Suspendability of tax assessment: substantive legal defenses versus apparent illegality threshold

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 25.01.2021, emisă de pârâtă.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 443 din 24 martie 2021, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată şi a dispus restituirea cauţiunii consemnate la dispoziţia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în sumă de 52.325 RON, potrivit recipisei de consemnare nr. x din 01.03.2021 la B., către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt, arătând, în esenţă, că, pe calea acţiunii introductive, a argumentat pe larg condiţia cazului bine justificat, prin raportare doar la acele argumente care sunt apte să contureze o îndoială serioasă asupra legalităţii deciziei de impunere, şi condiţia pagubei iminente, prin raportare la circumstanţe de fapt concrete referitoare la impactul punerii în executare a creanţei fiscale asupra activităţii societăţii, însă sentinţa atacată se caracterizează printr-o lipsă de motivare de natură să constituie în acelaşi timp o încălcare a normelor procedurale aplicabile în cauză, precum şi a normelor materiale incidente.

3.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nemotivată în privinţa îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, dar şi printr-o analiză insuficientă a condiţiei cazului bine justificat.

Astfel, a susţinut că prim instanţă nu a analizat argumentele invocate de societate cu privire la aparenţa de nelegalitate, argumente care au fost expuse pe larg în Secţiunea V din acţiunea introductivă (paragrafele 5.1 - 5.80), ci a examinat în comun cele cinci aspecte invocate, de natură a crea un dubiu cu privire la nelegalitatea deciziei de impunere, raţionamentul reţinut fiind contrar a ceea ce presupune instituţia aparenţei de nelegalitate în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Aşadar, prima instanţă a omis să arate în concret care sunt motivele pentru care condiţia cazului bine justificat nu este îndeplinită, limitându-se să afirme doar că motivele invocate de societate nu pot fi circumscrise cazului bine justificat şi vizează critici de nelegalitate ce se regăsesc şi în contestaţia administrativă, afirmaţii care, în opinia părţii, sunt deficitare şi încalcă dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, echivalând cu o lipsă a motivării sentinţei, invocând, din această perspectivă, şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Albina împotriva României, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, Cauza Moreira Ferreira împotriva Portugaliei).

Totodată, a arătată că prima instanţă a omis să analizeze condiţia pagubei iminente, respectiv argumentele în susţinerea îndeplinirii acesteia indicate în cerere (secţiunea VI, paragrafele 6.1.- 6.35), ceea ce este contrar prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 care impun analiza ambelor condiţii, or, o astfel de analiză, în sensul că dacă o condiţie este considerată neîndeplinită nu mai este necesară examinarea celeilalte condiţii este de natură să conducă la privarea părţii de un grad de jurisdicţie în ceea ce priveşte verificarea pagubei iminente.

3.2. Recurenta a criticat sentinţa atacată şi pentru aplicarea greşită a normelor de drept material, precum şi încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, critici încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că înţelege să critice raţionamentul primei instanţe în legătură cu modul în care a examinat argumentele referitoare la cazul bine justificat, afirmând că eroarea pe care o invocă este aceea că analiza instanţei nu corespunde analizei impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004, aceasta presupunând doar o examinare a aparenţei de nelegalitate, ceea ce instanţa nu a verificat, ci a raţionat în sensul că de plano argumentele învederate de societate nu pot fi circumscrise cazului bine justificat, acestea regăsindu-se şi în contestaţia administrativă.

În continuare, recurenta a invocat prevederile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 şi Recomandarea nr. R (89) 8/13.09.1989 a Comitetului de Miniştrii din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă, Protecţia provizorie a drepturilor şi intereselor persoanelor private fiind reiterată şi de Recomandarea nr. (2003) 16 din 9 septembrie 2003 a Comitetului Miniştrilor către Statele membre cu privire la executarea deciziilor administrative şi jurisdicţionale în domeniul dreptului administrativ.

