Collaboration with Securitate: legal standards for inferring hostile attitude and restriction of fundamental rights from contextual information

Şedinţa publică din data de 16 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal la data de 19.07.2018, sub nr. x/2018, reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat instanţei să constate calitatea de colaborator al Securităţii a pârâtului A..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5124 din 7 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii în contradictoriu cu pârâtul A. şi a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securităţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs pârâtul A., solicitând, întemeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea, în parte, a hotărârii atacate, în ceea ce priveşte reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii prin raportare la nota informativă din data de 08.04.1981 şi, în rejudecare cauzei, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată formulate de CNSAS.

Din sinteza aspectelor învederate prin memoriul de recurs, rezultă că, în motivarea căii de atac, susţine, în esenţă, recurentul că instanţa de fond s-a aflat într-o gravă eroare de fapt cu privire la presiunile exercitate de organele de securitate asupra sa, ignorând colecţia de date personale şi profesionale cu privire la persoana şi familia sa ce rezultă inclusiv din raportul din data de 22.03.1980, metodele utilizate pentru a-l "convinge" pe recurent să adopte comportamentul dorit de ofiţerul de securitate reieşind, cu prisosinţă, din conţinutul acestuia, indiferent de modul de interpretare a frazei finale.

Afirmă recurentul că prima instanţă a ignorat faptul că presiunile pentru semnarea angajamentului rezultă chiar din documentaţia depusă de reclamant, respectiv din invocarea angajamentului semnat de recurent, la sediul miliţiei locale, în clasa a X -a, din consemnarea repetitivă a faptului că avea familie şi doi copii minori în îngrijire, din consemnarea informaţiilor despre alţi membri ai familiei sale (frate, părinţi, soţie,), din consemnarea eforturilor ofiţerilor de securitate de a-l convinge pe recurent să semneze angajamentul, cât şi de a intra în contact cu recurentul. Arată recurentul că relaţia sa cu ofiţerii de securitate a cunoscut două etape, ambele caracterizate de o lipsă de interes şi o atitudine reţinută din partea sa, pe fondul unei hârţuiri permanente la care a fost supus. Susţine că presiunile au vizat, între altele, presupuse infracţiuni comise de unul dintre fraţii recurentului, B. (a cărui situaţie este confundată, în opinia recurentului, de către prima instanţă cu cea a fratelui său C.), dar şi presupuse infracţiuni comise de persoane din anturajul său în legătură cu participarea sa la cupa Agricultorului, un concurs de handbal la nivel naţional, pentru care i-a fost emis un act de identitate cu date ce nu corespundeau realităţii (în ceea ce priveşte, inter alia, domiciliul).

O altă critică invocată prin memoriul de recurs a vizat maniera de pronunţare a instanţei, fără ca aceasta să pună, în discuţia contradictorie a părţilor, aspecte de fapt şi de drept avute în vedere, precum natura drepturilor şi libertăţilor fundamentale a căror încălcare se pretinde că ar fi fost vizată de recurent, sau conjunctura istorică avuta în vedere, în cadrul căreia se face o grava confuzie intre "tezele unice care nu realizează învăţământul diferenţial" şi tezele unice din 1971 ale dictatorului D., ori consemnările din nota informativă din data de 17.04.1980, ce îl vizau.

Mai arată recurentul că nelegalitatea hotărârii atacate ar fi generată şi de faptul că instanţa de fond s-a raportat la o variantă anterioară a prevederilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, iar nu la cea incidentă cauzei, nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile reglementate de un astfel de text normativ pentru ca fapta de furnizare a informaţiilor consemnate prin nota de informare din 08.04.1981, să fie apreciată o colaborare prin furnizare de informaţii, în sensul vizat de actul normativ.

