Revocation of interim hospital manager: sufficiency of administrative motivation via referenced documents and temporal scope of pandemic legislation

Şedinţa publică din data de 6 iulie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 07.05.2020 pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi B.: anularea Ordinelor nr. R541/29.04.2020 şi nr. R542/29.04.2020 emise de Ministrul Sănătăţii şi repunerea sa în funcţia de manager interimar al Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş; în temeiul art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării celor două ordine până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze şi, pe cale de consecinţă, repunerea, de îndată, în funcţia de manager interimar al Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş şi în toate drepturile aferente acestei funcţii, conform Contractului de management nr. x/12.12.2019 şi Actului Adiţional nr. 1 la acesta; obligarea pârâtului să plătească reclamantului, în integralitate, despăgubiri materiale reprezentând drepturile salariale stabilite în baza Contractului de management nr. x/12.12.2019 şi Actului adiţional nr. x la acesta, începând cu data de 29.04.2020 şi până la reintegrarea efectivă în funcţie; obligarea pârâtului la plata de daune moratorii constând în dobânda penalizatoare aferentă daunelor materiale solicitate; cu cheltuieli de judecată.

Ulterior, reclamantul a depus cerere de modificare a acţiunii prin care a solicitat suspendarea şi anularea Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R668/15.05.2020.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 124/2020 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, prin reprezentant legal Ministrul Sănătăţii C., şi B.; a dispus anularea Ordinelor Ministrului Sănătăţii nr. R541/29.04.2020 şi nr. R542/29.04.2020; a respins cererea de anulare a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R668/15.05.2020, ca neîntemeiată. A admis în parte cererea privind despăgubirile materiale şi a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii să plătească reclamantului drepturile salariale stabilite conform contractului de management nr. x/12.12.2019 şi actului adiţional nr. x, începând cu data de 29.04.2020 şi până la data de 12.05.2020, data expirării efectelor contractului; a admis, în parte, cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâtul Ministerul Sănătăţii la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată către reclamant, prin diminuarea onorariului de apărător.

3. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs atât reclamantul, cât şi pârâtul Ministerul Sănătăţii.

3.1. Prin recursul întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei în sensul menţinerii soluţiei de anulare a Ordinelor nr. R541/29.04.2020 şi nr. R542/29.04.2020 şi obligării pârâtului Ministerul Sănătăţii la plata către reclamant a despăgubirilor materiale reprezentând drepturile salariale stabilite în baza Contractului de management nr. x/12.12.2019 şi Actului adiţional nr. x la acesta; admiterea, în integralitate, a acţiunii introductive, în sensul anulării şi a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R668/15.05.2020 şi obligării intimatului la plata, în integralitate, către recurent, şi a despăgubirilor materiale reprezentând drepturile salariale cuvenite în baza Contractului de management nr. x/12.12.2019 şi Actului adiţional nr. x la acesta (începând cu 15.05.2020 şi până la 21.05.2020), respectiv în baza Contractului de management nr. x/21.05.2020 (pentru intervalul de timp cuprins între 21.05.2020 - 29.06.2020), precum şi a obligării intimatului la plata de daune moratorii, constând în dobânda penalizatoare aferentă daunelor materiale solicitate.

În motivarea recursului a arătat că sentinţa a fost dată cu încălcarea disp. art. 10 din Legea nr. 55/2020 şi a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 şi a art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020.

Astfel, prima instanţă a reţinut, în mod greşit, că "art. 10 din Legea 55/2020 consacră competenţa Ministerului Sănătăţii de coordonare a activităţilor de prevenire şi combatere a efectelor pandemiei de Covid 19, în cadrul unităţilor sanitare publice, iar această competenţă reglementând o coordonare funcţională nu are legătură cu atribuţia de numire a managerilor unităţilor sanitare publice."

Nelegalitatea Ordinului nr. R668/15.05.2020 rezidă în faptul că, deşi iniţial, Proiectul Legii nr. 55/2020 prevedea la art. 5 că, pe durata stării de alertă, Ministerul Sănătăţii coordonează organizarea şi funcţionarea tuturor unităţilor sanitare din subordinea autorităţilor administraţiei publice locale şi exercită inclusiv atribuţia de numire, suspendare şi eliberare din funcţie a persoanelor care ocupă funcţii de conducere în cadrul acestor unităţi, ulterior, urmare a dezbaterii în Parlamentul României a acestui proiect, Legea nr. 55/2020 a fost adoptată într-o formă diferită, art. 5 fiind modificat, devenind art. 10. Ca atare, dacă intenţia legiuitorului ar fi fost ca Ministerul Sănătăţii să exercite inclusiv atribuţia de numire, suspendare şi eliberare din funcţie a persoanelor care ocupă funcţii de conducere în cadrul unităţilor sanitare din subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, s-ar fi specificat în mod expres acest lucru, cum se specifică în art. 1 din fosta O.U.G. nr. 40/2020.

