Competition fine reinstated; prescription ruling quashed and case remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal la nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Concurenţei şi a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, şi exonerarea pe cale de consecinţă de la plata sumei de 2.324.484 RON, stabilită cu titlu de amendă.

II sentinţa pronunţată de instanţa de fond

2. Prin sentinţa nr. 92 din 19 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Consiliul Concurenţei, a constatat prescris dreptul pârâtului de a aplica sancţiunea contravenţională şi a dispus anularea parţială a Deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte pe reclamantă, a exonerat reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 2.324.484 RON.

III Recursul formulat de pârât

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Consiliul Concurenţei, cu invocarea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

4. În motivarea recursului, recurentul pârât a prezentat situaţia de fapt privind investigaţia în urma căreia a constatat că, pe parcursul perioadei 2005-2009, între 4 reţele de magazine, printre care şi B., comercianţi de produse de consum curent preponderent alimentare, şi un număr de furnizori ai acestora, s-a încheiat un complex de înţelegeri anticoncurenţiale, prin care retailerul şi furnizorul şi-au restricţionat reciproc comportamentul pe piaţă şi au stabilit, de comun acord, niveluri minime sau fixe ale preturilor de vânzare/revânzare.

5. În ceea ce priveşte relaţia A.-B., restricţionarea preţurilor de vânzare şi de revânzare s-a realizat, în perioada 2006-2009, prin intermediul mai multor documente contractuale încheiate între A., în calitate de furnizor, şi retailerul B., respectiv prin contracte şi formulare de promoţie. S-a constatat că anumite formulare de promoţii încheiate de A. cu B. cuprind şi un nivel de preţ fix (clauza RPM) la care produsele să fie vândute clienţilor B. în cadrul promoţiei, preţuri fixe de revânzare transmise de către furnizor şi care constituie o restricţionare a libertăţii cumpărătorului, retailerul, în a-şi stabili preţul de revânzare. Practic, B. si A. au agreat asupra preţului final de vânzare, către client sau către consumatorul final, preţ care ar fi trebuit să fie fixat în urma unei acţiuni independente a retailerului.

6. Totodată, contractele încheiate de A. cu B. cuprind clauze prin care A. se obligă să nu realizeze promoţii în alte reţele de magazine în aceleaşi perioade cu promoţiile realizate în reţeaua B. ("clauza promo"). Clauza promo prevede interdicţia furnizorului de a promova produsele aflate în promoţie în magazinele B. în alte reţele de retail, pe perioada respectivă. În considerarea faptului că o promoţie presupune acordarea de către A. a unui preţ de achiziţie special către B., mai mic, într-o anumită perioadă, pe cale de consecinţă, prin intermediul clauzei referitoare la promoţii, furnizorul se obligă să comercializeze anumite produse ale sale la un preţ minim în alte reţele de retail concurente. În urma analizei documentelor şi informaţiilor aflate la dosarul cauzei, s-a constatat că A. a înţeles să nu realizeze promoţii simultan în reţeaua B. şi în alte reţele de retail. În majoritatea cazurilor analizate, promoţia realizată de furnizor pentru un anumit produs, într-o anumită perioadă, era derulată într-o altă reţea de retail doar după ce aceasta se încheia in reţeaua B.. Faptul că furnizorul accepta să nu realizeze promoţii în alte reţele, pentru aceleaşi produse, coroborat cu faptul că B. accepta să vândă produsele la raft la preţuri egale cu cele stabilite împreună cu furnizorul, a condus la o funcţionare defectuoasă din punct de vedere concurenţial a mecanismului promoţiilor.

7. Recurentul apreciază că hotărârea pronunţată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 61 si art. 62 din Legea concurentei, întrucât acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive reprezintă orice demers procedural întreprins în scopul investigării încălcării, ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripţie.

8. Recurentul a arătat că încălcarea săvârşită de A. are caracter de continuitate; momentul de la care curge termenul de prescripţie este 31.12.2009, data epuizării faptei contravenţionale, soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014, prin urmare, chiar şi urmând raţionamentul A. că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie, dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris.

9. Momentul săvârşirii încălcării prezintă relevanţă sub aspectul stabilirii datei de la care începe să curgă prescripţia dreptului Consiliului Concurentei de a aplica sancţiuni, prin prisma prevederilor art. 61 alin. (1) şi (2) din lege.

10. Apreciază că în mod neîntemeiat şi contradictoriu a fost reţinut de către instanţă că ultimul act anticoncurenţial a avut loc la data de 15.07.2009, atât timp cât, chiar prin sentinţa pronunţată, curtea a constatat că exista un acord al pârţilor cu privire la clauza Promo până la data de 31.12.2009, durata reţinută în decizie este de 4 ani, durata este determinată pe ambele paliere ale încălcării (clauza RPM şi clauza Promo), data de 31.12.2009 fiind data la care a încetat fapta anticoncurenţială cu caracter de continuitate a A. (data săvârşirii ultimului act anticoncurenţial în cauză).

11. Or, cu toate că reţine o durată a faptei de 4 ani, prima instanţă a apreciat greşit că încălcarea a încetat la data de 15.07.2009, în condiţiile în care încălcarea a început la data de 01.01.2006 (data intrării în vigoare a primului contract încheiat între B. şi A. analizat in decizie, Acordul comercial de vânzare-cumpărare nr. x/02.06.2006 menţionat la par. 1454 din decizie).

12. În acest sens, învederează că a constatat în sarcina A. şi a B. existenţa unei singure fapte contravenţionale, constând într-un complex de înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect: stabilirea directă a preţurilor de vânzare (prin clauza RPM) şi stabilirea indirectă a preturilor de vânzare (prin clauza Promo). Fapta contravenţională reţinută în sarcina B. şi a intimatei-reclamante a avut ca obiect restricţionarea concurenţei pe piaţă, pe de o parte prin restrângerea libertăţii cumpărătorului (retailerul), prin clauza RPM, şi, pe de altă parte, prin restrângerea libertăţii furnizorului, prin clauza Promo, în a-şi stabili politica de preţ.

13. Prin urmare, doar în ceea ce priveşte clauza RPM ultimul act anticoncurenţial s-a săvârşit la data de 15.07.2009. În privinţa clauzei Promo, ultimul act anticoncurenţial s-a săvârşit la data de 31.12.2009, aceasta fiind data până la care a considerat că a fost săvârşită încălcarea constând în cele două înţelegeri anticoncurenţiale care formează conţinutul constitutiv al contravenţiei. Argumentul esenţial în această privinţă este furnizat de par. 1779 din decizie, în care se arată că durata încălcării reţinute în sarcina A. este de 4 ani (faptele fiind săvârşite in intervalul 2006-2009). Implicit, instanţa a validat perioada de 4 ani reţinută de C. civ., deoarece pe această durată îşi întemeiază raţionamentul referitor la incidenţa prescripţiei. Dacă ar fi apreciat că fapta s-a epuizat la data de 15.07.2009, aşa cum a reţinut instanţa că reiese din decizia contestata, durata faptei ar fi fost de 3 ani si 6 luni (operând o rotunjire în favoarea reclamantei, fără a mai lua in calcul cele 15 zile din luna iulie 2009).

14. Durata reţinută în decizie este de 4 ani, ceea ce denotă faptul că nu s-a raportat ca dată a ultimei încălcări la 15.07.2009, ci la 31.12.2009, data la care s-a epuizat fapta corespunzătoare celui de-al doilea palier al încălcării, respectiv clauza Promo. În concluzie, este o faptă cu caracter continuu, care constă în înţelegeri anticoncurenţiale săvârşite pe două paliere, cel de-al doilea palier (acordul anticoncurenţial de fixare a preţului de vânzare al produselor A. către alte reţele de magazine, respectiv clauza Promo) epuizându-se la data de 31.12.2009, situaţie în care prescripţia începe să curgă doar de când fapta este epuizată, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (2) teza a 2-a din Legea concurenţei.

15. Prin urmare, chiar si in situaţia in care nu s-ar primi interpretarea pe care o consideră corectă cu privire la acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive si care nu pot fi limitate la ordinul de declanşare a investigaţiei, ca ultim act, aşa cum susţine A., termenul de prescripţie începe să curgă, oricum, de la data de 31 decembrie 2009, prin urmare termenul de 5 ani la care se raportează reclamanta şi care nu ar mai putea fi întrerupt in accepţiunea sa s-ar fi împlinit, oricum, la data de 31 decembrie 2014.

16. Or, soluţia de constatare a încălcării şi de sancţionare în cauză a fost adoptata la data de 9 decembrie 2014, astfel cum rezultă din minuta de deliberare a Plenului Consiliului Concurentei cu privire la acest caz, prin urmare în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani aplicabil în cauză în interpretarea A..

17. În concluzie, din motivarea hotărârii rezultă o serie de incongruenţe care nu susţin data apreciată de instanţă ca fiind momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv 15.07.2009. Practic, instanţa a înlăturat în mod nejustificat din durata faptei clauza Promo în intervalul 15.07.2009-31.12.2009, deşi a reţinut că exista un acord al părţilor cu privire la clauza Promo până la 31.12.2009, clauza Promo reprezintă al doilea palier al încălcării săvârşite de A., la durata faptei au fost avute in vedere perioadele in care au existat înţelegeri privind fixarea preturilor pe ambele paliere ale încălcării, durata faptei prevăzută în decizie este de 4 ani.

18. Totodată, nu a susţinut că fapta este continuă până în luna mai 2011 (că s-a epuizat la aceasta dată), ci a învederat faptul că în luna mai 2011 au fost transmise societăţii cereri de informaţii de natură a întrerupe curgerea termenului de prescripţie, întrucât reprezintă acţiuni ale autorităţii întreprinse în scopul investigării încălcării.

19. Recurentul a arătat, în continuare, că acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive reprezintă orice demers procedural întreprins în scopul investigării încălcării. Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie, prima instanţă a interpretat greşit prevederile art. 62 alin. (2) din Lege, un astfel de efect îl poate avea orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurentei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii.

20. Modificările art. 62 din lege aduse prin O.U.G. nr. 31/2015 nu reprezintă modificări de fond in ceea ce priveşte acţiunile ce întrerup termenul prescripţiei extinctive. Instituţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale în materie de concurenţă a fost inspirată de legislaţia europeană, Regulamentul (CE) nr. 1/2003, normele prescripţiei dreptului de a aplica sancţiunea contravenţională, în vigoare la data adoptării soluţiei de sancţionare în prezenta cauza (09.12.2014), au fost introduse prin O.U.G. nr. 121/2003, prin care s-a realizat transpunerea acquis-ului comunitar în domeniul concurentei, termenele de prescripţie, inclusiv in ceea ce priveşte întreruperea, fiind armonizate cu prevederile europene cuprinse în Regulamentul nr. 1/2003).

21. În ceea ce priveşte modificarea adusa art. 62 prin O.U.G. nr. 31/2015, aşa cum rezultă din Nota de fundamentare a acestui act normativ, modificarea art. 62 în ceea ce priveşte cauzele care întrerup curgerea termenului de prescripţie a vizat doar asigurarea unei identităţi de formă a exprimării, pentru evitarea riscului unor interpretări greşite ale normelor incidente prescripţiei extinctive în dreptul naţional. Prin urmare, înainte de apariţia O.U.G. nr. 31/2015, care asigură doar o corespondenţă de ordin formal şi nu de conţinut cu prevederile art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie sunt acţiunile întreprinse de autoritate în scopul investigării încălcării.

22. Expresia "în scopul declanşării unei investigaţii" din cuprinsul art. 62 alin. (1) din lege, în vigoare la data adoptării deciziei de sancţionare, nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanşare a investigaţiei, înţelesul construcţiei "în scopul declanşării unei investigaţii" fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii (deci de realizare a investigaţiei, de derulare a acesteia), care nu se limitează la momentul prim de deschidere a unei investigaţii. Doar această interpretare corespunde scopurilor existenţei instituţiei întreruperii cursului prescripţiei extinctive în orice materie de drept.

23. În cauză, ulterior declanşării investigaţiei (în luna septembrie 2009), au fost efectuate multiple acte de procedură de natură a întrerupe cursul prescripţiei, aşa cum sunt cererile de informaţii adresate părţilor implicate, printre care şi A.. Totodată, Raportul de investigaţie a fost comunicat părţilor în luna august 2014. Interpretarea promovată de societatea A. izolează în mod artificial actul care marchează debutul unei investigaţii, respectiv ordinul Preşedintelui, de totalitatea actelor procedurale pe care le are la dispoziţie pentru investigarea încălcărilor legii, ultimul act întreruptiv al termenului de prescripţie fiind reprezentat de orice demers oficial al autorităţii, adus la cunoştinţa pârţii, întreprins de autoritate pentru investigarea încălcării. Doar în această ultimă interpretare instituţia întreruperii termenului de prescripţie poate funcţiona.