Apreciază recurentul că opinia primei instanţe cu privire la conjunctura istorică este eronată şi nu prezintă relevanţă pentru cauza supusă judecăţii, arătând că simpla coincidenţă dintre denumirea dată discursului politic pe care dictatorul român D. l-a adresat în faţa Comitetului Executiv al E., la data de 6 iulie 1971 şi denumirea colocvială a lucrărilor scrise trimestriale aplicate elevilor pentru evaluarea cunoştinţelor, nu conduce la o suprapunere a celor două noţiuni. Evocând momentul şi contextul susţinerii discursului politic cunoscut şi sub titulatura "Tezele din iulie" comparativ cu prevederile legilor educaţiei şi învăţământului, aplicabile la diverse momente istorice, a susţinut recurentul că noţiunea de teze unice despre care se face vorbire în Nota informativă din 08.04.1981 se referă la tezele cu subiect unic practicate în învăţământ în perioada respectivă şi nicidecum la "tezele lui D.", astfel cum a reţinut instanţa de fond. În opinia recurentului, concluzia instanţei, că natura aserţiunilor redate în notă ar fi cea de atitudine potrivnică regimului comunist, este profund neîntemeiată şi reţinută în mod nelegal de instanţa de fond.

Susţine recurentul că prima instanţă a denaturat grav afirmaţiile sale din cuprinsul notei informative, atât timp cât opiniile profesionale cu privire la pregătirea şi examinarea elevilor sunt aspecte care nu privesc regimul totalitar comunist, respectiv "politica de partid şi de stat", nereflectând o atitudine potrivnică. Consideră recurentul că instanţa de fond a anihilat, fără niciun motiv, efectele finalului Notei informative din data de 08.04.1981, prin care recurentul a subliniat dezinteresul prof. S. faţă de problemele politice, faptul că nu şi-a putut da seama dacă S. ascultă postul "F." şi că acesta nu discută că ar avea relaţii în străinătate.

Arată recurentul că din materialul probator prezentat de reclamant nu rezultă că profesorul S. ar fi suferit vreun prejudiciu material sau moral ca urmare a furnizării informaţiilor generale ce au făcut obiectul notei de informare, susţinând recurentul că, prin citarea unor paragrafe ce nu s-ar regăsi în Nota informativă din 08.04.1981, prima instanţă ar fi concluzionat eronat că aceste informaţii nu ar fi fost lipsite de potenţialul de a produce urmări. Astfel, deşi recunoaşte că discuţiile erau însoţite inclusiv de aprecieri, instanţa consideră că acestea ar fi fost de natură a atrage "neîndoielnic" reacţia organelor de securitate din acea vreme, dacă nu prin "manifestări făţişe, cel puţin prin intensificarea supravegherii".

Subliniază recurentul că între instanţa de fond şi CNSAS nici măcar nu există un consens cu privire la drepturile sau libertăţile fundamentale ale omului încălcate, CNSAS susţinând că s-ar fi vizat încălcarea dreptului la viaţă privată prevăzut la art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi la art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în timp ce instanţa de fond a considerat că ar fi existat o încălcare a dreptului la liberă exprimare prevăzut la art. 28 din Constituţia României din 1965 şi art. 19 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice.

Mai susţine recurentul că analiza îndeplinirii celei de-a doua condiţii se impune a fi concentrată pe stabilirea intenţiei de a denunţa activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist care să fie de natură a viza îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, care trebuie apreciată prin raportare la factorul volitiv. Or, afirmă recurentul că a menajat, cât de mult posibil, interesele profesorului S. şi a făcut tot posibilul să diminueze interesul Securităţii cu privire la această persoană, arătând că nu are interese politice, că are păreri pozitive cu privire la alte regimuri totalitare, că nu a rezultat din discuţii că ascută posturi interzise, că nu are contacte cu străinătatea etc., neexistând o intenţie a recurentului de a vătăma drepturile şi libertăţile fundamentale ale profesorului S.