În continuare, reiterând conţinutul acţiunii introductive cu referire la faptul că, în privinţa impozitului pe profit, inspecţia fiscală a privit perioada 01.01.2013 - 31.12.2018, în condiţiile în care inspecţia fiscală a început la data de 08.07.2019, a susţinut că pentru anului 2013 dreptul intimatei de a stabili creanţe fiscale era prescris, astfel, problema prescripţiei pentru anul 2013 reprezintă un caz bine justificat, precizând, că la nivel jurisprudenţial, s-au conturat mai multe ipoteze care pot reprezenta caz bine justificat.

De asemenea, a arătat că a argumentat aparenţa de nelegalitate prin neluarea în considerare a unor acte administrative anterioare emise în legătură cu aceleaşi operaţiuni, respectiv operaţiuni similare, depăşirea perioadei maxime legale a inspecţiei fiscale, încălcări ale dreptului la apărare şi ale dreptului contribuabilului de a fi ascultat, precum şi încălcarea, cel puţin la nivel de aparenţă, a normelor fiscale aplicabile cu privire la sumele stabilite suplimentar de către inspectorii fiscali.

Revenind la problema prescripţiei, a apreciat că aceasta putea fi verificată de către prima instanţă, în contextul în care, deşi inspecţia fiscală a început în data 09.07.2019, aceasta privea inclusiv operaţiuni aferente anului 2013, invocând art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar alegaţiile intimatei din cuprinsul întâmpinării, în sensul că pentru anul 2013 a intervenit întreruperea prescripţiei, sunt chestiuni care nu pot fi verificate de către instanţă printr-o simplă pipăire a fondului. Cu privire la problema prescripţiei a invocat şi raţionamentul diferit aplicat de însuşi organul fiscal care, în acelaşi act, consideră că pentru anul 2013 s-a împlinit prescripţia pentru TVA, dar nu s-a împlinit pentru impozitul pe profit.

Recurenta a mai arătat că în cuprinsul cererii de suspendare a făcut trimitere la încălcarea jurisprudenţei europene de către organul fiscal, mai ales cu privire la încălcări ale dreptului la apărare şi ale dreptului contribuabilului de a fi ascultat, precum şi încălcarea, cel puţin la nivel de aparenţă, a normelor fiscale aplicabile cu privire la sumele stabilite suplimentar de către inspectorii fiscali.

În opinia recurentei, eroarea evidenţiată mai sus se circumscrie şi unei aplicări greşite a normelor procesuale reglementate de art. 14 din lege. Din moment ce eroarea indicată priveşte una dintre condiţiile esenţiale ale cererii de suspendare, aceasta este de natură să golească de conţinut însuşi remediul oferit de acest articol şi, mai departe, afectează motivarea cuprinsă în hotărâre, sancţiunea care se impune fiind nulitatea actului emis cu încălcarea respectivei norme, respectiv a sentinţei, încadrându-se astfel în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. (5) din C. proc. civ.

Astfel, a apreciat că, din această perspectivă, având în vedere particularităţile procedurii de suspendare în temeiul art. 14 din lege, raţionamentul viciat al instanţei a fost de natură să conducă la o încălcare a normelor materiale incidente în ce priveşte prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, durata inspecţiei fiscale, dreptul contribuabilului de a fi ascultat, dreptul la apărare etc, astfel cum au fost acestea evocate în cuprinsul cererii introductive.

Referitor la paguba iminentă, a arătat că deşi prima instanţă a omis să analizeze motivele invocate, a încălcat şi aplicat în mod greşit prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, în contextul în care limitează în mod nepermis analiza pagubei iminente exclusiv la situaţia în care actul administrativ fiscal nu beneficiază prezumţia de legalitate. În accepţiunea primei instanţe, prevederile legale privind suspendarea actului administrativ fiscal nu ar putea fi niciodată incidente, dispoziţiile art. 14 din lege fiind lipsite de orice aplicabilitate practică.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare aşa cum a fost formulată.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 25.01.2021, emisă de pârâtă.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată, reţinând că actul atacat se bucură în continuare de prezumţia de legalitate, veridicitate şi autenticitate, ceea ce face ca el să fie executoriu, iar punerea în executare a acestuia nu poate produce o pagubă iminentă în sensul legii.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Cu privire la motivele de casare întemeiate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nu pot fi primite.