24. În primul rând, interpretarea sa este susţinută de următoarele argumente: prescripţia previne şi sancţionează pasivitatea autorităţii; întreruperea termenului de prescripţie reprezintă posibilitatea conferită de legiuitor de prelungire a termenului de analiză în situaţia în care autoritatea este activă şi intervine pentru restabilirea ordinii de drept, singura limitare impusă expres de lege fiind cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul de a impune sancţiuni, marcat de împlinirea perioadei egale cu dublul termenului de prescripţie aplicabil pentru săvârşirea încălcării; instituţia întreruperii termenului de prescripţie trebuie să poată fi incidentă în toate situaţiile, or, dacă s-ar accepta interpretarea promovată de A., întreruperea termenului de prescripţie nu poate opera în cazul în care autoritatea emite ordin de declanşare a investigaţiei pentru analiza unei încălcări continue (neepuizate) la data deschiderii investigaţiei, consumarea faptei intervenind ulterior, pe parcursul investigaţiei; exemplul extrem este reprezentat de situaţia în care autoritatea declanşează investigaţie cu o zi înainte de epuizarea faptei; având în vedere că emisese deja ordin de declanşare a investigaţiei, întreruperea termenului de prescripţie nu ar mai fi posibilă, autoritatea de concurenţă ar trebui să închidă vechea investigaţie după epuizarea faptei şi să deschidă o nouă investigaţie, pentru ca să îşi găsească aplicabilitate întreruperea termenului de prescripţie, situaţie ilogică şi în contra principiului eficienţei realizării actului administrativ. Singura limitare impusă expres de legiuitor este cea referitoare la termenul special în care se prescrie dreptul de a aplica sancţiunea, respectiv 10 ani de la data săvârşirii faptei.

25. În al doilea rând, inclusiv alin. (2) al art. 62 din lege consolidează argumentul potrivit căruia orice act întreprins de Consiliul Concurentei în scopul investigării unei încălcări întrerupe termenul de prescripţie, una dintre situaţiile enumerate ca întrerupând termenul de prescripţie fiind începerea procedurilor legale, căreia se circumscriu toate acţiunile oficiale întreprinse de autoritatea de concurenţă pentru investigarea unei încălcări, numeroase astfel de acte procedurale fiind ulterioare declanşării: procedura de inspecţie; procedura adoptării de măsuri interimare pentru a preveni riscul apariţiei unui prejudiciu grav şi ireparabil adus concurenţei; procedura acceptării propunerilor de angajamente; procedura comunicării raportului de investigaţie şi a formulării de observaţii la acesta de către întreprinderile implicate în exercitarea dreptului la apărare; procedura de acces la dosar în care părţilor implicate li se aduce la cunoştinţă probatoriul care demonstrează săvârşirea faptei şi existenta vinovăţiei; procedura audierii părţilor. Practic, interpretarea oferită de prima instanţă invalidează faţă de oricare din procedurile menţionate natura de act ce întrerupe termenul de prescripţie, în condiţiile în care toate aceste acte procedurale sunt, prin excelenţă, menite a întrerupe termenul de prescripţie, ca instituţii juridice prezente la nivel de principiu în activitatea de ancheta/cercetare/investigare din toate ramurile de drept.

26. Mai mult, actele care întrerup termenul de prescripţie, prevăzute la art. 62 alin. (2) din Lege, sunt enumerate cu titlu exemplificativ, iar nu limitativ, fapt ce implică, fără echivoc, existenţa şi a altor situaţii care întrerup termenul de prescripţie.

27. O dovadă in sensul existenţei unei enumerări exemplificative, iar nu exhaustive, este folosirea, în cuprinsul textului alin. (2) al art. 62, a sintagmei "în principal", ce precede enumerarea respectivă. Prin urmare, în forma în vigoare la data adoptării soluţiei de sancţionare în cauză, comunicarea raportului de investigaţie, deşi nu era prevăzută expres, constituia un act întrerupător de prescripţie.

28. În al treilea rând, la momentul introducerii în lege a art. 61-62, cererile de informaţii (prevăzute ca acţiuni ce întrerup cursul prescripţiei) se puteau formula doar în cadrul investigaţiilor autorităţii privind posibile practici anticoncurenţiale, şi nu anterior declanşării investigaţiei. Prin urmare, cererile de informaţii erau acte ulterioare deschiderii investigaţiei, întreprinse în scopul investigării încălcării, întreruperea termenului de prescripţie survenind, astfel, după declanşarea investigaţiei în cauză, potrivit art. 41 din legea în vigoare în urma modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 121/2003 aprobată prin Legea nr. 184/2004; în prezent (ca urmare a O.U.G. nr. 75/2015), cererile de informaţii pot fi formulate şi anterior declanşării unei investigaţii, potrivit art. 34 alin. (2) din lege.

29. În concluzie, având în vedere că între textul art. 62 din lege în vigoare la data adoptării soluţiei de sancţionare şi textul în vigoare începând cu data de 30.06.2015 nu au intervenit modificări de fond, de conţinut, în ceea ce priveşte cauzele de întrerupere, ci doar modificări de ordin formal, pentru a înlătura riscul unor interpretări confuze, este greşită interpretarea că voinţa reală a legiuitorului la momentul edictării normei supuse dezbaterii este demonstrată de modificările şi completările aduse Legii concurenţei prin O.U.G. nr. 31/2015.

30. Investigaţia autorităţii de concurenţă nu poate fi limitată, contrar instanţei de fond, la o durata de 5 ani. Legea concurenţei nu a instituit o durată standard a investigaţiilor în materia practicilor anticoncurenţiale. Instanţa a instituit un termen standard de derulare a investigaţiilor, de maxim 5 ani de la data deschiderii acestora, însă nu se poate aplica un şablon temporal unei investigaţii privind o posibilă practică anticoncurenţială, întrucât fiecare investigaţie are propriul grad de complexitate, prin prisma faptelor analizate, al numărului de întreprinderi, al pieţei analizate, al aspectelor procedurale care pot interveni în cauză etc. În acest sens, în cazul Hoechst (T-410/2003), instanţa europeană a reţinut:

"223. (...) termenul de prescripţie expira. în orice caz, sub rezerva unei eventuale suspendări du pa 10 ani daca prescripţia este întrerupta conform articolului 2 alin. (1) din acest regulament astfel încât Comisia nu poate, sub sancţiunea împlinirii termenului de prescripţie, sa întârzie pe o perioada nedeterminata decizia sa cu privire la amenzi (Hotărârea CMA C6M şi alţii/Comisia, punctul 220 de mai sus, punctul 324)".

31. Or, potrivit legislaţiei naţionale, termenul în care Consiliul Concurenţei are obligaţia să-şi exercite prerogativele este limitat de prescripţia specială, potrivit art. 62 alin. (4). Stingerea prin efectul legii a dreptului neexercitat în termenul de prescripţie are o funcţie sancţionatorie faţă de pasivitatea deţinătorului dreptului respectiv. Într-un raport de drept public, prescripţia sancţionează atitudinea pasivă a autorităţii în a interveni şi a restabili ordinea legală, limitând, în acest mod, perioada în care aceasta poate acţiona.

32. Un argument relevant este faptul că în cazul in care legiuitorul a urmărit să stabilească durata maximă a unei investigaţii, a reglementat expres acest aspect, cazul analizei operaţiunilor de concentrare economică notificate Consiliului Concurenţei în vederea verificării compatibilităţii acestora cu un mediu concurenţial normal, pentru care legea a instituit un termen maxim al investigaţiei de 5 luni de la primirea notificării complete a operaţiunii de concentrare economică, potrivit art. 45 din Legea concurenţei.

33. Totodată, în doctrina şi în jurisprudenţa europeană s-a reţinut, prin raportare la durata rezonabilă a investigaţiilor Comisiei Europene, că natura rezonabilă a duratei investigării nu poate fi evaluată prin raportare la o limită maximă precisă determinată într-o manieră abstractă, ci trebuie înţeleasă în lumina circumstanţelor specifice ale fiecărui caz, ceea ce constituie, în egală măsură, un argument pentru faptul că nu poate fi determinat, în absenţa unei prevederi exprese, un interval temporal standard de derulare a investigaţiei, singura limitare temporală (maximă) fiind punctată de împlinirea dublului termenului de prescripţie.

34. Recurentul arată în continuare că interpretarea potrivit căreia ultimul act de natură a întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive este ordinul de declanşare a investigaţiei face inaplicabilă instituţia întreruperii termenului de prescripţie in cazul contravenţiilor cu caracter de continuitate neepuizate la data declanşării investigaţiei.

35. Cele reţinute de instanţă privind faptul că în cazul contravenţiilor neepuizate la data declanşării investigaţiei nu se pune problema întreruperii termenului de prescripţie, fiind necesar ca investigaţia să se finalizeze în termen de 5 ani de la data epuizării faptei, conduce la juxtapunerea în mod artificial a două instituţii distincte, respectiv determinarea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie şi întreruperea curgerii termenului de prescripţie.

36. Având in vedere ca prescripţia operează de la momentul la care fapta s-a consumat/epuizat, iar întreruperea prescripţiei intervine în situaţia in care termenul de prescripţie începe să curgă, dacă ultimul act ce are aptitudinea de a întrerupe curgerea termenului de prescripţie este ordinul de declanşare a investigaţiei, înseamnă că pentru faptele continue care s-au epuizat după declanşarea investigaţiei nu ar mai putea interveni întreruperea termenului de prescripţie, investigaţia fiind deja declanşată înainte de epuizarea faptei; practic, ulterior epuizării faptei, nu ar mai avea posibilitatea aplicării instituţiei întreruperii termenului de prescripţie, cu toate că momentul declanşării investigaţiei s-a situat în timpul săvârşirii faptei continue (neepuizate), iar într-o asemenea situaţie termenul de prescripţie nici nu începuse să curgă pentru a se putea pune problema vreunei întreruperi. O astfel de instituţie reprezintă un beneficiu acordat de lege pentru intervenţia activă a autorităţii de restabilire a legalităţii, beneficiu ce trebuie să survină în toate situaţiile, pentru toate tipurile de contravenţii investigate, prin urmare nu doar în cazul contravenţiilor epuizate la data declanşării investigaţiei; contrar interpretării primei instanţe, prelungirea termenului de analiză de care dispune autoritatea prin întreruperea cursului termenului de prescripţiei trebuie să intervină inclusiv in cazul contravenţiilor cu caracter de continuitate neepuizate la data declanşării investigaţiei, singura restricţie a perioadei de investigaţie impusă expres de lege decurgând din împlinirea perioadei egale cu dublul termenului de prescripţie aplicabil pentru săvârşirea încălcării (maxim 10 ani de la data epuizării faptei).

37. Misiunea autorităţii de concurenţă este depistarea, sancţionarea şi restabilirea jocului corect al concurentei pe piaţă, în special în ceea ce priveşte înţelegerile hard-core (precum înţelegerile de fixare a preţului) şi abuzurile de poziţie dominantă, tipuri de fapte caracterizate de continuitate în timp, motiv pentru care legiuitorul le-a stabilit un cadru juridic cu totul aparte, diferenţiindu-le de simplele contravenţii din dreptul comun, reglementate de O.G. nr. 2/2001, regula din acest din urmă act normativ fiind instituită, cu precădere, asupra faptelor consumate la momentul săvârşirii, cele cu caracter continuat fiind mai reduse ca număr.

38. Or, în condiţiile în care în dreptul contravenţional, de principiu, intervenţia forţei de constrângere a statului nu are aceleaşi efecte ca în dreptul penal şi nu conduce automat la stoparea faptei, iar înţelegerile hard-core se pot întinde pe o perioadă lungă, chiar de 10-15 ani, dar declanşarea investigaţiei are loc preponderent anterior epuizării acestor fapte, din acest moment începând să curgă termenul de prescripţie, ar însemna că în cele mai multe cazuri nu există întreruperea termenului de prescripţie (art. 62 fiind, astfel, redundant), pentru că declanşarea investigaţiei s-a produs chiar înainte să înceapă curgerea termenului de prescripţie.

39. Argumentul relevant pentru faptul că practicile anticoncurenţiale sunt susceptibile, preponderent, de continuitate în timp şi după declanşarea investigaţiei, este reprezentat de reglementarea în Legea concurenţei a două instrumente de restabilire a mediului concurenţial preluate din dreptul european, respectiv măsurile interimare şi angajamentele, reglementate de prevederile art. 48 şi art. 47 din Legea concurenţei.

40. Trăsătura comună acestora este continuitatea în timp, după data declanşării investigaţiei, a practicilor posibil anticoncurenţiale investigate, ceea ce implică necesitatea adoptării unor măsuri de natură a înlătura iminenţa unui prejudiciu grav si ireparabil adus concurentei prin respectiva faptă neepuizată (în cazul măsurilor interimare), respectiv de a elimina problemele de concurenţă generate de respectiva faptă şi care au determinat Consiliul Concurenţei să declanşeze investigaţia (în cazul instituţiei angajamentelor).

41. Interpretarea că în cazul contravenţiilor continue nu poate interveni întreruperea termenului de prescripţie atrage invalidarea naturii de act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie a unor instituţii specifice dreptului concurentei, precum măsurile interimare.

42. O decizie privind adoptarea de măsuri interimare poate fi adoptată în cazul în care se constată prima facie o încălcare a regulilor de concurenţă şi producerea unor prejudicii serioase şi ireparabile prin continuarea respectivei practici până la adoptarea unei decizii finale a autorităţii de concurenţă, decizia prin care se impun măsuri interimare constituie un demers al autorităţii de concurenţă ce are, cu evidenţă, natura unui act întrerupător al cursului termenului prescripţiei extinctive până la adoptarea deciziei finale.