Nu în ultimul rând, apreciază recurentul că motivele referitoare la conjunctura istorică sunt străine de natura pricinii, instanţa de fond preluând susţinerea CNSAS cu privire la semnificaţia consemnării din raportul din data de 22.03.1980 sau din nota informativă din 17.04.1980, cu privire la fraţii săi, fără a supune aceste chestiuni analizei proprii, criticând totodată, recurentul modul în care prima instanţă a analizat şi interpretat probatoriul administrat în cauză, apreciind că judecătorul fondului a ignorat argumentele sale privind utilizarea, în redactarea cererii de chemare în judecată, a metodei copy - paste.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimatul - reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, invocând, în esenţă, aspecte similare celor formulate şi în faţa instanţei de fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 14 mai 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 16 septembrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de şedinţă din 3 octombrie 2019 a fost respinsă cererea de preschimbare a termenului de judecată din data de 16.09.2021, formulată de recurentul- pârât A., iar prin încheierea de şedinţă din 4 februarie 2021 a fost admisă cererea petentului A., de confidenţializare a informaţiilor referitoare la numele şi prenumele părţii publicate pe site-ul www.x.ro, cu referire la dosarul nr. x/2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concrete ale cauzei, Înalta Curte reţine că reclamantul Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securităţii a sesizat instanţa de judecată cu o acţiune privind constatarea calităţii pârâtului A. de colaborator al Securităţii, susţinând că acesta a fost recrutat iniţial, în perioada liceului, pentru supravegherea informativă a elevilor de naţionalitate maghiară din liceul de cultură generală din comuna Sărmăşag, iar ulterior, în calitate de profesor de matematică la Liceul Mecanic din Şimleul Silvaniei, pentru supravegherea informativă a cetăţenilor străini care veneau pentru activităţi de montaj la Întreprinderea de ţevi Zalău precum şi pentru verificarea unor surse sau candidaţi la recrutare, fiindu-i atribuit, ulterior semnării angajamentului aferent perioadei 1980-1989, numele conspirativ G..

Instanţa de primă jurisdicţie a admis acţiunea reclamantului şi a constatat calitatea pârâtului de colaborator al Securităţii, stabilind că, în privinţa acestuia, sunt întrunite condiţiile reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, însă legalitatea unei astfel de hotărâri (a primei instanţe) a fost criticată de pârât, prin recursul formulat în cauză, acesta solicitând, în virtutea dispoziţiilor art. 488 alin. (1), pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., casarea sentinţei pronunţate de Curtea de Apel.

Observând criticile evocate în cuprinsul diverselor pasaje ale cererii de recurs şi ce pot, în esenţă, fi subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin acestea antereferita parte susţine teza unei încălcări a principiul contradictorialităţii prin demersul judecătorului fondului de nu pune în discuţia părţilor următoarele chestiuni:

· categoria drepturilor şi libertăţilor fundamentale a căror îngrădire a fost vizată de fapta de furnizare de informaţii,

· interpretarea conţinutului notei informative din 08.04.1981, raportat la conjunctura istorică, respectiv interpretarea sintagmei "teze unice", dintr-un astfel de înscris ca făcând trimitere la Tezele Unice ale lui D.

· interpretarea consemnărilor menţionate în nota informativă din 17.04.1980, ce vizau persoana recurentului

Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurent ca nefiind puse în discuţia contradictorie a părţilor reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate ori modul de apreciere a unor probe (ex. notele informative din data de 17.04.1980 şi 08.04.1981), inclusiv prin raportare la acte şi fapte notorii, precum conjunctura istorică (categorie în care se încadrează şi "Propunerile de măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii politico - ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii", cunoscute sub denumirea generică de "Teze Unice ale lui D."), sau modul de aplicare, în cauză ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural.

Or, acestea nu reprezintă aspecte pe care, în virtutea prevederilor art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., coroborat cu art. 224 din acelaşi act normativ, instanţa era obligată să le pună în discuţia contradictorie a părţilor, fiind doar componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii, câtă vreme nu există o obligaţie a judecătorului fondului de a pune, în discuţia contradictorie a părţilor, componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluţia pronunţată. De altfel, dacă s-ar proceda în modul evocat de recurent, s-ar crea premisele unei antepronunţări.

În această situaţie se află aspectul invocării Tezelor Unice ale dictatorului D., ce a fost realizată de instanţă în planul interpretării conţinutului actului doveditor reprezentat de nota informativă din 08.04.1981, judecătorul realizând o atare interpretare prin raportare la fapte notorii (a căror dovedire nu este necesară), precum conjunctura istorică (în categoria căreia intră şi sus indicatele Teze Unice). Or, maniera în care instanţa de fond a dedus sensul aspectelor menţionate în nota informativă, prin coroborarea conţinutului acesteia cu fapte notorii, reprezintă elemente ale mecanismelor raţionale utilizate de judecător în procesul de deliberare, ce nu sunt supuse obligaţiei de punere în discuţie contradictorie.

