Differentiated sanitation tax calculation for sole proprietors operating from residential premises not constituting discrimination

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Consiliul Local Sector 4 Bucureşti a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, anularea Hotărârii nr. 588 din 18.09.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Colegiul Director din cadrul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 633 din 16 iulie 2020, a respins acţiunea, aşa cum a fost precizată, formulată de reclamant ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul Consiliul Local Sector 4 Bucureşti, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea prezentului recurs, schimbarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată arătând în esenţă următoarele:

În fapt, Primarul Sectorului 4 Bucureşti a solicitat anularea Hotărârii nr. 588 din 18.09.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Colegiul Director din cadrul CNCD.

Prin sentinţa civilă nr. 633/16.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea, aşa cum a fost precizată şi a obligat reclamantul la plata către pârâtul A. a sumei de 1500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Consideră că, în mod greşit instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată, reţinând că, recurentul a admis aplicarea unui tratament diferenţiat persoanelor fizice şi juridice cu ocazia stabilirii taxei de salubrizare, însă îl consideră justificat de necesitatea asigurării continuităţii serviciului de salubrizare la nivelul Sectorului 4.

Totodată, instanţa de fond a reţinut că recurentul nu a respectat principiul plăteşte pentru cât arunci, în cazul particular al intimaţilor A. şi B..

Soluţia instanţei de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 484 alin. (3) Codul fiscal, conform căruia, taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice si juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare al acestora, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.

Raportat la prevederile legale mai sus menţionate, taxele speciale se încasează atât de la persoane fizice cât şi de la persoane juridice care beneficiază de serviciul de salubrizare. Prin urmare, taxa de salubrizare este datorată şi de C., care beneficiază de serviciile de salubrizare, atât ca persoane fizice, cât şi ca persoane fizice autorizate.

Fapta recurentului de a aplica modalităţi diferite de taxare în cazul persoanelor fizice şi juridice, nu este discriminatorie, astfel cum a reţinut greşit instanţa de fond, şi a concluzionat că, recurentul ar fi recunoscut aplicarea unui tratament diferenţiat intimaţilor, în calitatea lor de persoane fizice şi liber profesionişti.

În speţa de faţă nu există un tratament diferenţiat aplicat unor persoane aflate în poziţii comparabile, ci diferite, întrucât este vorba de persoane fizice ale căror deşeuri provin din activităţi menajere şi persoane fizice autorizate în baza unor legi speciale, ale căror deşeuri provin din activităţi economice. Prin urmare, la sediul profesional al intimaţilor, care este şi locuinţa lor proprie, se produc atât deşeuri menajere (pentru ridicarea cărora intimaţii achită o taxă fixă) cât şi deşeuri din activităţi profesionale (pentru care intimaţii achită o taxa în funcţia de propria estimare).

De asemenea, arătă că nu este îndeplinită nici a doua condiţie pentru constatarea existenţei unei fapte de discriminare, respectiv în hotărârea contestată nu este indicat niciunul din criteriile de discriminare limitativ prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Or, instanţa de fond, în mod eronat a reţinut că, recurentul "nu poate justifica discriminarea pe criteriul formei de organizare a utilizatorului", criteriu care nu este prevăzute de lege.

În drept, recursul este întemeiat pe prevederile art. 483, art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Codul administrativ O.G. nr. 137/2000, Legii nr. 211/2011 şi Legea nr. 101/2006.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citaţi, intimaţii pârâţi au depus întâmpinare la dosar, prin care au solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a sentinţei recurate, arătând în esenţă, următoarele:

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că, hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor legii, respectiv ale art. 484 alin. (3) Codul fiscal şi neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată.

Soluţia pronunţată de instanţa de fond este legală şi temeinică, aceasta a stabilit în mod corect că în prezenta cauză sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru a se constata existenţa unei fapte de discriminare apreciind că Hotărârea CNCD este legală şi se impune a fi menţinută.

CEDO a apreciat prin jurisprudenţa sa că statele contractante dispun de o anumita marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate (ex.: Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea şi Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings şi alţii împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996). în hotărârea dală în cazul Thlimmenos împotriva Greciei din 6 aprilie 2000, CEDO a concluzionat că "dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile"'.

