Fiscal security measures: standard of proof for "danger" of asset dissipation under Art. 213 Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 31 iulie 2018, pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii emisă de pârâtă la data de 03.07.2018.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 137 din 3 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Instanţa de fond a reţinut, în mod eronat, că este întemeiată măsura instituită de intimata-pârâtă şi că pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens.

Prima instanţă a reţinut că atitudinea de rea-credinţă a societăţii rezultă din faptul că aceasta nu are active, iar veniturile realizate (în perioada anterioară controlului fiscal) sunt în Austria şi România şi provin din înstrăinarea mijloacelor fixe.

Or, instituirea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o atitudine reală de rea-credinţă a debitorului, care încearcă să-şi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţa fiscală.

În opinia recurentei-reclamante, faptul că societatea a vândut active în anul 2017 şi obţine venituri în Austria constituie doar o "aparenţă" privind comportamentul de "rea-credinţă", întrucât simpla analiză a acestor stări de fapt relevă cu evidenţă că ele sunt contrare stării de fapt reale, şi anume că societatea nu a intenţionat şi nu intenţionează să se sustragă executării obligaţiilor fiscale.

Arată că, în perioada ulterioară avizului de inspecţie fiscală xnr. 3/03.01.2018, societatea recurentă nu a înstrăinat niciun fel de active, ci, doar a efectuat activităţi/tranzacţii obişnuite în cursul activităţii sale.

Mai arată că societatea obţine venituri din Austria încă din anul 2015, deci, cu mult timp înaintea controlului fiscal. A fortiori, acest fapt nu poate constitui o eventuală suspiciune de mutare a activităţii în Austria, cu atât mai mult cu cât veniturile din Austria sunt declarate şi impozitate în România, aşa cum a constatat organul fiscal şi putea să constate şi prima instanţă.

În fine, chiar şi în condiţiile în care pericolul nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, aşa cum eronat reţine instanţa de fond, nu s-a menţionat nici măcar un indiciu, un motiv care să fie temeinic şi să probeze pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna solicită respingerea recursului, ca nefondat, reiterând argumentele pentru care a apreciat că este neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/03.07.2018 emisă de intimata-pârâtă, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii până la concurenţa sumei de 3.600.000 RON asupra disponibilităţilor băneşti din conturile şi depozitele bancare ale recurentei-reclamante, reţinându-se că există pericolul ca societatea recurentă să se sustragă de la urmărire, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Instanţa de fond, analizând motivele de nelegalitate invocate de societatea reclamantă împotriva acestei decizii, le-a găsit neîntemeiate, motiv pentru care a respins cererea introductivă, ca neîntemeiată, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Prin criticile din recurs, recurenta-reclamantă reia motivele de nelegalitate referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală pentru instituirea măsurilor asigurătorii, arătând că decizia nu indică în concret pericolul de sustragere, de ascundere ori de risipire a patrimoniului, de natură a periclita sau îngreuna în mod considerabil colectarea.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, raportat la împrejurările cauzei, reţinând că există suficiente argumente pentru a constata îndeplinirea condiţiilor instituirii măsurilor asupra debitoarei A. S.R.L. raportat la faptul că aceasta nu deţine active în patrimoniu, conform balanţei de verificare din 30.04.2018, situaţie confirmată şi de Nota explicativă citată în cuprinsul întâmpinării, prin care reclamanta a arătat că realizează venituri atât în România cât şi în Austria, iar veniturile din România sunt din vânzări de mijloace fixe sau alte bunuri.

Recurenta-reclamantă apreciază fără temei că riscul sustragerii de la urmărire nu ar rezulta din împrejurările anterior enunţate şi că organul de control ar avea obligaţia de a indica probe din care să rezulte un pericol concret de înstrăinare a bunurilor societăţii sau de risipire a patrimoniului.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de recurs concluzionează că aprecierea organului fiscal privitoare la existenţa pericolului de sustragere de la urmărire nu este, în speţă, nici teoretică şi nici insuficientă, ci se bazează pe împrejurări concrete care dau anumite indicii asupra comportamentului fiscal al contribuabilului, de natură a justifica măsurile asigurătorii.

Aplicarea măsurilor asigurătorii nu este condiţionată de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului. Într-o astfel de interpretare a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală se restrânge nejustificat sfera de aplicare a reglementării, care permite instituirea măsurilor asigurătorii prin raportare la o stare de pericol, iar nu la un anumit rezultat.

Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor "există pericolul" configurează o situaţie viitoare, iar nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu este incident cazul de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod, Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 137 din 3 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.