De asemenea, Înalta Curte reţine că recurentul conferă o eronată interpretare noţiunii de "obiect al cererii de chemare în judecată", atunci când afirmă că prin demersul primei instanţe de a reţine că dreptul îngrădit prin fapta de furnizare de informaţii ar fi fost cel al libertăţii de exprimare (iar nu cel la viaţă privată), aceasta ar fi recalificat obiectul cererii, fără a pune în discuţia contradictorie o astfel de recalificare. Din această perspectivă, instanţa de control judiciar constată că obiectul litigiului pendinte este reprezentat de acţiunea formulată de intimatul - reclamant în constatarea calităţii recurentului - pârât de colaborator al Securităţii. Or, un astfel de obiect nu a fost recalificat, în nicio manieră, de judecătorul fondului, câtă vreme cauza a fost soluţionată în sensul constatării calităţii de colaborator, raţionamentele avute în vedere de judecător, în demersul de verificare a parametrilor temeiniciei cererii de chemare în judecată, nefiind apte a genera recalificarea obiectului acesteia.

Adiţional, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 2 lit. b) prima teză din O.U.G. nr. 24/2008, prin colaborator al Securităţii, se înţelege persoana care a furnizat informaţii, precum note şi rapoarte scrise prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Din cuprinsul formei redacţionale a art. 2 lit. b) rezultă că fapta pe care instanţa este chemată să o verifice este cea de furnizare de informaţii. Pe cale de consecinţă, observând că recurentul nu invocă şi o recalificare juridică a unor acte, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută nici teza unei reîncadrări a faptei, în sensul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. (invocată de recurent), ce ar decurge doar din maniera în care judecătorul fondului, în procesul deliberativ aferent interpretării parametrilor stipulaţi de art. 2 lit. b) prima teză din O.U.G. nr. 24/2008, a statuat asupra unor caracteristici ale informaţiilor ce au făcut obiectul faptei de furnizare. Cu alte cuvinte, maniera în care judecătorul fondului a reţinut că informaţiile indicate în nota informativă din data de 08.04.1981 îngrădesc libertatea de exprimare (iar nu dreptul la viaţă privată), ori caracterul consumat sau nu al îngrădirii (respectiv dacă este o îngrădire efectivă sau doar o intenţie de îngrădire), nu vizează fapta, în sine.

Totodată, Înalta Curte reţine că jurisprudenţa Înaltei Curţi, invocată de recurent, care se referă, în fapt, la chestiunea unei depăşiri a limitelor învestirii, nu prezintă relevanţă în prezenta cauză, câtă vreme o astfel de chestiune, ce reprezintă o cauză juridică diferită de aspectul contradictorialităţii, nu a fost invocată, drept motiv de casare, fiind prezentată tangenţial, pentru prima dată, în răspunsul la întâmpinare, iar ulterior prin notele de şedinţă din data de 9 septembrie 2021. De altfel, într-o situaţie similară se află şi susţinerile recurentului prin care acesta înţelege să invoce aspectul încetării mandatului de consilier, la un moment anterior formulării cererii de chemare în judecată, susţineri ce au fost învederate, pentru prima dată, în cadrul dezbaterilor orale în recurs, iar nu prin petiţia de recurs.

Un alt set de critici exhibat de recurent vizează modul în care instanţa de fond a apreciat, interpretat şi coroborat probele, printre care nota informativă din 08.04.1981 şi nota informativă din 17.04.1980, ori înscrisurile de la filele x din volumul 2 al dosarului instanţei de fond. Reţine, însă, Înalta Curte că demersul de coroborare a probelor şi de analizare a conţinutului acestora reprezintă, inclusiv pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, o componentă a procesului de deliberare, ce este în strânsă legătură cu aprecierea, de către judecătorul fondului, a forţei probante a dovezilor, iar maniera de apreciere, interpretare şi coroborare a probelor, realizată de instanţă, dincolo de faptul că nu este supusă punerii în discuţie contradictorie (după cum prezenta instanţă a argumentat deja), vizează, în fapt, contrar celor afirmate de recurent, elemente de temeinicie a hotărârii pronunţate, iar nu de nelegalitate.

Or, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie, sens în care astfel de critici nu pot fi avute în vedere.

Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că prin argumentele expuse, recurentul invocă (după cum chiar acesta explică prin răspunsul la întâmpinare) două dintre cele trei ipoteze ale unui astfel de text normativ, respectiv: teza lipsei unei motivări, în contextul unei pretinse inexistenţe a unor considerente prin care judecătorul fondului să fi răspuns tuturor argumentelor invocate de pârât, respectiv teza unor motive străine de natura pricinii.