În concluzie, există o diferenţiere dacă persoanele aflate în situaţii similare sunt tratate în mod diferenţiat, sau dacă persoane aflate în situaţii diferite sunt tratate în mod identic. Diferenţierea trebuie să se bazeze pe comparaţia faţă de alte persoane, grupuri sau comunităţi (O.G. nr. 137/2000, art. 1 alin. (3):

"Exercitarea drepturilor enunţate în cuprinsul prezentului articol priveşte persoanele a/late în situaţii comparabile"). Comparabilitatea se analizează în raport cu dreptul invocat ca fiind restrâns sau înlăturat.

Prin susţinerile sale Consiliul Local Sector 4 Bucureşti nu a dovedit că nu a avut loc o încălcare a principiului egalităţii de tratament.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 490 alin. (2) raportat Ia art. 205-206 C. proc. civ. precum şi temeiurile de drept invocate în cuprinsul întâmpinării.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

1. Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurentul reclamant şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Sunt întemeiate criticile recurentului reclamant referitoare la greşita constatare a întrunirii condiţiilor prevăzute de lege pentru a se constata existenţa unei fapte de discriminare, de către instanţa de fond.

Astfel, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menţionate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Rezultă din cele expuse în precedent că, pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferenţiat al petentului/petenţilor în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influenţat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al reclamantului vătămat, iar în final dacă lipseşte în cauză un scop legitim justificativ pentru această diferenţă de tratament.

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare.

În dezacord cu concluzia la care a ajuns instanţa de fond, instanţa de control reţine că, mijloacele de probă administrate în faţa C.N.C.D. cât şi cele administrate de instanţa de fond sunt de natură a duce la concluzia că, intimaţii pârâţi nu au fost supuşi unui tratament discriminatoriu din partea recurentului reclamant Consiliul Local Sector 4 Bucureşti.

Astfel, instanţa de fond nu a făcut o interpretare şi aplicare judicioasă a dispoziţiilor legale cuprinse în art. 2, art. 20 din O.G. nr. 137/2000, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte reţine că, pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii:

1. Să existe un tratament diferenţiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă faţă de persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile;

2. Să existe un criteriu de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

3. Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

4. Scopul sau efectul tratamentului diferenţiat trebuie să fie restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Contrar susţinerilor intimaţilor pârâţi, în speţa de faţă nu există un tratament diferenţiat aplicat unor persoane aflate în poziţii comparabile, ci diferite, întrucât este vorba de persoane fizice ale căror deşeuri provin din activităţi menajere şi persoane fizice autorizate în baza unor legi speciale, ale căror deşeuri provin din activităţi economice. Prin urmare, la sediul profesional al intimaţilor, care este şi locuinţa lor proprie, se produc atât deşeuri menajere (pentru ridicarea cărora intimaţii achită o taxă fixă) cât şi deşeuri din activităţi profesionale (pentru care intimaţii achită o taxa în funcţia de propria estimare).

Totodată, nu este îndeplinită nici condiţia pentru constatarea existenţei unei fapte de discriminare, respectiv în hotărârea contestată nu este indicat niciunul din criteriile de discriminare limitativ prevăzute la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Înalta Curte reţine că, soluţia instanţei de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 484 alin. (3) Codul fiscal, conform căruia, taxele speciale se încasează numai de la persoanele fizice şi juridice care beneficiază de serviciile oferite de instituţia sau serviciul public de interes local, potrivit regulamentului de organizare şi funcţionare al acestora, sau de la cele care sunt obligate, potrivit legii, să efectueze prestaţii ce intră în sfera de activitate a acestui tip de serviciu.

Raportat la prevederile legale mai sus menţionate, taxele speciale se încasează atât de la persoane fizice cât şi de la persoane juridice care beneficiază de serviciul de salubrizare. Prin urmare, taxa de salubrizare este datorată de intimaţii pârâţi, care beneficiază de serviciile de salubrizare, atât ca persoane fizice, cât şi ca persoane fizice autorizate.

La nivelul Sectorului 4 Bucureşti, taxa de salubrizare a fost instituită de către Consiliul Local al Sectorului 4 prin HCLS4 nr. 9/2017 şi modificată prin HCLS4 nr. 95/2017, pentru toţi beneficiarii serviciului de salubrizare din Sectorul 4, persoane fizice şi juridice, conform competenţei sale exclusive acordată de legea specială, Legea serviciului de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit art. 6 alin. (1) lit. k), dar) şi pentru îndeplinirea obligaţiei instituite în sarcina sa de acelaşi act normativ, potrivit dispoziţiilor art. 26. alin. (1) şi alin. (3).