43. A aplica interpretarea că, în cazul contravenţiilor continue, nu intervine întreruperea termenului de prescripţiei, conduce, în fapt, la inaplicabilitatea acestei instituţii, întrucât implică faptul că decizia de impunere a măsurilor interimare, deşi reprezintă unul din cele mai puternice instrumente prin intermediul cărora, în cursul unei investigaţii, Consiliul poate determina o corectare rapidă şi indispensabilă a disfuncţionalităţilor mediului concurenţial, nu are aptitudinea de a întrerupe curgerea termenului prescripţiei, interpretare ce este în contra sensului şi finalităţii acestei instituţii.

44. Interpretarea că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act ce întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive determină o aplicare neuniformă a prevederilor naţionale şi europene incidente.

45. Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea art. 101 din TFUE pentru perioada 2007-2009. În situaţia în care Comisia Europeana ar fi investigat ea însăşi posibila încălcare a art. 101 din Tratat, cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive ar fi fost aplicate potrivit art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, conform căruia acţiunile care întrerup curgerea termenului de prescripţie sunt cele întreprinse în scopul investigării încălcării, termenul de prescripţie ar fi fost întrerupt, ca ultim act, de orice acţiune întreprinsă în scopul investigării, dreptul Comisiei de a aplica o sancţiune nefiind prescris. O astfel de ipoteză face ca interpretarea A. să nu poate fi primită, în contextul necesităţii instituirii unei congruenţe între normele de la nivel european şi cele de la nivel naţional şi a unei convergenţe de interpretare.

46. Având în vedere modalităţile de interpretare a normelor juridice invocate de prima instanţa, consideră că interpretarea propusă de intimata-reclamanta este contrară şi regulilor interpretării logice şi sistematice a legii:

- interpretarea logică, întrucât specificul încălcărilor în materie de concurenţă, extinderea lor pe durate mari de timp, se reflectă inclusiv în modalitatea concretă de investigare a faptelor anticoncurenţiale de către autoritate; spre deosebire de contravenţiile obişnuite, fapte care se consuma la momentul săvârşirii, contravenţiile prevăzute de Legea concurentei, derulându-se într-un orizont temporal extins, presupun continuarea lor si după intervenţia Consiliului Concurentei; rezultă că în majoritatea covârşitoare a cazurilor instrumentate de Consiliul Concurentei întreruperea termenului de prescripţie nu poate opera; în felul acesta, dispoziţia art. 62 din lege legala care reglementează întreruperea nu îşi mai găseşte, practic, aplicare în cazul practicilor epuizate după declanşarea investigaţiei, deşi una dintre regulile interpretării logice este ca norma juridică să fie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării sale.

- interpretarea sistematica a dispoziţiilor legii, întrucât este necesară o interpretare a dispoziţiilor art. 62 prin raportare la art. 34 din lege, din interpretarea sistematică a celor două texte, în forma în vigoare in anul 2003, când au fost introduse normele privind prescripţia extinctivă, precum şi la momentul epuizării faptei (2009), rezultând că la acel moment era exclusă posibilitatea legală a formulării de cereri de informaţii în realizarea examinării preliminare (prevăzută prin O.U.G. nr. 75/2010); din moment ce solicitările de informaţii sunt transmise ulterior emiterii ordinului de deschidere a investigaţiei, acesta nu este ultimul act care întrerupe termenul de prescripţie, neputând fi reţinută interpretarea promovată de A. in acest sens.

47. În concluzie, a arătat recurentul, dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiunea în cauză nu este prescris. Fapta anticoncurenţială s-a epuizat la sfârşitul anului 2009, moment de la care a început sa curgă termenul general de prescripţie de 5 ani, cursul termenului de prescripţie a fost întrerupt prin acţiuni precum transmiterea de solicitări de informaţii către A., în cuprinsul cărora se identifica atât obiectul investigaţiei, cât şi întreprinderile vizate de aceasta, în conformitate cu Ordinul nr. 318/2009, transmiterea Raportului de investigaţie în anul 2014. Cu fiecare întrerupere a termenului de prescripţie, un nou termen de 5 ani începea să curgă, ultima întrerupere a termenului de prescripţie având loc în anul 2014; relevanţă în caz are, însă, termenul special de prescripţie, care urma să se împlinească în anul 2019 (având în vedere că în ceea ce o priveşte pe A. fapta s-a epuizat în anul 2009). La data de 9 decembrie 2014, Consiliul Concurentei a adoptat soluţia in cazul dedus judecăţii, emiţând Decizia nr. 13/2015 în aprilie 2015, deci anterior expirării termenului special de prescripţie.

IV Apărările formulate de intimata reclamantă

48. Intimata reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

49. A arătat că au fost interpretate corect dispoziţiile art. 61 şi 62 din Legea nr. 21/1996, data la care a început să curgă termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 61 lit. b) din lege fiind 15.07.2009. Acest termen rezultă chiar din paragraful 1445 din decizie. În mod corect instanţa de fond a înlăturat teza pârâtului, reiterată şi în recurs, potrivit căreia valabilitatea clauzei Promo s-ar fi extins până la data de 31.12.2009, aceasta neputând fi luată în considerare, întrucât prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză. În plus, potrivit art. 52 din Legea nr. 21/1996, sunt nule de drept orice înţelegeri sau decizii interzise prin art. 5 şi 6 din prezenta lege, astfel încât, în primul rând nu trebuie constatată nulitatea unor astfel de convenţii sau practici, iar în al doilea rând, astfel de convenţii pot atrage răspunderea contravenţională sau chiar penală a părţilor, numai în măsura în care o astfel de răspundere decurge din săvârşirea de către acestea de acte sau fapte pe baza respectivelor înţelegeri. Acordul de voinţă existent la data încheierii înţelegerii anticoncurenţiale constituie prin el însuşi un act sau fapt anticoncurenţial în sine, sancţionabil ca atare, însă nu mai prezintă relevanţă ulterioară sub aspect contravenţional dacă nu este pus în practică sau executat.

50. Este esenţial să fie înlăturate susţinerile nefondate ale recurentei privind semnul egalităţii între durata încălcării şi durata contractului cu privire la instituţia prescripţiei dreptului de a aplica sancţiuni contravenţionale în regimul Legii nr. 21/1996.

51. Recurentul susţine că, deşi nu au mai existat promoţii efectuate ulterior lunii iulie 2009 şi nici încălcări decurgând din aplicarea clauzei Promo, încălcarea a continuat prin simplul efect al existenţei contractului ce conţine clauza Promo, ignorându-se aspectul de domeniul evidenţei, şi anume că simpla expirare a duratei unui contract nu poate constitui o încălcare a legii, un act sau fapt anticoncurenţial, în sensul prevederilor legale aplicabile prescripţiei. Din analiza dispoziţiilor legale se poate observa că termenul de prescripţie, potrivit legii în vigoare la data emiterii deciziei de sancţionare, putea fi întrerupt doar pentru cauze şi acţiuni anterioare deschiderii investigaţiei, inclusiv ordinul de declanşare a investigaţiei are efectul de a întrerupe termenul de prescripţie, cauzele de întrerupere a prescripţiei putând fi plasate în timp doar anterior deschiderii investigaţiei sau, cel mai târziu, să fi coincis ca moment cu data deschiderii investigaţiei.

52. Faptele incriminate reţinute în sarcina A. s-ar fi petrecut în intervalul 2005-2009, iar investigaţia care a întrerupt termenul de prescripţie conform art. 62 a început în data de 07.09.2009. În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară de 5 ani, începe să curgă de la data la care a fost emis ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei noi investigaţii. Aşadar, termenul de prescripţie nou de 5 ani care a început să curgă pe 07.09.2009 s-a împlinit pe data de 07.09.2014. Audierile în acest caz au avut loc în data de 23.10.2014, iar Decizia nr. 13 a fost emisă la data de 14.04.2015.

53. Modificarea prin O.U.G. nr. 31/2015, despre care recurentul pretinde că este făcută în scopul de a elimina unele confuzii, nu are efecte asupra legii în forma anterioară aplicabilă în speţă. În raport de perioada în care faptele au fost săvârşite, sunt aplicabile dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996 anterior modificării prin O.U.G. nr. 31/2015.

54. Referitor la susţinerile Consiliului Concurenţei, în cuprinsul motivării hotărârii instanţei de fond nu se reţine "o durată a faptei de 4 ani". Nu există nicio contradicţie în acest sens în motivarea hotărârii instanţei de fond, A. fiind sancţionată pentru o singură faptă contravenţională, săvârşită prin două tipuri de acte materiale, efectul anticoncurenţial al faptei contravenţionale săvârşite fiind produs prin funcţionarea simultană a celor două tipuri de clauze din contracte. Rezultă în mod clar că a existat o singuri faptă contravenţională, care în accepţiunea Consiliului Concurenţei a fost posibil să-şi producă efectele anticoncurenţiale numai în condiţiile în care ambele categorii de acte materiale prin care a fost săvârşită au existat simultan. În consecinţă, în situaţia în care unul din cele două tipuri de acte materiale ale contravenţiei a încetat să mai fie săvârşit a încetat şi fapta contravenţională în constituirea căreia intră respectivul act material. întrucât fapta există numai dacă există ambele tipuri de acte materiale reţinute de Consiliul Concurenţei.

55. Astfel cum s-a reţinut în Decizia nr. 13/2015, la data de 15.07.2009 au încetat actele materiale de săvârşire a contravenţiei constând în stabilirea directă a preţurilor de vânzare prin clauza RPM, şi o dată cu acestea şi singura faptă contravenţională reţinută a fi fost săvârşită de către A., chiar dacă ar fi existat în continuare clauza Promo până la 31.12.2009, întrucât fapta contravenţională reţinută a existat conform modului în care aceasta a fost descrisă chiar prin decizia de constatare si sancţionare. Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că "ultimul act anticoncurenţial a fost data de 15.07.2009, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani".

56. Prin afirmaţiile şi argumentele aduse în susţinerea recursului, recurentul dă o interpretare eronată şi în mod vădit pro causa legislaţiei concurenţei, subsumată scopului de a demonstra cu orice preţ că nu a greşit şi că cei 6,5 ani de investigaţii nu pot fi contrazişi de Legea concurenţei. Pentru aceasta, în mod constant face confuzie între actele şi faptele ce restrâng, împiedică sau denaturează concurenţa şi care constituie domeniul de aplicare a legii, conform art. 2 alin. (1) din lege, şi înţelegerile anticoncurenţiale interzise în mod expres prin art. 5 alin. (1) din lege.

57. Actele şi faptele anticoncurenţiale intervenite în raporturile verticale dintre furnizori şi revânzători decurg din contracte, iar acestea din urmă reprezintă înţelegeri anticoncurenţiale lovite de nulitate absolută, iar actele şi faptele anticoncurenţiale sunt exercitate tocmai pe baza unor astfel de înţelegeri nule de drept, de unde rezultă scopul de descurajare (disuasiv) urmărit de legislaţia concurenţei.

58. În ceea ce priveşte clauza Promo, cu privire la care se susţine că ar fi încetat la 31.12.2014, dată la care a încetat şi contractul care conţinea respectiva clauză, nu s-a reţinut că dincolo de data de 15.07.2009 aceasta şi-ar fi produs în vreun fel efecte, nereţinându-se niciun fel de încălcări. Prin urmare, chiar dacă formal înţelegerea anticoncurenţială prin obiect de natura clauzei Promo ar fi încetat la data 31.12.2014, întrucât această pretinsă încălcare nu a fost pusă în practică nu se poate reţine ca limită a duratei de încălcare şi în consecinţă ca ultim act de încălcare data de 31.12.2014.

59. În ceea ce priveşte momentul sancţionării A., Consiliul Concurenţei se raportează în mod greşit Ia data de 9.12.2014, când a avut loc şedinţa de deliberare, şi nu la data de 14.04.2015, când a fost emisă Decizia nr. 13/2015, actul administrativ individual prin care Consiliul Concurenţei a aplicat amenda, acesta fiind actul juridic care îşi produce efecte faţă de contravenientă şi nicidecum minuta deliberării, care nu reprezintă altceva decât un act de procedură internă întreprins în cadrul investigaţiei.

60. În raport de data emiterii actului administrativ se stabilesc şi se calculează orice termene care privesc drepturile sau obligaţiile care se nasc sau se sting prin respectivul act şi nu în raport de data la care organul administrativ a deliberat intern cu privire la aspectele care au făcut obiectul actului administrativ, indiferent că o astfel de deliberare se ia în cadrul unui organ colegial printr-o minută sau alt act comun, sau individual printr-o rezoluţie sau notă pusă direct pe cererea sau documentaţia care stă la baza emiterii actului administrativ. Prin urmare, în calculul termenului trebuie avută în vedere data de 14.04.2015 când a fost emisă Decizia nr. 13/2015, şi nu data de 9.12.2014.

61. Referitor la modificările art. 62 din lege aduse prin O.U.G. nr. 31/2015, în vigoare din 02.07.2015, care adaugă la reglementarea anterioară noi cauze de întrerupere a prescripţiei, ce pot fi plasate în timp şi ulterior declanşării investigaţiei, nu poate retroactiva cu privire la prescripţiile deja împlinite, cum sunt şi cele privind faptele pretins anticoncurenţiale din cauză, orice altă interpretare fiind neconstituţională.