Instanţa de control judiciar apreciază, însă, susţinerile recurentului drept nefondate, reamintind că, în jurisprudenţa sa, s-a statuat constant în sensul că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt, încadrarea acesteia în drept, examinarea argumentelor părţilor şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia adoptată.

Astfel, motivarea nu reprezintă o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. De asemenea, în acord cu practica sa constantă, instanţa de control judiciar reţine că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României. Pe cale de consecinţă, potenţiala lipsă a unui răspuns al instanţei la fiecare argument al părţii nu poate fi calificată drept lipsă a motivării.

Analizând sentinţa recurată, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, prima instanţă expunând silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că ipoteza casării sentinţei recurate pentru existenta unei motivări străine de natura cauzei poate fi dispusă exclusiv în măsura în care sentinţa atacată se întemeiază numai pe astfel de motive (străine de natura cauzei). Or, dincolo de faptul că elemente precum maniera în care instanţa de fond a reţinut înţelesul sintagmei de "teze unice", ori identitatea fraţilor recurentului, nu pot fi calificate drept aspecte străine de natura cauzei, instanţa de control judiciar observă că nici chiar recurentul nu susţine teza existenţei doar a unor considerente care să fie, în integralitatea lor, străine de natura cauzei.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentului privind incidenţa unui astfel de motiv de nelegalitate.

Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că instanţa de fond a realizat o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că, potrivit unui astfel de motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, însă, în cauza de faţă, nu sunt incidente elementele premisă ale unui astfel de motiv de nelegalitate, întrucât soluţia primei instanţe reprezintă expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Cât priveşte invocarea unei nelegalităţi a hotărârii atacate ce ar fi generată, în opinia recurentului, de indicarea unei forme eronate a textului art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, Înalta Curte arată că, la data învestirii instanţei de contencios administrativ, respectiv 19 iulie 2018, conţinutul normativ al unui astfel de text de lege era următorul:

"colaborator al Securităţii - persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Persoana care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, nu este considerată colaborator al Securităţii, potrivit prezentei definiţii, iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar. Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiţie, în măsura în care se coroborează cu alte probe. Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor;"

Este adevărat că potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţia României, legile şi ordonanţele în vigoare, constatate a fi neconstituţionale, "îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept", iar prin Decizia nr. 672/2012 a Curţii Constituţionale, sintagmele "indiferent sub ce formă" şi "relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii" din cuprinsul art. 2 lit. b) teza întâi din O.U.G. nr. 24/2008 au fost declarate neconstituţionale, însă la expirarea termenului de 45 de zile, nu au fost operate modificările legislative necesare punerii în acord a dispoziţiilor O.U.G. nr. 24/2008 cu prevederile constituţionale, sens în care forma textului redată de judecătorul fondului o reflectă pe cea furnizată de legiuitor la data de referinţă a învestirii instanţei. Pe cale de consecinţă, simpla indicare, de către prima instanţă, a textului de lege, în forma pusă la dispoziţie de legiuitor, nu poate reprezenta temei al casării hotărârii, câtă vreme, din contextul concret al cauzei, nu rezultă o încălcare a efectelor deciziei Curţii Constituţionale.

Or, recurentul nu susţine teza unei încălcări a aspectelor dezlegate prin Decizia nr. 672/2012 a Curţii Constituţionale, relevant fiind şi faptul că, prin hotărârea pronunţată, judecătorul fondului a analizat aspectul întrunirii condiţiilor reţinerii calităţii de colaborator, raportat la conţinutul notei informative din 08.04.1981, ce reprezintă un înscris olograf, redactat şi semnat de recurent, iar nu în baza unor relatări verbale ale acestuia, consemnate de lucrătorii Securităţii.

De asemenea, Înalta Curte arată că, din analiza preambulului şi a prevederilor O.U.G. nr. 24/2008 rezultă că raţiunea adoptării acestui act normativ derivă din necesitatea cunoaşterii, de către membrii societăţii postcomuniste, a activităţii fostului regim totalitar, în condiţiile în care acesta, a exercitat, în special prin intermediul Securităţii, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale.