Or, contrar motivării primei instanţe, disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 reglementează o cu totul altă ipoteză, anume aceea a posturilor vacante sau temporar vacante din cadrul Ministerului Sănătăţii, respectiv a unităţilor aflate în subordinea, coordonarea şi sub autoritatea Ministerului Sănătăţii, ocuparea, prin numire, a funcţiilor publice de conducere din cadrul unităţilor sanitare aflate în subordinea autorităţilor administraţiei publice locale, cum este cazul Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş, urmând a se face prin act administrativ emis de către primarul unităţii administrativ - teritoriale.

Deşi ordinul atacat a fost emis în baza O.U.G. nr. 70/2020, el contravine în mod vădit disp. art. 10 din Legea nr. 55/2020 (act normativ cu forţă juridică superioară ordonanţei) şi, deci, implicit, disp. art. 4 din Legea nr. 24/2000, ce consacră principiul ierarhiei actelor normative. În consecinţă, actul administrativ este nelegal, întrucât la momentul emiterii sale începuse să îşi producă deja efectele, fiind intrată în circuitul juridic, Dispoziţia Primarului mun. Caransebeş nr. 407/14.05.2020. Mai mult, la data emiterii Ordinului nr. R668/15.05.2020 nu încetaseră efectele Contractului de management nr. x/2019, astfel cum în mod eronat se arată în hotărârea recurată, potrivit Dispoziţiei Primarului mun. Caransebeş nr. 880/10.12.2019, recurentul fiind numit manager interimar până la ocuparea funcţiei prin concurs, dar nu mai mult de 6 luni, aşadar până la data de 12.06.2020.

Recurentul consideră că a fost încălcat art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 întrucât, pentru identitate de raţiune, în condiţiile în care nelegalitatea generată de nemotivarea şi adoptarea prin exces de putere a ordinului de revocare din funcţia de manager interimar a recurentului a afectat şi ordinul subsecvent nr. R542/2020 privind numirea, ca manager interimar al SMU Caransebeş, pe perioada stării de urgenţă, a pârâtului B., acest viciu a afectat, implicit, şi cel de-al doilea ordin de numire a aceluiaşi pârât.

3.2. Prin recursul întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Sănătăţii a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii acţiunii.

În motivarea recursului a arătat că, aşa cum rezultă din preambulul ordinului, acesta a avut ca temei legal şi Decretul nr. 240/2020 - art. 32.

Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit disp. art. 1 din O.U.G. nr. 40/2020, iar din preambulul acestei ordonanţe rezultă că suntem în prezenţa unei norme speciale cu caracter excepţional, care care se aplică pe o perioadă determinată, respectiv pentru perioada stării de urgenţă. În consecinţă, instanţa de judecată trebuia să analizeze motivarea/nemotivarea prin prisma dispoziţiilor O.U.G. nr. 40/2020, coroborată cu dispoziţiile cuprinse în Decretul nr. 240/2020.

Instanţa, ignorând conţinutul adresei Direcţiei de Sănătate Publică Caraş Severin, menţionată în preambulul Ordinului nr. R541/29.04.2020, care sesizează o multitudine de abateri/nereguli grave de natură a zădărnici combaterea epidemiei cu Covid-19, precum şi un management defectuos, apreciază că ordinul nu este motivat. Or, temeiul de drept îl reprezintă art. 1 din O.U.G. nr. 40/2020 care dă dreptul ministrului sănătăţii de a revoca personalul cu funcţii de conducere din unităţile sanitare din subordinea autorităţilor administraţiei publice locale pentru realizarea/atingerea scopului pentru care aceasta a fost adoptată, coroborat cu dispoziţiile Decretului nr. 240/2020.