62. În ceea ce priveşte O.U.G. nr. 121/2003, este evident că textele celor două categorii de norme (naţionale şi comunitare) nu sunt identice, legiuitorul naţional neprocedând la o preluare exactă a textelor din norma comunitară, dimpotrivă, reglementând în mod evident diferit instituţia juridică a întreruperii prescripţiei. Argumentul că interpretarea textului normei naţionale ar trebui făcută prin raportare la textul normei comunitare, care însă diferă sub aspectul conţinutului de norma naţională, nu poate fi primit, atât timp cât nimic nu ar fi fost mai simplu pentru legiuitorul naţional, dacă intenţia sa ar fi fost să reglementeze cauzele de întrerupere a prescripţiei în mod identic cu normele din dreptul comunitar, să preia pur şi simplu textul normei comunitare, fără nicio altă modificare de conţinut care să creeze "confuzii in procesul de interpretare", astfel cum de altfel a făcut-o prin O.U.G. nr. 31/2015.

63. În situaţia în care s-ar considera că normele cuprinse în O.U.G. nr. 31/2015 sunt norme interpretative, atunci instanţa nu ar putea să ia în considerare modul de interpretare stabilit prin această ordonanţă, motivat pe faptul că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. civ., norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.

64. Intimata a mai arătat, cu privire la argumentul prezentat privind cererile de informaţii, că abia prin Legea nr. 184/2004 de aprobare a O.U.G. nr. 121/2003 textul art. 41 a căpătat forma indicată de către Consiliul Concurenţei, care omite faptul că începând cu data intrării în vigoare a acestei modificări inspectorii de concurenţă puteau formula cereri de informaţii nu doar în realizarea investigaţiilor, astfel cum greşit se susţine, ci şi în realizarea atribuţiilor conferite în baza legii, prin urmare şi în afara derulării unor investigaţii.

65. Modificarea legislativă adusă prin art. 41 din O.U.G. nr. 75/2010 nu introduce posibilitatea formulării de cereri de informaţii şi anterior declanşării unei investigaţii, această posibilitate existând şi anterior, astfel cum rezultă din art. 41, ci introduce ca element de noutate faptul că în cazul unor astfel de cereri de informaţii nu mai există posibilitatea aplicării unei sancţiuni în cazul în care întreprinderea refuză să transmită informaţiile şi documentele necesare. Raţionamentul referitor la circumscrierea exemplelor de situaţii de întrerupere a prescripţiei la ipoteza alin. (1) al art. 61, respectiv numai la acele acte ale autorităţii care sunt îndeplinite "în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii", este deopotrivă valabil şi pentru "solicitările de informaţii, în scris".

66. Referitor la susţinerile Consiliului Concurenţei că instanţa a instituit un termen standard de derulare a investigaţiilor, de maxim 5 ani de la data deschiderii acestora, a arătat că instanţa de fond nu a instituit un asemenea termen. Instanţa de fond a procedat doar la interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, limitarea în timp a duratei de investigare a fost şi este limitată în timp prin voinţa legiuitorului care a edictat norma legală referitoare la intervenirea prescripţiei şi nicidecum prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond.

67. Pentru o corectă aplicare a mecanismelor prescripţiei în dreptul concurenţei, trebuie avută în considerare o altă noţiune specifică acestei materii, respectiv aceea a "duratei rezonabile a investigaţiei". Investigaţiile derulate de către autorităţile de concurenţă sunt de regulă activităţi complexe, care au nevoie de perioade lungi de timp - între 1 şi 3 ani, în medie - pentru a fi finalizate, investigaţiile privind posibile fapte anticoncurenţiale deosebindu-se sub acest aspect de analiza faptelor contravenţionale din alte domenii. Durata mare, cauzată de complexitate, este principala raţiune pentru care termenul de prescripţie în ceea ce priveşte aplicarea de sancţiuni pentru fapte anticoncurenţiale este de 5 ani, superior termenului de prescripţie comun în materie contravenţională, de 6 luni. Un astfel de termen, care este de 10 ori mai lung decât termenul de prescripţie aplicabil altor fapte contravenţionale, este suficient pentru analiza celor mai complexe fapte anticoncurenţiale.

68. În jurisprudenţa românească, principiul duratei rezonabile a investigaţiei a fost recunoscut prin Decizia nr. 3221/17.06.2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2009, obiectul investigaţiei l-au constituit mai multe fapte de abuz de poziţie dominantă ale Poştei Române, care continuaseră şi după declanşarea investigaţiei, prin urmare era cu mult mai complex şi mai dificil de instrumentat decât faptele simple, de posibilă fixare a preţului de revânzare, pretinse a fi fost săvârşite prin Decizia nr. 13/14.04.2015. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în decizia menţionată că "autoritatea de concurenţă nu a alocat resursele umane, materiale etc necesare şi nu a dispus măsurile organizatorice necesare finalizării investigaţiei într-un termen rezonabil, termenul de aproape 5 ani de la declanşarea investigaţiei constituind o depăşire a unei durate rezonabile".

69. Investigaţia în cauză nu a fost, la rândul său, foarte complexă, sub aspectul faptelor investigate, iar faptul că autoritatea de concurenţă a înţeles să reunească într-o singură investigaţie mai mare mai multe raporturi verticale distincte, este rezultatul opţiunii neîngrădite a acesteia. Consiliul Concurentei nu doar că nu a efectuat demersurile necesare pentru a se alinia opiniei exprimate în jurisprudenţă, dar, aşa cum rezultă din întâmpinare, invocă un termen special de prescripţie de 10 ani, în condiţiile în care termenul de prescripţie din actualul art. 61 alin. (1) lit. b) al Legii concurenţei, pentru astfel de situaţii, este, fără niciun dubiu, de 5 ani, acesta fiind deja un termen special, faţă de cel de drept comun, iar cei 10 ani sunt doar un maxim special la care se poate ajunge doar în anumite condiţii limitative. Este clar că autoritatea de concurenţă nu a considerat niciun moment în cursul derulării investigaţiei că aceasta trebuie finalizată în termen de 5 ani de la declanşarea investigaţiei, considerând că se află la adăpostul "termenului special de prescripţie de 10 ani".

70. Referitor la susţinerile privind contravenţiile cu caracter de continuitate neepuizate la data declanşării investigaţiei, a arătat că întreruperea nu este obligatoriu să intervină în toate situaţiile. În astfel de cazuri, termenul de prescripţie de 5 ani începe să curgă mai târziu de data începerii investigaţiei, şi prin urmare se împlineşte mai târziu decât în celelalte cazuri pentru care, prin efectul întreruperii, termenul de prescripţie de 5 ani a reînceput să curgă la data ordinului de declanşare a investigaţiei. În consecinţă, termenul de prescripţie este acelaşi în toate situaţiile, respectiv 5 ani.

71. Referitor la susţinerile privind măsurilor interimare ca act întrerupător al cursului prescripţiei, raţionamentul prezentat nu poate fi reţinut pentru că nu există nicio dispoziţie legală în cuprinsul Legii concurenţei care să stabilească faptul că măsurile interimare dispuse de Consiliul Concurenţei întrerup prescripţia dreptului de a aplica sancţiuni în cazul investigat în care au fost dispuse astfel de măsuri. Nu vede prin ce este împiedicată o măsură interimară să îşi producă efectele urmărite la dispunerea ei, respectiv încetarea, restabilirea sau menţinerea condiţiilor de concurenţă efectivă sau încetarea sau eliminarea unei fapte anticoncurenţiale, dacă nu i se recunoaşte pretinsul caracter de act întrerupător al prescripţiei

72. Referitor la susţinerile privind necesitatea respectării principiului aplicării uniforme a prevederilor incidente în materie ce reclamă ca dispoziţiile naţionale să fie congruente cu cele europene, arată că lipseşte premisa de bază, respectiv investigarea cazului de către Comisia Europeană. Dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 nu sunt aplicabile în speţă, întrucât privesc doar cazurile în care investigaţiile sunt efectuate de Comisia Europeană sau de autorităţile naţionale de concurenţă la solicitarea Comisiei Europene, iar în prezenta cauză investigaţia a fost declanşată şi efectuată din oficiu de către autoritatea naţională de concurenţă.

73. Dispoziţiile art. 35 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, care prevăd că statele membre îşi desemnează autoritatea sau autorităţile de concurenţă responsabile cu aplicarea art. 81 şi 82 din Tratat, astfel încât dispoziţiile prezentului regulament să fie efectiv respectate, trebuie interpretate în sensul în care autorităţile naţionale de concurenţă sunt chemate şi competente deopotrivă să asigure respectarea efectivă doar a acelor dispoziţii din regulament care le privesc pe ele şi nu cele referitoare la Comisie.

74. Referitor la susţinerile recurentului privind interpretarea logică şi sistematică a dispoziţiilor legii, arată că regimul juridic al prescripţiei este întotdeauna imperativ, iar cauzele de întrerupere sunt prevăzute tot imperativ şi interpretate limitativ. Aşadar, nu există niciun temei legal de interpretare prin care să se extindă aplicarea unor cauze de întrerupere plasate în timp după declanşarea investigaţiei, pentru fapte al căror termen de prescripţie s-a împlinit înainte de intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 31/30.06.2015. Norma legală cuprinsă în art. 62 a fost interpretată de instanţa de fond în sensul aplicării ei corecte şi nicidecum în sensul neaplicării ei.

V Cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene

75. Prin încheierea din data de 14 februarie 2019, a fost admisă cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene formulată de recurentul-pârât Consiliul Concurenţei. În temeiul articolului 267 TFUE, a fost sesizată Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarea întrebare preliminară:

"Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE se interpretează în sensul că impun autorităţilor judiciare din statele membre obligaţia de a interpreta normele naţionale care reglementează prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale în acord cu reglementarea cuprinsă în articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 şi se opun interpretării unei norme de drept naţional în sensul că prin act de întrerupere a prescripţiei se înţelege doar actul formal de declanşare a procedurii de investigare a unei practici anticoncurenţiale, fără ca acţiunile ulterioare întreprinse în scopul investigării acesteia să intre în aceeaşi sferă a actelor de întrerupere a prescripţiei ?"

76. În temeiul articolului 412 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., a fost suspendată judecarea recursului până la pronunţarea de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a hotărârii preliminare.

77. Prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, pronunţată în cauza C-308/19, în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit următoarele:

1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 101 şi 102 TFUE prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii.

2) Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere.

V Considerentele instanţei de recurs

78. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", invocat prin cererea de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

79. La data de 7 septembrie 2009, Consiliul Concurenţei a deschis din oficiu 4 investigaţii pe piaţa de retail alimentar, în temeiul prevederilor art. 26 lit. a) şi art. 34 lit. a) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, împotriva: B. S.R.L., C. şi D. S.R.L. şi furnizorii acestora; E. S.R.L. şi F. S.R.L. şi furnizorii acestora; G. S.R.L. şi furnizorii acesteia şi H. S.A. şi furnizorii acesteia. În scopul unei mai bune administrări, cele patru investigaţii au fost conexate prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurentei nr. 856 din data de 18 iulie 2012.

80. La data de 12 august 2014, Consiliul Concurenţei a comunicat reclamantei Raportul investigaţiei, iar la data de 23 octombrie 2014 au avut loc audierile în fata plenului Consiliului. La data de 09.12.2014 au avut loc deliberările în cadrul Consiliului Concurenţei, adoptându-se minuta hotărârii, iar ulterior a fost emisă Decizia nr. 13/14.04.2015.

81. Consiliul Concurenţei a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE de către societatea B. S.R.L. şi furnizorii acesteia, printre care reclamanta A. S.R.L., prin încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurentei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorilor.

82. În temeiul art. 53 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, a fost sancţionată reclamanta A. S.R.L. pentru încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE, prin încheierea unor înţelegeri anticoncurenţiale având ca obiect restricţionarea preţurilor în cadrul promoţiilor desfăşurate în lanţurile de retail alimentar între anii 2005-2009, cu 2.324.484 RON amendă contravenţională.

83. Prin cererea de chemare în judecată soluţionată prin sentinţa recurată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea parţială a Deciziei nr. 13/14.04.2015, în ceea ce o priveşte.

84. În motivarea cererii de anulare, reclamanta a invocat faptul că a intervenit prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, dreptul la acţiune al Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni pentru încălcarea prevederilor Legii concurenţei nr. 21/1996 fiind exercitat peste termenul de 5 ani prevăzut de ar. 61 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, precum şi alte motive de nelegalitate a deciziei.

85. Prin sentinţa recurată, instanţa de fond, verificând cu prioritate susţinerile privind prescrierea dreptului pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională, apreciind că acestea fac de prisos administrarea probatoriilor şi analizarea celorlalte motive de nelegalitate invocate, a constatat întemeiate motivele privind prescripţia dreptului de a aplica sancţiunea, a constatat prescris dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională şi a dispus anularea parţială a deciziei Consiliului Concurenţei nr. 13/14.04.2005 în ceea ce o priveşte pe reclamantă. Celelalte motive de nelegalitate a deciziei atacate nu au mai fost analizate de instanţa de fond.

86. Instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că, astfel cum s-a stabilit în decizia contestată, faptele anticoncurenţiale au avut un caracter de continuitate, săvârşindu-se în timp în perioada 2006-2009, iar ultima încălcare constatată, ultimul act anticoncurenţial, a fost la data de 15.07.2009, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 61 alin. (1) lit. b) din Legea 21/1996. După acest moment, Consiliul Concurenţei a emis Ordinul de începere a investigaţiei la data de 7 septembrie 2009, ultimul act al autorităţii de concurenţă care putea să conducă la întreruperea cursului prescripţiei.

87. Cum Consiliul Concurenţei a deliberat, a constatat încălcarea şi a dispus sancţionarea reclamantei cu amendă în cuantum de 2.324.484 RON la data de 9 decembrie 2014, iar Decizia nr. 13 contestată în cauză a fost emisă la data de 14 aprilie 2015, a reţinut instanţa de fond că la ambele momente cursul prescripţiei era împlinit, iar dreptul pârâtei de a aplica sancţiunea contravenţională era prescris.

88. Prin motivele de recurs, recurentul pârât invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor legale privind prescripţia extinctivă, susţinând, pe de o parte, faptul că încălcarea săvârşită de A. are caracter de continuitate, momentul de la care curge termenul de prescripţie fiind 31.12.2009, data epuizării faptei contravenţionale, iar soluţia de sancţionare a fost adoptată la data de 09.12.2014, prin urmare, chiar şi urmând raţionamentul A. că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripţie, dreptul de a aplica sancţiunea nu este prescris, iar pe de altă parte faptul că Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act care întrerupe cursul termenului de prescripţie, acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive fiind reprezentate de orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării.

89. În ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale, se reţin următoarele:

90. Instanţa de fond a observat corect că prescripţia începe să curgă, în cazul încălcărilor cu caracter de continuitate, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial săvârşit de parte, că prin decizie s-a reţinut că faptele anticoncurenţiale pentru care s-a dispus sancţionarea reclamantei au avut un caracter de continuitate, cu o durată a faptei de 4 ani, săvârşindu-se în timp în perioada 2006-2009, că au fost luate în calcul, la determinarea duratei încălcării, perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor pe cele două paliere ale încălcării, şi anume fixarea preţului la raft şi clauza Promo. Cu toate acestea, în concret, instanţa de fond a reţinut în mod greşit, pe de o parte, exclusiv perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare, precizate la paragraful 1445 din decizie (26.01.2006 - 8.02.2006; 15.06.2006 - 12.07.2006; 10.08.2006 - 23.08.2006; 29.05.2008 - 11.06.2008; 02.07.2009 - 15.07.2009), şi faptul că în decizie s-a stabilit că ultima încălcare constatată, ultimul act anticoncurenţial, a fost la data de 15.07.2009, iar pe de altă parte faptul că, deşi, potrivit art. 14 din contractul nr. x/13.07.2007 încheiat între B. şi A., clauza Promo a fost încheiată iniţial pentru perioada 1.01.2007 până la 31.12.2007, iar ulterior prin acte adiţionale s-a prelungit până la data de 31.12.2009, momentul la care a început să curgă termenul de prescripţie în cauză este 15.07.2009, întrucât la această dată este ultimul act anticoncurenţial, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (2) teza finală din Legea 21/1996.

91. Prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale este reglementată de dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, iar din punct de vedere al aplicării în timp, legea aplicabilă prescripţiei extinctive, sub toate aspectele, este cea în vigoare la momentul la care a început să curgă. Legiuitorul a stabilit un termen de prescripţie de 5 ani pentru aplicarea de sancţiuni contravenţionale, termen care începe să curgă la data încetării practicii anticoncurenţiale.

92. Conform art. 58 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, forma în vigoare atât la momentul apreciat de Consiliul Concurenţei ca fiind acela al epuizării faptelor, 31.12.2009, cât şi la momentul apreciat de instanţa de fond ca fiind acela al epuizării faptelor, 15.07.2009, "1) Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: a) în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) şi e); b) în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2) Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării practicii anticoncurenţiale. În cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză".

93. Data de la care începe să curgă termenul de prescripţie de 5 ani, raportat la dispoziţiile Legii nr. 21/1996, în forma în vigoare incidentă în cauză, este cel al încetării faptei pretinse ca fiind anticoncurenţială, iar în cazul încălcărilor legii care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

94. Prin decizia contestată s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

95. Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, în vigoare la data înţelegerilor pretinse anticoncurenţiale, "(1) Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale".

96. Conform art. 101 alin. (1) (ex-articolul 81 TCE) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Versiune consolidată), "Sunt incompatibile cu piaţa internă şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenţei în cadrul pieţei interne şi, în special, cele care: (a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte condiţii de tranzacţionare; (b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau investiţiile; (c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare; (d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;(e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte".

97. Fapta pentru care s-a constatat de către Consiliul Concurenţei încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 alin. (1) din TFUE, prin Decizia nr. 13/2015, a constat în încheierea unor înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă prin stabilirea preţului de vânzare şi/sau revânzare pentru produsele furnizorului.

98. S-au reţinut următoarele:

"1468 În concluzie, între A. şi B. s-a încheiat un complex de înţelegeri verticale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă în cauză prin stabilirea preţului de vânzare/revânzare pentru produsele A.. Complexul de înţelegeri s-a manifestat prin restricţionarea libertăţii retailerului şi/sau a furnizorului în a-şi stabili politica de preţ. Societăţile stabileau preţul fix de vânzare la raft pentru produsele furnizate de A. în reţeaua de magazine respectivă şi/sau stabileau un preţ minim de vânzare către alţi clienţi ai furnizorului prin obligaţia asumată de A. ca promoţiile (reducerile de la preţul de listă) să se regăsească doar într-o reţea de magazine, într-o anumită perioadă. În acest mod, furnizorul se obliga să nu reducă preţul de listă către alţi clienţi ai săi în perioada de promoţii derulate în anumite magazine, deci se obliga să nu vândă reţelelor de retail concurente cu reţeaua în care desfăşura promoţia sub un anumit nivel de preţ pe care îl garanta exclusiv reţelei în care desfăşura promoţia.

1469 Astfel de acţiuni reduceau libertatea retailerului în a-şi stabili politica de preţ către clienţii săi şi reduceau posibilitatea clientului reţelei respective de a beneficia de preţuri mai mici. Totodată, aceste acţiuni reduceau posibilitatea A. de a-şi stabili, în mod independent, politica comercială şi preţurile de vânzare en-gros şi reduceau posibilităţile consumatorilor finali ai altor reţele de magazine de a beneficia de preţuri mai reduse în acelaşi interval de timp cu clienţii unei anumite reţele.

1470 Înţelegerile dintre A. şi B., având ca obiect stabilirea preţurilor de vânzare, au fost respectate în practică în majoritatea cazurilor. Retailerul a comercializat produsele A. către clienţi la preţuri egale cu nivelul fix stabilit împreună cu A.. Astfel, se poate presupune în mod justificat că acţiunile de restricţionare a libertăţii de stabilire a preţurilor pentru produsele A. au produs şi efecte anticoncurenţiale în piaţă. Totodată, acţiunile A. de promovare a unor produse ale sale într-o anumită reţea (B.) nu se regăseau, de regula, şi în alte reţele de magazine în aceeaşi perioadă, pentru produsele în cauză".

99. Consiliul Concurenţei a constatat un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale, prin stabilirea directă a preţurilor de vânzare (prin clauza RPM) şi prin stabilirea indirectă a preţurilor de vânzare (prin clauza Promo), având ca obiect restricţionarea concurenţei pe piaţă, pe de o parte prin restrângerea libertăţii cumpărătorului (retailerul), prin clauza RPM, care vizează restricţionarea preţurilor de revânzare la care produsele A. să fie comercializate către clienţii/consumatorii finali ai retailerului, şi, pe de altă parte, prin restrângerea libertăţii furnizorului în a-şi stabili politica de preţ, prin clauza Promo, care vizează restricţionarea preţurilor de vânzare la care furnizorul putea comercializa produsele A. către alte reţele de magazine.

100. Complexul de înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurentei pe piaţă a fost calificat de Consiliul Concurenţei ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune. La stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere, astfel cum se susţine prin cererea de recurs, perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor pe ambele paliere ale încălcării, şi anume clauza RPM şi clauza Promo, astfel:

- perioadele in care a fost constatată fixarea preţului de revânzare (clauza RPM), 26.01.2006-08.02.2006, 15.06.2006-12.07.2006, 10.08.2006-23.08.2006, 29.05.2008-11.06.2008, 02.07.2009-15.07.2009, menţionate la paragraful 1445 din decizie; s-a mai reţinut la paragraful 1451 că perioadele de promoţie în care preturile stabilite au fost respectate de B. prin vânzarea către clienţi la preţurile de vânzare stabilite împreună cu A. au fost 26.01.2006-08.02.2006, 15.06..2006-28.06.2006, 10.08.2006-23.08.2006, 02.07.2009-15.07.2009;

- perioadele în care contractele încheiate de B. şi A. cuprind o clauză prin care furnizorul se obligă să nu realizeze promoţii în alte reţele de magazine în aceleaşi perioade cu promoţiile realizate în reţeaua B. (paragraf 1453), menţionându-se la paragraful 1454 că s-au regăsit clauze referitoare la restricţionarea promoţiilor în următoarele contracte încheiate de A. cu B. şi, respectiv, MGB în numele B., în anul 2007: Acordul comercial de vânzare-cumpărare nr. x/02.06.2006, Contractul comercial nr. 2096/13.07.2007 (în funcţie de anul în care a fost încheiat contractul/acordul acest articol a purtat numărul 5.10, 6.10 sau 7.10); la paragraful 1456 s-a menţionat că, potrivit B., "Ofertele promoţionale ale altor comercianţi" înseamnă cataloagele publicate de alţi comercianţi similare cu cataloagele publicate de B., iar la paragraful 1461 s-a precizat "Clauza de restricţionare a promoţiilor a fost valabilă pentru perioada contractelor, respectiv pentru anii 2006-2009".

101. Cu privire la durata încălcărilor, s-au reţinut anii 2006, 2008, 2009 pentru clauza RPM, perioada 2006-2009 pentru clauza Promo (paragraf 1778), iar la paragraful 1779 s-a precizat că "La determinarea duratei încălcării, pentru fiecare întreprindere participanta la înţelegerile anticoncurenţiale privind fixarea preturilor intre anii 2005-2009, au fost luate in calcul perioadele in care au existat înţelegeri privind fixarea preturilor, pe cele doua paliere ale încălcării, si anume fixarea preţului la raft si clauza promo", durata încălcării pentru reclamantă fiind "4 ani".

102. În raport de conţinutul deciziei contestate, rezultă că recurentul pârât Consiliul Concurenţei a reţinut un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurenţei pe piaţă, pe care l-a calificat ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune, iar la stabilirea duratei faptei au fost avute în vedere, astfel cum se susţine prin cererea de recurs, perioadele în care au existat înţelegeri privind fixarea preţurilor pe ambele paliere ale încălcării, şi anume fixarea preţului de revânzare (clauza RPM) şi clauza de restricţionare a promoţiilor (clauza Promo).

103. În raport de cele reţinute prin decizie ca fiind o încălcare prin obiect a Legii concurenţei, iar durata încălcărilor 2006-2009, în mod greşit instanţa de fond a reţinut că, potrivit deciziei, ultimul act anticoncurenţial a avut loc la data 15.07.2009, moment la care a început să curgă termenul de prescripţie în cauză.

104. În mod greşit instanţa de fond, reţinând că ultimul act anticoncurenţial a fost săvârşit la data de 15.07.2009, a avut în vedere exclusiv perioadele în care a fost constatată fixarea preţului de revânzare, şi nu a avut în vedere şi perioada pentru care s-a reţinut prin decizie existenţa clauzei Promo, cu privire la care prin decizie s-a precizat că "a fost valabilă pentru perioada contractelor, respectiv pentru anii 2006-2009", iar instanţa de fond a subliniat că, deşi a fost încheiată iniţial pentru perioada 1.01.2007 până la 31.12.2007, ulterior, prin acordul părţilor, s-a prelungit până la data de 31.12.2009.

105. În raport de clauza Promo, aşadar, potrivit Deciziei a cărei anulare se solicită, care a constatat o încălcare prin obiect, cu un caracter de continuitate, ultimul act anticoncurenţial ar fi avut loc la data de 31.12.2009, astfel că, având în vedere exclusiv cele reţinute prin Decizie, în sensul că practicile anticoncurenţiale au avut un caracter de continuitate, momentul la care ar fi început să curgă termenul de prescripţie de 5 ani în cauză, potrivit art. 58 alin. (2) din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată, contrar celor stabilite prin sentinţa recurată, este cel reţinut prin decizie ca fiind data încetării ultimului act anticoncurenţial, 31.12.2009, dată până la care ar fi fost valabilă cauza Promo. Raportat la data apreciată prin decizie ca fiind data încetării ultimului act anticoncurenţial, 31.12.2009, termenul de 5 ani privind prescripţia extinctivă a dreptului Consiliului Concurenţei de aplicare a sancţiunii s-ar fi împlinit, potrivit art. 58 din Legea nr. 21/1996, la data de 31.12.2014.

106. În această modalitate de abordare, termenul de prescripţie extinctivă este stabilit exclusiv prin prisma celor reţinute prin Decizie.

107. Prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale priveşte, însă, chiar fondul deciziei contestate, constituind motiv de nelegalitate a acesteia, iar stabilirea în mod concret a încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial este esenţială, întrucât de la acest moment începe să curgă termenul de prescripţie.