În acest sens, unul dintre obiectivele actului normativ este cel aferent verificării, a posteriori, a comportamentului persoanelor care candidează pentru sau ocupă demnităţi ori funcţii publice (aflându-se în situaţia de a fi garanţii Constituţiei şi ai democraţiei) ori deţin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv şi neinstituind o responsabilitate penală a celor în privinţa cărora se constată că au fost lucrători sau colaboratori ai Securităţii.

Prin urmare, rolul instanţei învestite cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea calităţii de lucrător sau, după caz, colaborator al Securităţii, nu este acela de a stabili vinovăţii, de a aplica pedepse şi de a le individualiza, nerealizând o justiţie retributivă, ci doar de a verifica, pe baza copiilor certificate de pe documentele aflate în arhiva reclamantului C.N.S.A.S. şi a probelor administrate, întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa calităţi în discuţie, raţiunea legii şi rolul instanţei fiind în acord cu principiile stabilite prin jurisprudenţa C.E.D.O (a se vedea hotărârea de Mare Cameră pronunţată la data de 16.03.2006 în cauza Zdanoka contra Letoniei; decizia de inadmisibilitate din 22.11.2001 în cauza Knauth contra Germaniei).

Prin conţinutul mai multor decizii (Deciziile nr. 843/2011, nr. 530/2009 şi nr. 1522/2011), Curtea Constituţională a României a statuat că O.U.G. nr. 24/2008 urmăreşte deconspirarea, prin consemnare publică, a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă, fără să promoveze răspunderea juridică şi politică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere morală şi juridică cu caracter colectiv.

Din perspectiva verificării legalităţii sentinţei pronunţate în faza de judecată a fondului, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, prin "colaborator al Securităţii" se înţelege persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului".

Semnificaţia dată de legiuitor termenului de "colaborator al Securităţii", creionează şi condiţiile legale obligatorii care trebuie îndeplinite pentru a atrage această calitate. Astfel, persoana trebuie să fi furnizat informaţii într-una dintre formele arătate în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 lit. b), prin informaţiile respective să fi fost denunţate activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, care să conducă la îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Numai îndeplinirea cumulativă a acestor condiţii poate să atragă stabilirea calităţii de "colaborator al Securităţii".

De asemenea, Înalta Curte reţine că prevederile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 reglementează limitativ situaţiile de excepţie în care circumstanţele colaborării au aptitudinea de a înlătura calificarea persoanei care a săvârşit o atare faptă, drept colaborator al securităţii, acestea fiind:

· ipoteza persoanei care a furnizat informaţii cuprinse în declaraţii, procesele-verbale de interogatoriu sau de confruntare, date în timpul anchetei şi procesului, în stare de libertate, de reţinere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată şi condamnată, (...) iar actele şi documentele care consemnau aceste informaţii sunt considerate parte a propriului dosar.

· ipoteza persoanei care, la data colaborării cu Securitatea, nu împlinise 16 ani, în măsura în care se coroborează cu alte probe.

Or, niciunul dintre aspectele alegate de recurent (ex. situaţia sa familială, situaţia specifică a unuia sau a altuia dintre fraţii acestuia, ce ar fi comis infracţiuni, vârsta la care a semnat primul acord de colaborare, consecinţele utilizării unor acte de identitate cuprinzând date false ce au fost utilizate în vederea participării la concursuri sportive etc.), prin care acesta clamează existenta circumstanţelor unor potenţiale presiuni exercitate asupra sa, nu se circumscriu parametrilor ce au vocaţia de a genera o exonerare de la consecinţele realizării faptei de furnizare de informaţii de natura celor reglementate de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, recurentul neaflându-se, la momentul întocmirii notei informative din data de din 08.04.1981 în niciuna dintre ipotezele sus indicate.