În dezvoltarea acestor motive, recurenta a susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nemotivată, atât în privinţa îndeplinirii condiţiei pagubei iminente, dar şi printr-o analiză insuficientă a condiţiei cazului bine justificat, şi faptul că nemotivarea sentinţei este de natură să constituie în acelaşi timp o încălcare a normelor procedurale aplicabile în cauză.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva condiţiei cazului bine justificat, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Astfel, prima instanţă a reţinut că, în cauză, reclamanta a formulat critici care vizează legalitatea şi temeinicia actului administrativ atacat, aşa încât nu pot fi apreciate ca împrejurări de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ, sens în care a considerat că nu se mai impune analizarea condiţei pagubei iminente câtă vreme nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat, iar aceste condiţii legale trebuie să fie îndeplinite cumulativ în raport cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Judecătorul fondului a demonstrat astfel analiza criticilor şi apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme.

Totodată, se reţine că motivarea hotărârii răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

Se observă astfel că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei şi, deşi motivarea oferită de prima instanţă pentru respingerea cererii de suspendare apare succintă, se constată că aceasta are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi, în consecinţă, nici a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, în cauză fiind respectate, totodată, dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

1.2. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiţii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect că nu pot fi reţinute, în argumentarea cazului bine justificat, susţinerile reclamantei, legate de prescripţia dreptului de a se stabili obligaţii fiscale suplimentare aferente anului 2013, în raport de care au fost invocate motive de nelegalitate privind interpretarea şi aplicarea eronată de către organul de control fiscal a art. 98 şi 91 din O.G. nr. 92/2003, neluarea în considerare a unor acte emise anterior inspecţiei, de Direcţia Antifraudă Fiscală sau alt organism de control din cadrul ANAF care au ajuns la altă concluzia decât cea a inspectorilor fiscali din Raportul de inspecţie fiscală şi Decizia de impunere în litigiu, depăşirea duratei maxime legale a inspecţiei fiscale şi nelegalitatea suspendărilor inspecţiei fiscale, fiind incidente prevederile art. 126 alin. (1) şi (2), art. 49 şi 131 din Codul de procedură fiscală, încălcarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat (nelegalităţi privind procedura de control), precum şi încălcarea normelor fiscale cu privire la sumele stabilite suplimentar de către inspectorii fiscali, întrucât vor fi analizate în cadrul cercetării legalităţii actului administrativ, constituind apărări de fond, şi nu în cadrul prezentului demers, cum în mod corect a apreciat şi judecătorul fondului.

Altfel spus, motivele invocate de recurentă referitoare la prescripţia dreptului de a se stabili creanţe fiscale, neluarea în considerare, cel puţin la nivel de aparenţă, a unor acte administrative anterioare în legătură cu aceleaşi operaţiuni, durata inspecţiei fiscale, încălcarea, cel puţin la nivel de aparenţă, a normelor fiscale aplicabile cu privire la sumele stabilite suplimentare, încălcarea dreptului contribuabilului de a fi ascultat şi încălcarea dreptului la apărare în cadrul procedurii de control fiscal, prealabile emiterii deciziei de impunere, nu au caracterul unor indicii aparente care să răstoarne cu uşurinţă, în urma unei cercetări sumare, prezumţia de legalitate a actului administrativ, ci necesită o analiză pe fond a raportului juridic dedus judecăţii.