108. Potrivit Deciziei Consiliului Concurenţei, care a constatat şi a sancţionat o încălcare prin obiect a normelor de concurenţă, data încetării ultimului act anticoncurenţial este 31.12.2009 şi se raportează la înţelegerea verticală, apreciată ca fiind anticoncurenţială, privind fixarea preţului de vânzare a produselor A. către alţi retaileri (clauza Promo), aceasta fiind data până la care ar fi fost valabilă prelungirea clauzei Promo. Clauza Promo, astfel cum s-a arătat anterior, este doar una din cele două înţelegeri verticale apreciate ca fiind anticoncurenţiale. Cu privire la cea de a doua înţelegere verticală anticoncurenţială, fixarea preţului de revânzare la raft (clauza RPM), data încetării este 15.07.2009.

109. În condiţiile în care prin Decizie s-a reţinut, prin cele două clauze, un complex de înţelegeri verticale anticoncurenţiale având ca obiect denaturarea şi împiedicarea concurentei pe piaţă, având caracter continuu, iar acesta a fost calificat de Consiliul Concurenţei ca o singură faptă contravenţională, pentru care a aplicat o singură sancţiune, prescripţia începe să curgă, raportat la oricare din cele două înţelegeri, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial.

110. Stabilirea cu certitudine a momentului de la care curge termenul de prescripţie implică, pe cale de consecinţă, analiza fiecărei înţelegeri pretinse ca fiind anticoncurenţiale, astfel că, din această perspectivă, se impunea ca instanţa de fond să stabilească situaţia de fapt, existenţa înţelegerilor anticoncurenţiale, cuprinsul dispoziţiilor acestora, criteriile juridice relevante pentru a aprecia existenţa elementelor constitutive ale unei restrângeri a concurenţei "prin obiect", caracterul continuu, durata încălcării, data la care au încetat. În raport, în concret, de data ultimului act concurenţial, oricăreia din cele două înţelegeri ar aparţine acesta, ar fi trebuit să stabilească începutul termenului de prescripţie extinctivă a dreptului la aplicarea sancţiunii.

111. În ceea ce priveşte întreruperea prescripţiei extinctive, motivele de recurs privind faptul că acţiunile care întrerup cursul termenului prescripţiei extinctive reprezintă orice demers procedural întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării încălcării, iar Ordinul de declanşare a investigaţiei nu reprezintă ultimul act ce întrerupe cursul termenului de prescripţie, sunt nefondate.

112. Întreruperea prescripţiei extinctive este o modificare a cursului prescripţiei care constă în ştergerea prescripţiei începute înainte de ivirea unei cauze întreruptive şi presupune oprirea temporară a cursului prescripţiei pe durata cauzei care o justifică şi începerea unei prescripţii extinctive noi, durata iniţială, scursă anterior survenirii întreruperii, neintrând în calculul termenului de prescripţie. Întreruperea intervine întrucât nu se mai justifică producerea efectului prescripţiei extinctive în situaţia în care titularul dreptului subiectiv prescriptibil părăseşte starea de pasivitate sau cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă abandonează atitudinea de împotrivire faţă de titularul dreptului.

113. Totuşi, nu orice demers prin care autoritatea publică iese din pasivitate are efect întreruptiv de prescripţie, ci doar acele acţiuni cărora legiuitorul le conferă un astfel de efect.

114. Normele care reglementează prescripţia sunt imperative, astfel încât durata termenului, calculul, condiţiile de întrerupere şi suspendare sunt strict reglementate prin normele legale.

115. În conformitate cu dispoziţiile art. 59 din Legea concurenţei nr. 21/1996, forma în vigoare incidentă în cauză, "(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 58. Întreruperea termenului de prescripţie va avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un agent economic sau o asociaţie de agenţi economici care a participat la săvârşirea încălcării legii.

(2) Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului de prescripţie includ, în principal, următoarele: a) solicitări de informaţii, în scris; b) ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii; c) începerea procedurilor legale.

(3) Întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

(4) În cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin. (2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege".

116. Potrivit art. 59, aşadar, cauzele care întrerup cursul prescripţiei sunt acţiunile întreprinse de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii (art. 59 alin. (1), cu titlu exemplificativ fiind menţionate solicitări de informaţii, în scris, ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii, începerea procedurilor legale (art. 59 alin. (2).

117. În ceea ce priveşte efectul, întreruperea termenului de prescripţie are efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un agent economic sau o asociaţie de agenţi economici care a participat la săvârşirea încălcării legii, şi îşi produce efectele faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii (art. 59 alin. (1) şi (3) . Este prevăzut, de asemenea, şi un termen special de prescripţie, în sensul că termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală cu dublul termenului de prescripţie (art. 59 alin. (4).

118. Raportat la aceste dispoziţii legale, termenul de prescripţie a dreptului de aplicare a sancţiunii se întrerupe prin emiterea de către Consiliul Concurenţei a Ordinului de declanşare a investigaţiei, iar întreruperea produce efecte, de la data comunicării de către Consiliul Concurenţei către cel puţin un agent economic care a participat la săvârşirea încălcării legii, faţă de toţi agenţii economici sau asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii, dată de la care începe să curgă un nou termen de prescripţie cu aceeaşi durată, de 5 ani, potrivit art. 59 alin. (4) din Legea nr. 21/1996.

119. Susţinerile recurentului pârât privind faptul că expresia "în scopul declanşării unei investigaţii" nu poate fi considerată ca vizând exclusiv emiterea ordinului de declanşare a investigaţiei, înţelesul construcţiei fiind acela de investigare propriu-zisă a încălcărilor legii, nelimitându-se la momentul prim de deschidere a unei investigaţii, doar această interpretare fiind corespunzătoare scopurilor existenţei instituţiei întreruperii cursului prescripţiei extinctive în orice materie de drept, că alin. (2) consolidează argumentul potrivit căruia orice act întreprins de Consiliul Concurenţei în scopul investigării unei încălcări întrerupe termenul de prescripţie, sunt nefondate.

120. Interpretarea alin. (2) al art. 59, cu privire la acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei care întrerup cursul termenului de prescripţie, enumerate cu titlu exemplificativ ca fiind solicitări de informaţii, ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii, începerea procedurilor legale, se realizează prin raportare la dispoziţiile alin. (1), potrivit cărora întreruperea cursului termenului de prescripţie se realizează prin orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii.

121. Legiuitorul face distincţia între noţiunea de "declanşare" a investigaţiei, aceasta însemnând pornirea procedurii, şi "efectuarea" investigaţiei, iar din interpretarea noţiunii de "declanşare a investigaţiei" nu se poate reţine că aceasta nu priveşte "pornirea", ci "efectuarea" investigaţiei. Cele două noţiuni sunt distincte şi, raportat la instituţia juridică reglementată, întreruperea cursului prescripţiei, supusă unui regim juridic de strictă interpretare şi aplicare, dispoziţiile legale care prevăd cazurile de întrerupere nu pot fi interpretate extensiv.

122. Susţinerile referitoare la faptul că modificările aduse prin O.U.G. nr. 31/2015, care au prevăzut că "(1) Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a legii întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 61. Întreruperea termenului de prescripţie produce efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un operator economic sau o asociaţie de operatori economici care a participat la săvârşirea încălcării legii", nu reprezintă modificări de fond în ceea ce priveşte acţiunile care întrerup termenul prescripţiei extinctive, vizând doar asigurarea unei identităţi de formă a exprimării, pentru evitarea riscului unor interpretări greşite ale normelor incidente prescripţiei extinctive în dreptul naţional, şi înainte de apariţia O.U.G. nr. 31/2015, care asigură doar o corespondenţă de ordin formal şi nu de conţinut cu prevederile art. 25 din Regulamentul nr. 1/2003, acţiunile care întrerup termenul de prescripţie fiind acţiunile întreprinse de autoritate in scopul investigării încălcării, nu conduc la o altă concluzie.

123. Diferenţa de reglementare este evidentă, astfel cum s-a reţinut anterior, iar modificarea dispoziţiilor art. 59 prin O.U.G. nr. 31/2015 nu produce efecte în prezenta cauză, întrucât normele modificate nu retroactivează, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

124. Recurentul susţine că prin O.U.G. nr. 121/2003 s-a realizat transpunerea acquis-ului comunitar în domeniul concurenţei, aşa cum reiese din nota de fundamentare a Guvernului cu privire la adoptarea acestei ordonanţe de urgenţă, ceea ce implică faptul că, în anul 2003, normele naţionale în domeniul prescripţiei (în ceea ce priveşte termenele de prescripţie, inclusiv în ceea ce priveşte întreruperea termenelor de prescripţie) au fost armonizate cu prevederile europene cuprinse în Regulamentul (CE) nr. 1/2003 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la art. 81 şi 82 din Tratat (în prezent art. 101 şi 102). Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, însă, că, aşa cum a precizat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, A. S.R.L., C-308/19 (aspect care urmează să fie dezvoltat mai jos), "stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către aceste autorităţi revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii" (paragraful 37). Aşadar, transpunerea acquis-ului comunitar nu implică, în mod necesar, însuşirea soluţiei legislative din cuprinsul Regulamentului (CE) 1/2003 referitoare la prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale.

125. Or, dacă legiuitorul naţional ar fi dorit, totuşi, să adopte o reglementare similară celei din cuprinsul art. 25 alin. (3) din Regulamentului (CE) 1/2003, nu avea niciun motiv să nu preia formularea simplă şi neechivocă din cuprinsul respectivului articol. Faptul că legiuitorul naţional a optat pentru o formulare diferită în care, în loc să se refere la orice act făcut în scopul examinării sau investigării, face vorbire de acţiuni întreprinse în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii, demonstrează intenţia acestuia de a restrânge, în raport cu reglementarea europeană, sfera actelor care au ca efect întreruperea prescripţiei.

126. Susţinerea recurentei, privind faptul că interpretarea potrivit căreia ultimul act de natură a întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive este ordinul de declanşare a investigaţiei face inaplicabilă instituţia întreruperii termenului de prescripţie în cazul contravenţiilor cu caracter de continuitate neepuizate la data declanşării investigaţiei, nu este de natură să conducă la o altă interpretare a normei juridice.

127. Termenul de prescripţie începe să curgă la data încetării practicii anticoncurenţiale, iar în cazul unor încălcări continue sau repetate, de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial; întreruperea prescripţiei operează, în cazurile prevăzute de lege, în mod evident, după ce termenul de prescripţie a început să curgă, astfel că întreruperea vizează numai cursul termenului de prescripţie cu privire la încălcările care au încetat până la data deschiderii investigaţiei. În situaţia unor încălcări continue sau repetate, cu privire la care declanşarea a avut loc înainte de data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial, termenul de prescripţie curge de la această dată, fără a fi aplicabilă întreruperea prescripţiei prin declanşarea investigaţiei, care intervenise anterior.

128. Principiul interpretării normei juridice în sensul în care aceasta produce efecte nu obligă la o interpretare a legii în sensul în care aceasta dobândeşte efectele cele mai largi, ci exclude doar posibilitatea unei interpretări care lipseşte lege de orice efect. În cauză nu se pune, însă, problema neaplicării normei care reglementează întreruperea prescripţiei, astfel cum susţine recurentul, ci a aplicării în conformitate cu conţinutul normei juridice şi având în vedere că normele care reglementează prescripţia sunt imperative, iar cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive sunt stabilite exclusiv de lege, sunt limitative, de strictă interpretare şi aplicare şi produc efecte de drept.

129. Recurentul a mai invocat şi faptul că interpretarea că ordinul de declanşare a investigaţiei este ultimul act care întrerupe cursul termenului prescripţiei extinctive determină o aplicare neuniformă a prevederilor naţionale şi europene incidente în materie, un dezacord esenţial între acestea, în analiza aceleiaşi încălcări a normelor europene de concurenţă, precum şi dispoziţiile art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, faptul că, dacă posibila încălcare a art. 101 din Tratat ar fi fost investigată de Comisia Europeană, cauzele de întrerupere a prescripţiei extinctive ar fi fost aplicate de forul suprastatal potrivit art. 25 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, conform căruia acţiunile care întrerup curgerea termenului de prescripţie sunt cele întreprinse în scopul investigării încălcării, însă susţinerile sunt nefondate.

130. Prevederile Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele 81 şi 82 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene (în prezent art. 101 şi 102), care se referă la activitatea Comisiei Europene, la situaţiile în care Comisia iniţiază o investigaţie şi adoptă măsuri de sancţionare în conformitate cu competenţele sale stabilite de regulament, acestea fiind cele supuse termenelor de prescripţie pe care le prevede, nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte competenţelor conferite autorităţii naţionale de concurenţă de Legea nr. 21/1996. Art. 35 alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 precizează că revine fiecărui stat membru sarcina de a lua măsurile necesare pentru a conferi autorităţilor naţionale de concurenţă competenţa de a aplica art. 101 şi 102 TFUE.

131. În acest sens a stabilit şi Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, A. S.R.L., C-308/19, pronunţată ca urmare a cererii de sesizare cu întrebare preliminară, formulată în temeiul articolului 267 TFUE în prezenta cauză, "1) Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că instanţele naţionale nu sunt obligate să aplice articolul 25 alin. (3) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurenţă prevăzute la articolele [101 şi 102 TFUE] prescripţiei competenţelor unei autorităţi naţionale de concurenţă în materia aplicării de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei al Uniunii".