Mai mult, presiunile invocate de recurent nu au fost dovedite în prezenta cauză, simpla existenţă a unor astfel de circumstanţe, ce ar fi putut fi exhibate de organele de securitate spre a exercita presiuni şi faptul că raportul din data de 22.03.1980 cuprindea o colecţie de date cu caracter personal şi profesional ce îl vizau pe recurent, nefiind apte a susţine teza unei concrete utilizări a acestora în vederea constrângerii recurentului, în momentul furnizării aspectelor indicate în nota informativă din data de 08.04.1981. Nu poate fi acceptat nici setul de argumente prin care recurentul tinde să invoce, în esenţă, existenţa unei sarcini a probei faptului negativ al lipsei presiunilor politice exercitate asupra sa, iar, dincolo de faptul că, din raportul din data de 27.03.1980 rezultă că recurentul nu a avut rezerve în a colabora cu securitatea, fiind chiar el cel care a invocat că a mai colabora cu astfel de organe şi în perioada liceului, a interpreta aspectele generice invocate de recurent, ce nu denotă o efectivă constrângere a acestuia, în sensul solicitat de parte, ar echivala cu a da valenţă de certitudine unei supoziţii, aspect ce nu poate fi primit. Astfel, instanţa de control judiciar apreciază că circumstanţele colaborării la momentul întocmirii notei informative din data de 08.04.1981 au fost legal interpretate, inclusiv prin raportare la contextul politico - istoric, de către judecătorul fondului, nefiind fondate criticile evocate de recurent fără a prezenta relevanţă maniera în care instanţa de fond s-a raportat la situaţia specifică a ipostazelor celor doi fraţi ai recurentului.

De asemenea, instanţa de control judiciar, în deplin acord cu cele reţinute de judecătorul fondului, apreciază că prima condiţie (care se referă la furnizarea unor informaţii) este îndeplinită în cauză, fapta de furnizare nefiind, de altfel, contestată de recurent.

Cât priveşte capacitatea unor astfel de informaţii de a denunţa activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fără a mai relua conţinutul Notei informative date de pârât şi redate pe larg de către prima instanţă, Înalta Curte constată, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, că şi o astfel de condiţie este îndeplinită.

Astfel, instanţa de control judiciar apreciază că elementul de referinţă este reprezentat de afirmaţia: "Făcea remarca că învăţământul politic nu are eficienţă şi este, practic, pierdere de timp", acesteia circumscriindu-i judecătorul fondului contextul politico - istoric reţinut, respectiv interpretarea sintagmei "tezele unice" din propoziţia anterioară, ca referindu-se la Tezele Unice ale dictatorului D. ("Tezele Unice"). Contrar celor afirmate de recurent şi indiferent de valenţele multiple ale noţiunii de "teze unice" (explicate prin materialul întocmit de cercetător H.), judecătorul fondului nu a realizat o confuzie a sensurilor sintagmei şi nici nu s-a raportat la o conjunctură politică nerelevantă, ci a dedus sensul acesteia din chiar elementele paragrafului din care ea face parte. Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine că, în contextul în care, prin nota informativă în discuţie, recurentul menţiona poziţia profesorului S. faţă de învăţământul politic, referirea la tezele unice, ar fi vizat un mecanism de testare al elevilor, ce nu avea, indiferent de forma lor de reglementare, nicio legătură cu învăţământul politic. Sensul sintagmei reţinut de prima instanţă nu a fost apreciat individual, izolat, calificarea acestuia ca fiind de natură să indice o poziţie a persoanei vizate de nota informativă faţă de elemente ale politicii de partid, precum Tezelor Unice, fiind rezultatul unei atente şi complete analize, coroborate cu datele şi informaţiile provenind din fapte notorii, conjunctura istorică fiind corect stabilită de prima instanţă.

Totodată, însuşindu-şi raţionamentul instanţei de fond, pe care îl apreciază ca fiind corect, instanţa de control judiciar apreciază că aspectele apreciative la adresa profesorului S., expuse în paragrafele notei informative din data de 08.04.1981, sau menţiunile privind relevanţa pe care problemele politice o au pentru sus indicatul profesor, ori că recurentul nu şi-a putut da seama dacă profesorul ascultă postul de radio F. şi dacă discută ori are relaţii în străinătate, vizează alte materii de interes pentru Securitate şi nu pot înlătura efectele produse de informaţiile privind atitudinea pe care profesorului S. o avea faţă de învăţământul politic.