Referitor la critica legată de problema prescripţiei, cu privire la care recurenta a apreciat că putea fi verificată de către prima instanţă, Înalta Curte reţine că, în realitate, pentru a se analiza intervenţia prescripţiei nu se putea realiza o analiză prima facie, întrucât aceasta reprezintă o chestiune ce ţine de fondul cauzei, fiind necesară o studiere aprofundată a situaţiei de fapt, a stabilirii momentului epuizării faptei, a celui de început a curgerii termenului de prescripţie, a actelor întreruptive de prescripţie etc.

Cu alte cuvinte, în lipsa examinării cadrului normativ incident în privinţa prescripţiei dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale, instanţa nu putea să se pronunţe asupra acestui pretins indiciu de nelegalitate a deciziei de impunere.

Prin urmare, incidenţa prescripţiei şi, eventual, a cauzelor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie nu se circumscriu împrejurărilor apte să producă o îndoială serioasă asupra legalităţii actului, depăşesc noţiunea pipăirii fondului şi constituie chestiuni care vor fi analizate de instanţa învestită cu acţiunea în anulare.

Cât priveşte afirmaţia părţii, în sensul că la nivel jurisprudenţial s-au conturat mai multe ipoteze care pot reprezenta caz bine justificat, se reţine că nu poate constitui un argument în sensul soluţionării favorabile a pricinii, aşa cum s-ar arătat, condiţiile suspendării sunt apreciate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze.

De asemenea, referitor la Recomandarea nr. R (89) 8 din 13.09.1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei, invocată de recurentă, se reţine că, potrivit acesteia, este de dorit să se asigure persoanelor o protecţie jurisdicţională provizorie în funcţie de împrejurările concrete ale pricinii, pentru a nu cauza acestora un prejudiciu ireparabil şi pe care echitatea îl impune ca fiind de evitat în măsura posibilului, prejudiciu a cărui existenţă se apreciază că trebuie legată indisolubil de existenţa unei îndoieli serioase cu privire la legalitatea actului administrativ, ceea ce nu este cazul în speţă.

Aşadar, motivele de nelegalitate circumscrise de recurenta-reclamantă cazului bine justificat nu pot fi decelate printr-o verificare a aparenţei dreptului, ci necesită o evaluare a aspectelor de fond, care ar depăşi limitele procedurii sumare a suspendării de executare.

Instanţa de control judiciar reţine că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare), etc.

Or, în speţă, recurenta-reclamantă a invocat ca împrejurări de fapt şi de drept care să fie de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor administrative a căror suspendare se cere, tocmai criticile de nelegalitate care urmează/ar urma să fie analizate de instanţa învestită cu cererea de anulare a respectivelor acte.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că s-au invocat aspecte ce ţin de fondul cauzei care nu pot fi analizate într-o cerere de suspendare, în cadrul căreia nu se poate antama fondul dreptului dedus judecăţii.

În fine, în ceea ce priveşte criticile formulate de reclamantă, cu referire la aspectele care tulbură prezumţia de legalitate a actului administrativ atacat, cu ocazia dezbaterilor asupra căii de atac exercitate, în şedinţă publică, inserate şi în concluziile scrise depuse la dosar, se constată că acestea nu se regăsesc în memoriul de recurs, aşa încât nu pot fi reţinute.

Referitor la critica recurentei în sensul că prima instanţă era obligată să analizeze şi condiţia pagubei iminente, chiar dacă a reţinut că nu este îndeplinită condiţia existenţei cazului bine justificat, instanţa de control judiciar aminteşte, aşa cum a arătat şi cu privire la examinarea motivului de casare anterior, prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care impun îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, inexistenţa cazului bine justificat făcând inutilă examinarea criticilor referitoare la abordarea condiţiei pagubei iminente, neîndeplinirea uneia dintre aceste cerinţe are drept consecinţă respingerea cererii.

De altfel, suspendarea actelor administrative reprezintă, aşa cum s-a arătat, o situaţie de excepţie, acestea bucurându-se de prezumţia de legalitate şi de veridicitate, care determină principiul executării lor din oficiu, iar a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce, într-un stat de drept, este de neconceput.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 443 din 24 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.