Astfel, ministrul sănătăţii, având în vedere neregulile sesizate de D.S.P. Caraş Severin, în virtutea prerogativelor sale atribuite prin O.U.G. nr. 40/2020, a trecut la revocarea reclamantului din funcţia de conducere, având în vedere că neluarea unor măsuri urgente, cu caracter excepţional, pentru limitarea infectării cu Covid-19 în rândul populaţiei ar fi avut un impact deosebit de grav, în principal, asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor.

Recurentul a susţinut că practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că motivarea actului poate rezulta nu neapărat din înscrisul care cuprinde manifestarea de voinţă în sine, ci din oricare dintre înscrisurile ce formează actul - privit în sens larg. Totodată, a arătat că nu există vreo obligativitate legală ca, odată cu comunicarea actului administrativ, să fie comunicate părţii şi actele care au stat la baza emiterii acestuia, obligaţia subzistând numai în ipoteza contestării actului în instanţă, iar Ministerul Sănătăţii s-a conformat depunând aceste înscrisuri odată cu întâmpinarea la dosarul de fond, conform art. 13 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată,

Instanţa de contencios administrativ poate pronunţa o soluţie de anulare a actului administrativ, dacă este vorba despre o nemotivare totală a acestuia sau dacă din cuprinsul motivelor sumar expuse, judecătorul, dar şi partea vătămată, nu pot analiza şi decela raţionamentul autorităţii emitente. Or, coroborând actele care au stat la baza emiterii ordinului, reţinute în preambulul Ordinului R541/29.04.2020, rezultă cu prisosinţă motivele avute în vedere la momentul emiterii acestuia, respectiv realizarea defectuoasă a managementului Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş de către reclamantul intimat. Scopul emiterii ordinului contestat a fost, în mod evident, limitarea infectării cu Covid-19 în rândul populaţiei, fapt ce ar fi avut loc în continuare în lipsa unui management performant, cu un impact deosebit de grav, în principal, asupra dreptului la viaţă şi, în subsidiar, asupra dreptului la sănătate al persoanelor.

În ceea ce priveşte Ordinul R542/2020, ţinând cont că instanţa a reţinut nelegalitatea acestuia doar prin prisma nelegalităţii Ordinului R541/2020, consideră că acesta a fost emis în condiţii de legalitate.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului Ministerului Sănătăţii, având în vedere că, deşi au fost invocate disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu au fost indicate în concret normele de drept material încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de fond, astfel că sunt incidente disp. art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat invocând disp. art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, art. 31 din Constituţie, susţinând că simpla trimitere la o adresă întocmită de DSP Caraş Severin nu este în măsură să satisfacă cerinţa motivării ordinelor contestate. Lipsesc elementele de fapt şi de drept care să permită verificarea temeiurilor şi efectelor deciziei ministrului sănătăţii, precum şi a proporţionalităţii măsurii de revocare din funcţie.

În contextul actual al pandemiei de coronavirus, îndeplinirea cu rigurozitate a sarcinilor şi implicarea serioasă a reclamantului în obţinerea de către spital a aparaturii medicale necesare depistării şi tratării pacienţilor cu Covid-19, respectiv de materiale de protecţie pentru personalul medical şi, implicit, de rezultate pozitive constând în numărul mare de pacienţi vindecaţi şi externaţi, denotă cu atât mai mult faptul că demersul de revocare din funcţie a fost unul excesiv. Pe parcursul activităţii sale de manager interimar, a obţinut aprobarea Ministerului Sănătăţii de înfiinţare a ambulatoriului integrat Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş, cu un număr de 20 de cabinete în diferite specialităţi şi care fusese desfiinţat în anul 2002.

4.2. Recurentul-pârât Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului reclamantului precizând că Legea nr. 55/2020 a intrat în vigoare la 18.05.2020, iar ordinul Ministerului Sănătăţii contestat a fost emis la 15.05.2020, dată la care Legea nr. 55/2020 nu avea aplicabilitate.

Faţă de disp. art. 12 alin. (2), art. 63, art. 64 alin. (1), art. 68 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, O.U.G. nr. 70/2020 reglementează unele măsuri începând cu data de 15.05.2020, este în vigoare din 14.05.2020, fiind publicată în Monitorul Oficial 394 din 14.05.2020. Legea nr. 55/2020 nu conţine norme derogatorii de la O.U.G. nr. 70/2020 şi nici nu abrogă prevederile O.U.G. nr. 70/2020.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, invocată de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată şi urmează să o respingă, întrucât au fost invocate critici ce pot fi circumscrise motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul arătând textele de lege pe care le apreciază a fi fost aplicate greşit de către instanţa de fond, precum şi argumentele aduse în sprijinul punctului său de vedere.