De asemenea, Înalta Curte a arătat, în jurisprudenţa sa constantă, că informaţiile referitoare la opinia sau atitudinea avută faţă de strategiile de implementare a doctrinei comuniste (în categoria cărora intră şi învăţământul politic), vizau o atitudine potrivnică regimului comunist. Or, denunţarea unor astfel de opinii sau atitudini îndreptăţeşte reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, întrucât autorităţile comuniste, de la acel moment, percepeau conduitele descrise de recurent în nota sa drept potrivnice regimului comunist, iar, prin aceasta, informaţii de genul celor indicate mai sus conduceau inevitabil la îngrădirea drepturilor persoanelor vizate, prin urmărirea şi supravegherea acestora de către sus indicatele autorităţi. Luarea unor astfel de măsuri faţă de persoanele vizate de nota informativă din data de 08.04.1981, a fost de asemenea, legal calificată de judecătorul fondului, în contextul în care, după cum corect a reţinut prima instanţă şi contrar celor afirmate de recurent, prin referatul ofiţerului de legătură din data de 08.04.1981, urmare a informaţiilor furnizate de recurent, s-a dispus astfel: Sarcini -să stabilească date privind pe prof. I. (...) pe compania acestuia, legăturile, anturajul, comentariile pe care le face, dacă are relaţii cu cetăţeni străini sau rude în străinătate, dacă are intenţia de a călătorii în străinătate, alte date. De altfel, măsurile dispuse de organele Securităţii, ce denotă o intensificare a supravegherii profesorului S., infirmă inclusiv teza susţinută de recurent conform căreia efectele declaraţiilor privind poziţia profesorului S. ar fi fost anihilate de restul aspectelor învederate în nota informativă din 08.04.1981.

Or, din aceste aspecte rezultă că a fost generată premisa îngrădirii libertăţii de exprimare, prevăzută de art. 28 din Constituţia României din 1965 coroborat cu art. 19 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, cum a reţinut prima instanţă. Înalta Curte reţine că reguli privind procedura de judecată a acţiunii în constatare se regăsesc în art. 11 din O.U.G. nr. 24/2008, iar din coroborarea acestora cele ale art. 2 lit. b) din acelaşi act normativ, rezultă că judecătorul este chemat să verifice doar există unei îngrădiri a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fără ca legiuitorul să impună autorităţii reclamante o obligaţie de indicare expresă a dreptului încălcat. Pe cale de consecinţă, în verificarea existenţei unei îngrădiri a drepturilor şi libertăţilor fundamentale instanţa are opţiunea de a reţine îndeplinirea condiţiei ori de câte ori, urmare a unei cercetări obiective a veridicităţii actelor şi faptelor care au avut loc în trecut, într-un anumit context politic şi istoric al ţării, pe baza unor probe lipsite de ambiguitate, astfel încât orice concluzii arbitrare să fie excluse, iar echilibrul dintre justiţia imparţială, fără urme vindicative, într-o societate democratică şi protecţia drepturilor individului să fie atins, se ajunge la concluzia că a existat a încălcare a oricărei categorii ce intră în sfera drepturilor şi libertăţilor fundamentale, fără a fi ţinută de vreo referinţă tangenţială pe care autoritatea reclamantă o face din perspectiva tipului de drept îngrădit.

Contrar celor afirmate de recurent, instanţa de control judiciar apreciază că, din perspectiva parametrilor reglementaţi de O.U.G. nr. 24/2008, este relevant faptul că informaţiile furnizate de acesta au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, nefiind necesară reţinerea unei intenţii directe a autorului informaţiilor furnizate. Pentru ca o persoană să fie încadrată în categoria colaboratorilor poliţiei politice, nu este necesar ca activitatea acesteia să fi condus la condamnarea sau încarcerarea persoanelor vizate, ori la vreun prejudiciu moral sau material şi nici măcar să fi adus efectiv atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, fiind suficient ca ea să fi fost îndreptată împotriva acestor drepturi şi libertăţi şi să fi fost de natură să aibă potenţialul de a le aduce atingere, cerinţă îndeplinită în cauză, după cum s-a demonstrat anterior.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte reţine că activitatea desfăşurată de recurentul-pârât, în calitate de colaborator al organelor de securitate, se circumscrie ipotezei prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii. Totodată,

În concluzie, aspectele invocate de recurentul - pârât prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, aceasta fiind apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare invocate, legalitatea soluţiei judecătorului fondului fiind confirmată de instanţa de control judiciar, întrucât a fost dată cu respectarea normelor de drept procesual, fiind motivată într-o manieră conformă dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ. şi reflectând o interpretare şi aplicare corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 5124/2018 din 7 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 5124/2018 din 7 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 septembrie 2021.