132. S-a precizat că, din moment ce modul de redactare a articolului 25 alin. (1) din Regulamentul nr. 1/2003 face referire exclusiv la competenţa conferită Comisiei în temeiul articolelor 23 şi 24 din acest regulament, iar aceste din urmă articole nu reglementează decât competenţele de care dispune această instituţie în materie de sancţiuni, nu rezultă că această dispoziţie ar fi aplicabilă autorităţilor naţionale de concurenţă. (paragraful 36), astfel că "stabilirea normelor de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către aceste autorităţi revine statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenţei şi efectivităţii. În acest context, autorităţile menţionate sunt supuse normelor naţionale de prescripţie, astfel încât nu este necesar, în principiu, să li se aplice normele de prescripţie prevăzute la nivelul Uniunii şi aplicabile Comisiei" (paragraful 37).

133. Prin aceeaşi Hotărâre din 21 ianuarie 2021, Curtea de Justiţie a stabilit că "2) Articolul 4 alin. (3) TUE şi articolul 101 TFUE, citite în lumina principiului efectivităţii, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naţionale, astfel cum este interpretată de instanţele naţionale competente, potrivit căreia ordinul de declanşare a unei investigaţii, adoptat de autoritatea naţională de concurenţă, care vizează o încălcare a normelor dreptului concurenţei al Uniunii este ultimul act al acestei autorităţi care poate avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie referitor la competenţa sa de a aplica sancţiuni şi exclude posibilitatea ca un act ulterior de examinare sau de investigare să întrerupă acest termen, atunci când se dovedeşte, având în vedere ansamblul elementelor regimului de prescripţie în cauză, că o astfel de excludere prezintă un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea încălcări, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere".

134. Curtea de Justiţie stabileşte, în condiţiile în care, în lipsa unei prevederi obligatorii a dreptului Uniunii în materie, revine statelor membre sarcina de a stabili şi de a aplica normele naţionale de prescripţie în materia aplicării de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă, în temeiul art. 4 alin. (3) TFUE, că statele membre sunt obligate să nu aducă atingere prin legislaţia lor naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi să nu adopte sau să nu menţină în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor (paragraful 47)

135. Cu toate acestea, în interesul securităţii juridice, stabilirea unor termene de prescripţie rezonabile pentru aplicarea de sancţiuni de către autorităţile naţionale de concurenţă, care protejează atât întreprinderile în cauză, cât şi autorităţile respective, este compatibilă cu dreptul Uniunii, asemenea termene nefiind de natură să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă punerea în aplicare a dreptului Uniunii (paragraful 48).

136. Normele naţionale care instituie termenele de prescripţie trebuie concepute astfel încât să stabilească un echilibru între, pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a art. 101 şi 102 TFUE (paragraful 49).

137. Pentru a determina dacă un regim naţional de prescripţie stabileşte un astfel de echilibru, trebuie să se ia în considerare toate elementele acestui regim, printre care pot figura în special data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen, precum şi modalităţile de suspendare sau de întrerupere a acestuia. (49), să se ţină seama de specificităţile cauzelor care ţin de dreptul concurenţei şi mai precis de împrejurarea că aceste cauze necesită, în principiu, realizarea unei analize factuale şi economice complexe (51), fiind necesar ca o reglementare naţională care stabileşte data de la care începe să curgă termenul de prescripţie, durata acestui termen şi modalităţile suspendării sau întreruperii acestuia să fie adaptată la specificităţile dreptului concurenţei şi la obiectivele punerii în aplicare a normelor acestui drept de persoanele în cauză, pentru a nu aduce atingere deplinei efectivităţi a normelor dreptului concurenţei al Uniunii (paragraful 52).

138. Curtea de Justiţie subliniază, pe de altă parte, că un regim naţional de prescripţie care, din motive inerente acestuia, se opune în mod sistemic aplicării unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii, este de natură să facă aplicarea normelor acestui drept practic imposibilă sau excesiv de dificilă (paragraful 53) şi reţine că reglementarea naţională prevede că termenul de prescripţie în materie de sancţiuni pentru încălcările dreptului concurenţei este de cinci ani, că acest termen curge din ziua în care a încetat încălcarea, că el poate fi întrerupt de anumite acte ale autorităţii naţionale de concurenţă şi că termenul de prescripţie expiră cel mai târziu în ziua în care un termen egal cu dublul termenului de prescripţie aplicabil încălcării expiră fără să fi fost aplicată o sancţiune (paragraful 54).

139. Curtea de Justiţie a reţinut că "Revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, menţionată la punctul 55 din prezenta hotărâre, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări" (57), iar "Dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, ar reveni, în principiu, instanţei de trimitere, fără a aştepta ca reglementarea naţională în cauză să fie modificată pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiilor menţionate la punctul 47 din prezenta hotărâre interpretând această reglementare în cea mai mare măsură posibilă în lumina dreptului Uniunii şi în special a normelor acestui drept în materie de concurenţă, astfel cum sunt interpretate de Curte printre altele la punctul 56 din prezenta hotărâre, sau lăsând neaplicată, dacă este necesar, reglementarea menţionată" (paragraful 58).

140. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că s-a subliniat de către Curtea de Justiţie faptul că revine instanţei naţionale, în lumina principiului efectivităţii, sarcina de a verifica dacă interpretarea dispoziţiilor, potrivit cărora "orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe cursul termenelor de prescripţie", în sensul că ordinul de declanşare a unei investigaţii este ultimul act al autorităţii naţionale de concurenţă care ar putea avea ca efect întreruperea termenului de prescripţie, prezintă, ţinând seama de ansamblul elementelor regimului naţional de prescripţie în discuţie în litigiul principal, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie astfel de încălcări, şi numai dacă se dovedeşte că aceasta este situaţia, revine instanţei sarcina să asigure efectul deplin al obligaţiei de a nu aduce atingere prin legislaţia naţională aplicării depline şi uniforme a dreptului Uniunii şi de a nu adopta sau menţine în vigoare măsuri care pot elimina efectul util al normelor de concurenţă aplicabile.

141. În susţinerea tezei privind existenţa unui risc sistemic de impunitate generat de reglementarea naţională, Consiliul Concurenţei a adus două categorii de argumente:

142. Pe de o parte, au fost prezentate aspecte legate de reglementarea procedurii de investigare a faptelor anticoncurenţiale, susţinându-se că, în raport de complexitatea investigaţiilor realizate de autoritatea naţională de concurenţă, termenul de 5 ani calculat de la data declanşării investigaţiei, fără posibilitatea de întrerupere ulterioară, este unul insuficient. Pe de altă parte, au fost invocate cazuri concrete în care împlinirea termenului de prescripţie ar putea conduce la anularea actelor de sancţionare.

143. În ceea ce priveşte prima categorie de argumente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea se situează într-un plan teoretic şi nu sunt apte să demonstreze realitatea riscului sistemic de impunitate.

144. Este adevărat că investigaţiile realizate de Consiliul Concurenţei cu privire la săvârşirea unor fapte anticoncurenţiale au un anumit grad de complexitate şi o specificitate care implică realizarea de acte procedurale într-o perioadă mai mare de timp, dar, pe de altă parte, termenul de prescripţie de 5 ani calculat de la momentul declanşării investigaţiei nu poate fi considerat un termen scurt, ci apare, mai degrabă, ca un termen gândit să permită realizarea tuturor procedurilor necesare pentru sancţionarea faptelor anticoncurenţiale, asigurând, totodată, un echilibru între "pe de o parte, obiectivele de garantare a securităţii juridice şi de asigurare a examinării cauzelor într-un termen rezonabil ca principii generale ale dreptului Uniunii şi, pe de altă parte, punerea în aplicare efectivă şi eficientă a articolelor 101 şi 102 TFUE, pentru a respecta interesul public care urmăreşte să evite ca funcţionarea pieţei interne să fie denaturată prin acorduri sau practici dăunătoare concurenţei" (C-308/19 A. S.R.L., par. 49)

145. Consiliul Concurenţei invocă faptul că procedura implică investigaţii ample temporizate, uneori, de incidente procedurale, însă, pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că reglementarea în vigoare la data investigaţiei conferea autorităţii de concurenţă puteri de natură să susţină realizarea sarcinilor acesteia şi să zădărnicească orice încercare de tergiversare a investigaţiei.

146. Astfel, potrivit art. 35 din Legea nr. 21/1996 "În realizarea investigaţiilor, precum şi a atribuţiilor conferite în baza prezentei legi, inspectorii de concurenţă pot solicita agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici informaţiile şi documentele care le sunt necesare, menţionând baza legală şi scopul solicitării, şi pot stabili termene până la care aceste informaţii şi documente să le fie furnizate, sub sancţiunea prevăzută în prezenta lege."

147. De asemenea, art. 36 din acelaşi act normativ prevedea următoarele:

"Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurenţă sunt abilitaţi cu puteri de inspecţie, cu excepţia debutanţilor, şi au următoarele puteri de inspecţie:

"a) să intre în spaţiile, terenurile sau mijloacele de transport pe care agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici le deţin legal;

b) să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau alte evidenţe legate de activitatea agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici, indiferent de locul în care sunt depozitate;

c) să ia declaraţii reprezentanţilor şi angajaţilor agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici referitoare la fapte sau documente considerate relevante;

d) să ridice sau să obţină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau din alte evidenţe legate de activitatea agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici;

e) să sigileze orice amplasament destinat activităţilor agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici şi orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau alte evidenţe legate de activitatea agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici, pe durata şi în măsura necesară inspecţiei."

148. Mai mult, anterior momentului declanşării investigaţiei se derula etapa examinării preliminare în care se puteau obţine informaţii concrete legate de fapta anticoncurenţială, de natură să faciliteze realizarea cu celeritate a investigaţiei propriu-zise. Susţinerea potrivit căreia în această etapă de examinare prealabilă Consiliul Concurenţei nu avea dreptul, conform legislaţiei în vigoare în perioada de derulare a investigaţiei ce face obiectul prezentului litigiu, să solicite informaţii de la societăţile suspectate de comportament anticoncurenţial, nu poate fi primită. Faptul că legislaţia nu prevedea, la acel moment, o asemenea posibilitate, nu poate conduce la o astfel de concluzie, posibilitatea de solicitare a unor informaţii decurgând, în lipsă de interdicţie expresă, din calitatea de autoritate publică, deţinătoare a puterii de stat, a Consiliului Concurenţei.

149. De altfel, se observă că legiuitorul, deşi a reglementat în mod explicit o etapă a examinării preliminare, nu a precizat în ce ar consta aceasta. Tăcerea legiuitorului nu poate fi interpretată în sensul că, în cadrul acestei etape, Consiliul Concurenţei nu putea desfăşura o activitate de strângere de informaţii, o astfel de interpretare fiind de natură să lipsească de conţinut norma juridică.

150. Desigur, solicitarea de informaţii formulată în această etapă nu putea fi însoţită, în lipsă de normă expresă, de o sancţiune, dar acest lucru nu era de natură să lipsească total de eficienţă această etapă menită să pregătească investigaţia propriu-zisă.

151. În plus, trebuie subliniat faptul că actele realizate în vederea unei examinări preliminare aveau un efect de întrerupere a prescripţiei, de la data realizării lor curgând un nou termen de prescripţie de 5 ani.

152. În consecinţă, analiza reglementării naţionale nu poate conduce la concluzia că un termen de 5 ani calculat de la data actului de declanşare a investigaţiei făcea imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea sancţiunilor legale într-un număr important de cazuri.

153. În aceste condiţii, este necesară o analiză a situaţiei concrete care rezultă din practica Consiliului Concurenţei.

154. În sprijinul punctului său de vedere, Consiliul Concurenţei a adus în discuţie existenţa unui număr de 23 de dosare în care se contestă un număr de 6 decizii şi în care a fost invocată prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale.

155. O primă observaţie care se impune cu privire la aceste litigii este aceea că existenţa unui litigiu nu constituie o dovadă a faptului că în respectiva situaţie investigaţia s-a desfăşurat cu depăşirea termenului legal de prescripţie. Există o incertitudine cu privire la finalitatea acestor acţiuni, instanţele putând să evalueze diferit situaţia de fapt din fiecare litigiu.

156. În al doilea rând, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că simpla depăşire a termenului de prescripţie nu constituie o dovadă a existenţei unui risc sistemic de impunitate ca urmare a reglementării naţionale, ci este necesar ca această depăşire a termenului să fie determinată de aspecte obiective de natură să pună la îndoială caracterul adecvat al normei naţionale în materie de prescripţie a răspunderii contravenţionale pentru fapte anticoncurenţiale. Dacă, dimpotrivă, nerespectarea termenului de prescripţie este consecinţa unei organizări defectuoase a activităţii autorităţii de concurenţă, nu se mai poate vorbi de încălcarea de către legiuitorul român a principiului efectivităţii.