Taxa de salubrizare este datorată atât pentru serviciile de colectarea deşeurilor, cât si pentru activităţile pentru întreţinerea spatiilor publice (curăţenie prin măturare, aspirare, spălare si deszăpezire a spatiilor publice, inclusiv căi de acces aflate pe raza administrativ teritorială a Sectorului 4, care sunt sau pot fi accesate de orice locuitor al Sectorului 4, fiind în beneficiul întregii comunităţi locale).

Potrivit art. 1 alin. (7) din Anexa 1 la HCLS nr. 95/2017, în cazul unui proprietar care desfăşoară activitate economică într-un imobil compus din mai multe apartamente, pentru a se individualiza cantitatea de deşeuri, impunerea se face în funcţie de declaraţia depusă de acesta, dar nu mai puţin de 1 m3/lună.

Prin urmare, taxa de salubrizare datorată de către C., în calitatea lor de persoane fizice autorizate a fost calculată în baza propriilor lor declaraţii, prin care au estimat cantitatea de deşeuri pe care o vor genera, astfel că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că, recurentul nu ar fi respectat principiul plăteşte pentru cât arunci în cazul intimaţilor.

Conform Legii nr. 211/2011 privind regimul deşeurilor, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea principiului plăteşte pentru cât arunci, se realizează după caz, în baza următoarelor criterii: cantitatea de deşeuri generată/tipuri de deşeuri generate/volumul recipientului/frecvenţa de preluare a deşeurilor, iar producătorii de deşeuri şi autorităţile administraţiei publice locale sunt obligaţi să atingă, până la 31 decembrie 2020, un nivel de pregătire pentru reutilizare şi reciclare a deşeurilor cel puţin pentru deşeurile de hârtie, metal, plastic şi sticlă provenind din deşeuri menajere sau, după caz, din alte surse, în măsura în care aceste fluxuri de deşeuri sunt similare deşeurilor care provin din gospodării, de minim 50% din masa totală.

Aplicarea acestui principiu presupune stabilirea unei taxe generale pentru toţi locuitorii Sectorului 4, întrucât individualizarea în funcţie de cantitatea de deşeuri generată, nu ar fi posibil din punct de vedere organizatoric şi financiar. Această situaţie se aplică persoanelor care locuiesc în Sectorul 4 al Municipiului Bucureşti.

În cazul persoanelor juridice, inclusiv persoane fizice autorizate, s-a hotărât că taxa se calculează în funcţie de estimările cuprinse în propriile lor declaraţii date în faţa organului fiscal. Pentru acest motiv s-a instituit o taxă generală, egală pentru toţi locuitorii, persoane fizice ai sectorului, calculată în urma unei estimări a cantităţii de deşeuri generate şi a volumului de servicii de salubrizare (măturare, aspirare, etc) prestate. În cazul persoanelor juridice, taxa de salubrizare se calculează în funcţie de cantitatea de deşeuri pe care utilizatorul estimează că o va genera conform propriei sale declaraţii.

Raţiunea stabilirii taxei pentru persoane juridice, sau persoane fizice autorizate în baza unor legi speciale, -cum este şi cazul intimaţilor- în funcţie de cantitatea de deşeuri generată şi nu de numărul de persoane care au domiciliul declarat în aceeaşi locuinţă (ca la persoanele fizice) constă în faptul că, persoanele juridice sunt formate din colectivităţi de persoane fizice cu domiciliul la alte adrese decât cea la care se află sediul firmei respective, dar care produc deşeuri la sediul firmei.

Astfel, în raport de cele expuse anterior, reiese că, fapta recurentului de a aplica modalităţi diferite de taxare în cazul persoanelor fizice şi juridice, nu este discriminatorie, astfel cum a reţinut greşit instanţa de fond,

Prin urmare, având în vedere considerentele de fapt şi de drept învederate anterior, Înalta Curte reţine că, aspectele invocate de recurentul-reclamant prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite acţiunea formulată de reclamant.

Va anula Hotărârea nr. 588 din 18.09.2019, pronunţată de Colegiul director din cadrul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamantul Consiliul Local Sector 4 Bucureşti împotriva sentinţei nr. 633 din 16 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Admite acţiunea formulată de reclamant.

Anulează Hotărârea nr. 588 din 18.09.2019, pronunţată de Colegiul director din cadrul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.