2. Pe fondul cauzei, analizând sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, apărările din întâmpinări şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamant este nefondat, iar recursul pârâtului Ministerul Sănătăţii estre fondat, faţă de următoarele considerente:

Reclamantul a fost numit manager interimar al Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş, fiind desemnat iniţial prin Dispoziţia Primarului mun. Caransebeş nr. 740 din 11.10.2019, până la data de 12.12.2019, iar ulterior, prin Dispoziţia nr. 880/10.12.2019 fiind desemnat pe o perioadă nu mai mare de 6 luni, începând cu data de 12.12.2019; a fost încheiat contractul de management nr. x/12.12.2019, între Consiliul Local al mun. Caransebeş reprezentat prin primar şi reclamant, contract valabil începând cu 12.12.2019 şi până la ocuparea funcţiei de manager prin concurs, dar nu mai mult de 6 luni.

Prin Ordinul R541/29.04.2020 al Ministrului Sănătăţii, reclamantul a fost revocat din funcţie începând cu data emiterii ordinului, având în vedere adresa DSP Caraş-Severin nr. 3996/28.04.2020, referatul DGJRU aprobat de conducerea Ministerului Sănătăţii sub nr. x/29.04.2020 şi în aplicarea Decretului nr. 240/2020, a art. 1 din O.U.G. nr. 40/2020, a art. 177 alin. (5) şi (6) din Legea 95/2006, a Legii cadru nr. 153/2017, precum şi a OMS nr. 1374/2016 privind atribuţiile managerului interimar al spitalului public.

Prin adresa DSP Caraş-Severin nr. 3996 din 28.04.2020, înregistrată la Ministerul Sănătăţii sub nr. x/29.04.2020, se invocă o gestionare defectuoasă, la nivelul jud. Caraş-Severin, a situaţiei generate de evoluţia epidemiologică determinată de răspândirea SARS-COV 2 şi se solicită înlocuirea reclamantului de la conducerea spitalului enumerându-se următoarele motive: a convocat după impunerea restricţiilor, în aceeaşi sală, într-un spaţiu mic, închis, medici din Caransebeş şi Oţelu Roşu, împreună cu persoane care nu făceau parte din sistemul medical, riscând îmbolnăvirea corpului medical; datoriile şi arieratele ajunse la exact nivelul de dinainte de finanţările iniţiale, în doar câteva luni de mandat interimar, conturile fiind blocate; creează permanent o stare conflictuală cu personalul medical, asistenţii şi sindicatul, lucru care duce la nemulţumiri din partea întregului personal; nereguli sesizate presei de către personalul medical din cadrul spitalului; directorului economic i-a expirat mandatul, dar reclamantul nu a anunţat DSP Caraş-Severin de această situaţie, preferând să anunţe direct Ministerul Sănătăţii.

În referatul nr. x/29.04.2020 al Direcţiei Generale Juridice şi Resurse Umane din cadrul Ministerului Sănătăţii se arată că prin adresa DSP Caraş-Severin nr. 3996/28.04.2020 se propune revocarea din funcţie a reclamantului, indicându-se textele ce permit eliberarea acestuia din funcţia de manager interimar al Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş.

Instanţa de fond a anulat acest ordin reţinând că din cuprinsul lui nu rezultă o motivare corespunzătoare a aspectelor ce au condus la revocarea reclamantului din calitatea manager interimar al unui spital public. Actul administrativ de revocare din funcţie trebuie să prezinte toate aspectele de fapt şi de drept care conduc către această măsură, nefiind suficientă o simplă enumerare a actelor care au stat la baza emiterii acestuia sau a textelor legale ce permit emiterea ordinului. Din această perspectivă, urmărind conţinutul Ordinului R541/2020, instanţa reţine ca fiind fondată critica reclamantului având ca obiect lipsa motivării actului administrativ; actul administrativ nu enunţă niciunul dintre motivele de revocare din funcţia de manager interimar (efectele actului administrativ contestat privesc dreptul la muncă), drept care nu poate fi vătămat printr-un act nemotivat. A mai reţinut instanţa de fond că nelegalitatea ordinului de revocare a reclamantului din funcţia de manager interimar afectează şi ordinul subsecvent R542/2020 privind numirea ca manager interimar al SMU Caransebeş, pe perioada situaţiei de urgenţă, a pârâtului B..

