descris, a fost cauza determinantă în efectuarea de către spital a cheltuielilor de spitalizare cu victima accidentului, instanţa învestită cu soluţionarea litigiului decurgând din acest accident, valorizând în acţiunea civilă exercitată de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi pretenţiile acestuia în cuantum de 9045,10 RON, în contradictoriu cu societatea de asigurare a persoanei vinovate de producere a accidentului.

Aşa fiind, rezultă că despăgubirea solicitată reprezintă o obligaţie izvorâtă din contractul de asigurare obligatoriu încheiat de conducătorul auto culpabil (asiguratul) cu asigurătorul în faliment, pârâtului, în calitate de parte civilă, fiindu-i recunoscută şi sancţionată ca atare o acţiune directă împotriva asigurătorului, întemeiată pe clauzele contractului de asigurare deţinut de autorul prejudiciului.

Se observă că în materie penală este consacrat dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal, prin constituirea de parte civilă în termenele prevăzute de lege.

Astfel, ambele posibilităţi juridice conferă părţii vătămate posibilitatea de a acţiona în justiţie în mod direct asigurătorul pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin producerea evenimentului stipulat în contractul de asigurare ca reprezentând riscul asigurat.

Înalta Curte reţine că, deşi prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale Legii nr. 503/2004 operează în aparenţă cu noţiuni autonome, acestea au acelaşi înţeles şi întindere cu cele prevăzute de C. civ. şi ale Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România.

Noţiunile de persoană îndreptăţită să primească despăgubiri sau de creanţă de asigurare au fost analizate, discutate şi soluţionate de Curtea de Apel Bacău care, în soluţionarea laturii civile cu care a fost învestită, a stabilit că Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "Sf. Spiridon" Iaşi este îndreptăţit a primi despăgubiri decurgând din contractul de asigurare încheiat de autorul prejudiciului.

Or, dezlegările sentinţei penale, chiar dacă în acel litigiu intimatul-pârât nu a fost parte, sunt opozabile şi acestuia în calitate de garant al despăgubirii rezultate din contractul de asigurare obligatoriu încheiat, în condiţiile legii, de autorul prejudiciului, în cazul falimentului societăţii A. S.A., conform art. 2 din Legea nr. 213/2015.

În temeiul obligaţiei de garanţie legală pentru plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, Fondul de Garantare a Asiguraţilor are obligaţia plăţii despăgubirilor stabilite pe cale amiabilă şi, cu atât mai mult, a celor stabilite pe cale judiciară, principiul securităţii juridice opunându-se, fără a se mai pune în discuţie în procedura administrativă de executare în concret a acestei obligaţii legale, calitatea de creditor de asigurare a solicitantului sau de creanţă de asigurare a sumei pretinse, chestiuni dezlegate deja de o instanţă judecătorească cu exigenţele procesuale specifice.

Într-adevăr, plata despăgubirii se face în mod direct terţei persoane prejudiciate, în măsura în care aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat şi asiguratului numai în cazul în care acesta dovedeşte că a despăgubit terţa persoană prejudiciată, în conformitate cu prevederile art. 2226 din C. civ., însă spitalul recurent este terţa persoană prejudiciată, a cărei despăgubire pentru cheltuielile de spitalizare suportate datorită faptei ilicite a unei persoane, care reprezenta un risc asigurat, nu a fost făcută.

În concluzie, se constată că hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, fiind incident motivul de casare art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va admite recursul formulat şi va casa sentinţa atacată, în sensul admiterii acţiunii reclamantului şi obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la soluţionarea contestaţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sf. Spiridon Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 4618 din 13 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Admite acţiunea, anulează decizia nr. 13628/16.03.2018 şi obligă pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor să soluţioneze contestaţia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.