157. Raportându-ne, spre exemplu, la litigiul de faţă, se constată că în discuţie este o depăşire a termenului de prescripţie cu aproximativ 3 luni, existând o prezumţie simplă în sensul că autoritatea de concurenţă ar fi putut să prevină această întârziere minimă printr-o mai bună organizare a activităţii. Argumentele Consiliului Concurenţei referitoare la numărul foarte mare de acte care au fost analizate nu sunt convingătoare, mai ales în condiţiile în care, prin decizia atacată, s-a apreciat în sensul existenţei unei încălcări prin obiect a normelor de concurenţă, astfel încât nu se impunea o analiză exhaustivă a efectelor înţelegerilor anticoncurenţiale analizate.

158. Totodată, în cadrul concluziilor scrise, Consiliul Concurenţei a prezentat o situaţie cu investigaţiile din perioada 01.01.2007-31.12.2020 a căror durată a fost mai mare de 4,5 ani.

159. Analizând înscrisurile depuse odată cu concluziile scrise, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

160. În situaţiile prezentate sunt incluse toate investigaţiile care au depăşit 4,5 ani, deşi termenul de prescripţie este de 5 ani. Argumentul Consiliului Concurenţei în sensul că ultimele 6 luni sunt destinate aspectelor procedurale esenţiale, precum comunicarea raportului de investigaţie către părţi în vederea formulării de observaţii, acordarea accesului la dosarul de investigaţie, organizarea şedinţei de audieri, analiza observaţiilor părţilor până la data şedinţei de audieri sau până la data deliberării, nu poate fi primit întrucât aceste operaţii fac parte din activitatea de investigare şi nu se adaugă la această perioadă. Finalizarea unei investigaţii într-un termen de 4,5 ani presupune adoptarea, în acest interval de timp, a unei soluţii, fiind exclusă, într-o astfel de situaţie, depăşirea termenului de prescripţie.

161. De asemenea, pentru argumente expuse, deja, mai sus, nu pot fi avute în vedere nici acele situaţii în care depăşirea termenului de prescripţie este minimă, în astfel de situaţii existând o probabilitate mare ca autoritatea de concurenţă să fi putut preveni împlinirea termenului de prescripţie printr-o mai bună organizare a activităţii şi prin prioritizarea dosarelor în care exista un astfel de risc.

162. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, totodată, că în datele furnizate au fost cuprinse şi investigaţii care nu se referă la art. 101 sau 102 din TFUE, ci exclusiv la încălcarea art. 5 sau 6 din Legea Concurenţei. Or, principiul efectivităţii în legătură cu care trebuie evaluat riscul sistemic de impunitate se regăseşte în Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, fiind aplicabil în România de la aderarea ţării la Uniunea Europeană, adică de la data de 01.01.2007. Pentru faptele epuizate anterior acestei date nu se poate pune problema înlăturării de la aplicare a normei interne ca urmare a contradicţiei dintre aceasta şi norma europeană. În consecinţă, aceste investigaţii nu pot fi avute în vedere nici la evaluarea riscului sistemic de impunitate.

163. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu pot fi avute în vedere nici situaţiile în care investigaţiile au fost finalizate prin închiderea dosarului datorită lipsei probelor privind încălcarea normelor de concurenţă. În astfel de situaţii nu se pune problema unei impunităţi determinate de durata termenului de prescripţie, ci de o neîndeplinire pe fond a condiţiilor pentru angajarea răspunderii contravenţionale.

164. În fine, referitor la situaţiile în care, aparent, investigaţiile derulate cu privire la încălcarea art. 5 din Legea concurenţei şi art. 101 din TFUE au depăşit în mod substanţial termenul de 5 ani prevăzut de lege, se constată că datele prezentate de Consiliul Concurenţei conţin inadvertenţe, situaţia de fapt fiind diferită de cea care ar rezulta din concluziile autorităţii.

165. Astfel, spre exemplu, în ceea ce priveşte investigaţia finalizată prin Decizia nr. 76/22.12.2015, care figurează în tabelul prezentat de Consiliul Concurenţei ca având o durată de 10,3 ani, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că a existat, într-adevăr, un ordin iniţial de declanşare a unei investigaţii, emis la data de 08.09.2005, care, însă, a fost modificat prin ordine ulterioare, pentru ca, în final, să fie investigate şi sancţionate fapte săvârşite în perioada 17.09.2010-20.10.2013. În raport cu data epuizării faptei se constată că, până la data de 22.12.2015, data emiterii deciziei de sancţionare, se scurseseră 2 ani şi 2 luni din termenul de prescripţie.

166. Într-o altă investigaţie, finalizată prin decizia nr. 72/25.10.2016, au fost investigate fapte anticoncurenţiale din perioada 2003-2015, astfel încât, din nou, durata de 8,6 ani invocată de Consiliul Concurenţei, nu are legătură cu perioada scursă din termenul de prescripţie aplicabil în cauza respectivă.

167. În concluzie, datele prezentate de Consiliul Concurenţei nu sunt edificatoare, din acestea rezultând, mai degrabă, faptul că, în general, Consiliul Concurenţei a fost în măsură să finalizeze investigaţiile în termenul de prescripţie reglementat de norma naţională. În măsura în care au existat depăşiri ale termenului de prescripţie, acestea au fost izolate, fiind, cel puţin în parte, imputabile autorităţii de concurenţă care a considerat, în mod eronat, că dispune de un termen de prescripţie similar celui reglementat de art. 25 alin. (3) din Regulamentul CE nr. 1/2003 al Consiliului din 16.12.2002.

168. În consecinţă, nu se poate reţine existenţa unui risc sistemic de impunitate generat de norma naţională, ci, dimpotrivă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că reglementarea internă asigura premisele pentru aplicarea, de către Consiliul Concurenţei, a unor sancţiuni efective şi disuasive pentru încălcări ale dreptului concurenţei al Uniunii Europene, fiind respectat principiul efectivităţii.

169. În cadrul ultimelor concluzii scrise, Consiliul Concurenţei a susţinut că, în ceea ce priveşte sancţiunile aplicate pentru încălcarea art. 5 din Legea Concurenţei, există hotărâri definitive în sensul că termenul de prescripţie este întrerupt prin orice act de investigare şi, în aceste condiţii, principiul echivalenţei impune ca norma naţională să primească aceeaşi interpretare şi atunci când este vorba de încălcarea art. 101 din TFUE.

170. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu s-a conturat, încă, o jurisprudenţă unitară în sensul propus de recurent, ci există şi decizii prin care norma naţională a fost interpretată în sensul că ultimul act de întrerupere a prescripţiei este ordinul de declanşare a investigaţiei. În acest sens sunt Deciziile nr. 5811 din 21 noiembrie 2019 şi nr. 6964 din 17 decembrie 2020. În consecinţă, nu se pune problema unei încălcări a principiului echivalenţei, reglementările naţionale nebeneficiind de o protecţie superioară în raport cu prevederile Tratatului.

171. În ceea ce priveşte data aplicării sancţiunii contravenţionale, în analiza susţinerilor contradictorii ale părţilor referitoare la acest aspect, data la care au avut loc deliberările, 9.12.2014, sau data emiterii deciziei, 14.04.2015, se impune a se avea în vedere, în primul rând, faptul că prescripţia priveşte aplicarea sancţiunii contravenţionale şi, pe cale de consecinţă, dispoziţiile legale care reglementează dreptul Consiliului de a aplica sancţiunea.

172. Consiliul Concurenţei este autoritate administrativă autonomă în domeniul concurenţei, iar procedura de luare a deciziilor, ca urmare a investigaţiilor desfăşurate, este supusă dispoziţiilor legale reglementează desfăşurarea activităţii acestuia.

173. Potrivit dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 21/1996, forma în vigoare atât la data de 9.12.2014, cât şi la data de 14.04.2015, "(1) Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen sau în comisii. Plenul Consiliului Concurenţei se întruneşte valabil în prezenţa majorităţii membrilor în funcţie, dar nu mai puţin de 3 dintre aceştia, şi adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi. (...), (4) În aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenţei examinează în plen: a) rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra măsurilor de luat;(...) (6) În formaţiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de partaj egal al voturilor, soluţia votată de preşedinte prevalează. (7) Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform prevederilor alin. (4) se semnează de către preşedinte, în numele Consiliului Concurenţei. Acestea vor putea fi atacate în termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti. Sentinţa va fi pronunţată fără drept de apel, împotriva ei putând fi declarat recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie".

174. Deciziile Consiliului Concurenţei, conform art. 26 alin. (4) din aceeaşi lege, sunt acte administrative unilaterale cu caracter individual prin care se constată încălcarea prevederilor prezentei legi şi se aplică sancţiunile corespunzătoare, se dispun măsurile necesare restabilirii mediului concurenţial, se acordă accesul la informaţii confidenţiale, se soluţionează plângerile formulate în baza dispoziţiilor legii, precum şi cererile şi notificările privind concentrările economice.

175. Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Regulamentul din 07.10.2011 privind desfăşurarea audierilor în Plenul Consiliului Concurenţei şi adoptarea deciziilor, adoptat prin Ordinul Consiliului Concurenţei nr. 789/2011, art. 12, "(1) Procedura deliberării are un caracter secret, la aceasta participând exclusiv membrii Plenului Consiliului Concurenţei. (2) În urma deliberărilor, Plenul Consiliului Concurenţei sau comisia de soluţionare delegată de acesta adoptă o soluţie cu privire la cazul în discuţie"

176. Potrivit art. 14, "(2) După închiderea deliberărilor, preşedintele de şedinţă dictează secretarului de şedinţă soluţia adoptată de Plenul Consiliului Concurenţei, acesta întocmind minuta în care se consemnează rezultatul deliberărilor. (...) (4) După întocmirea minutei şi a opiniei sau opiniilor separate, secretarul de şedinţă consemnează soluţia şi opiniile separate în condica de şedinţă şi transmite o copie a acesteia raportorului. (...) (5) De asemenea, secretarul de şedinţă înscrie soluţia în registrul de deliberări. În registrul de deliberări semnează toţi membrii Plenului Consiliului Concurenţei care au participat la deliberări", iar conform art. 15, "(1) Decizia se redactează de către secretarul de şedinţă, se semnează de către preşedinte şi se comunică părţilor de îndată, prin grija secretarului de şedinţă sau a direcţiei de concurenţă din care face parte raportorul investigaţiei, conform dispoziţiei preşedintelui, fără a se depăşi un termen de 30 de zile de la data deliberării. În situaţii excepţionale, justificate de complexitatea cazului, acest termen se poate prelungi cu cel mult 15 zile. După primirea deciziei de către părţi, aceasta va fi publicată şi pe pagina de internet a Consiliului Concurenţei, în limba română, însoţită de un rezumat în limba engleză".

177. În conformitate cu aceste dispoziţii, Consiliul Concurenţei, organ colegial deliberativ, îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen (sau în comisii), examinează rapoartele de investigaţie, adoptând hotărârile cu votul majorităţii membrilor prezenţi.

178. Constatarea săvârşii contravenţiei, individualizarea şi aplicarea amenzii au loc la data deliberărilor, când se examinează rapoartele de investigaţie şi se adoptă decizia, moment la care se întocmeşte minuta în care se consemnează rezultatul deliberărilor.

179. Ulterior, decizia adoptată de Consiliul Concurenţei în această modalitate se redactează de către secretarul de şedinţă, se semnează de către preşedinte, în numele Consiliului Concurenţei, şi se comunică părţilor, putând fi atacată în contencios administrativ.

180. Redactarea ulterioară a deciziei nu este de natură să conducă la concluzia că momentul aplicării sancţiunii nu este reprezentat de data la care au avut loc deliberările şi s-a adoptat decizia, în condiţiile în care acesta este momentul la care s-a desfăşurat procesul deliberativ, iar ulterior au loc exclusiv redactarea şi comunicarea deciziei, semnată doar de preşedintele Consiliului Concurenţei.

181. Adoptarea deciziei reprezintă manifestarea de voinţă a organului colegial, motiv pentru care aplicarea sancţiunii se raportează la această dată, la care a intervenit manifestarea de voinţă a Consiliului Concurenţei în ceea ce priveşte constatarea încălcării Legii concurenţei şi aplicarea sancţiunii, nu la data la care a fost redactată decizia. În prezenta cauză, aceasta este data de 9.12.2014.

182. Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ.

183. Instanţa de fond nu putea să analizeze problema prescripţiei extinctive decât odată cu fondul litigiului, prescripţia extinctivă depinzând de aspecte de fond legate de fapta anticoncurenţială săvârşită de reclamantă. Soluţionarea problemei prescripţiei extinctive exclusiv prin raportare la unele menţiuni referitoare la data săvârşirii unor acte de executare din cuprinsul deciziei constituie o greşită aplicare a normelor de drept material.

184. În rejudecare, instanţa urmează să analizeze în ansamblu fondul litigiului, pentru a stabili pe baza susţinerilor părţilor şi a probatoriului care sunt faptele anticoncurenţiale imputabile reclamantei şi care este perioada în care acestea au fost săvârşite, problema prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni neputând fi soluţionată decât ulterior acestui demers.

185. În rejudecare, instanţa de fond va avea în vedere, de asemenea, dispoziţiile art. 501 alin. (1), (3) şi (4) din C. proc. civ., problemele de drept dezlegate prin prezenta decizie fiind obligatorii.

VII Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

186. În baza dispoziţiilor art. 496 din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (1), (3) şi (4) C. proc. civ., potrivit prezentelor considerente.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Concurenţei împotriva sentinţei civile nr. 92 din 19 ianuarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe. Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 iunie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.