2.1. Referitor la recursul formulat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în preambulul ordinului sunt menţionate adresa D.S.P. Caraş-Severin nr. 3996/28.04.2020 şi referatul DGJRU aprobat de conducerea Ministerului Sănătăţii sub nr. x/29.04.2020, fără a se relua conţinutul acestora în cuprinsul ordinului. Aceasta nu înseamnă însă că actul administrativ contestat nu este motivat în fapt, rezultând cu claritate din înscrisurile menţionate aspectele de fapt pe care emitentul şi-a întemeiat măsura revocării reclamantului din funcţia de director interimar al spitalului.

Nu se poate vorbi despre faptul că măsura dispusă prin ordin nu este motivată, ci doar despre împrejurarea că nu este redat în ordin conţinutul adresei care a stat la baza emiterii acestuia, respectiv a dispunerii măsurii. Împrejurarea că reclamantul nu a suferit o vătămare prin faptul că emitentul ordinului nu a reluat în cuprinsul acestuia conţinutul adresei care detaliază motivele de fapt ale revocării este demonstrată de faptul că reclamantul a fost în măsură să formuleze plângere prealabilă împotriva ordinului, dar şi prezenta cerere de chemare în judecată în care a prezentat motivele de fapt şi de drept ale solicitării de anulare a ordinului.

Reţine instanţa de fond că motivarea actelor atacate este o obligaţie generală a autorităţii publice, aplicabilă oricărui act administrativ, îndeplinind un dublu rol: acela de transparenţă în profitul beneficiarului actului, care va putea să verifice dacă actul este sau nu întemeiat, precum şi acela de a conferi instanţei un instrument eficient în vederea realizării controlului judiciar, având astfel posibilitatea de a verifica elementele de fapt şi de drept care au stat la baza actului administrativ.

Înalta Curte nu contestă acest rol pe care îl are motivarea unui act administrativ, dar reţine că în cauză, lipsa redării în ordinul contestat a conţinutului adresei în care se menţionează motivele de fapt ale revocării nu împiedică instanţa învestită cu acţiunea în anulare să verifice legalitatea ordinului, prin raportare la menţiunile din cuprinsul ordinului şi la documentaţia care a stat la baza emiterii lui. Mai mult, aşa cum s-a arătat, nici reclamantul nu a fost împiedicat să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Legea nr. 554/2004, solicitând anterior sesizării instanţei cu prezenta acţiune revocarea ordinului, cu prezentarea motivelor de fapt şi de drept ale acestei solicitări. Prin urmare, nu se poate reţine în aceste condiţii că ordinul este lovit de nulitate, cum în mod greşit a apreciat prima instanţă.

Înalta Curte constată că lipsa motivării a reprezentat singurul motiv de anulare a Ordinului R541/2020, precum şi a ordinului subsecvent R542/2020. Din moment ce acest motiv de nulitate nu poate fi reţinut, iar prin pronunţarea soluţiei de anulare a ordinelor exclusiv pentru acest motiv instanţa de fond nu a intrat în cercetarea fondului, rezultă că se impune casarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru analizarea celorlalte motive de nelegalitate a celor două ordine, invocate prin cererea de chemare în judecată.

În acest sens, instanţa de control judiciar reţine că reclamantul a invocat următoarele motive pentru care apreciază că se impune anularea celor două ordine:

- ordinele sunt nemotivate, fiind emise prin exces de putere, respectiv cu încălcarea principiului transparenţei administraţiei publice şi a principiului proporţionalităţii;

- ordinele contravin prevederilor Legii nr. 95/2006, sens în care a invocat disp. art. 184 alin. (2) din această lege conform cărora, pentru spitalele publice din reţeaua autorităţilor administraţiei publice locale, contractul de management încetează în condiţiile legii la propunerea consiliului de administraţie, în cazul în care acesta constată existenţa uneia dintre situaţiile prevăzute la alin. (1). Reclamantul a susţinut că nerespectarea condiţiei obligatorii a existenţei unei propuneri exprese din partea consiliului de administraţie al spitalului constituie un veritabil motiv de nelegalitate a actelor atacate;

- revocarea din funcţie putea fi dispusă în cazul nerealizării indicatorilor de performanţă ai managerului spitalului public, prevăzuţi în contractul de management, timp de minimum un an, din motive imputabile acestuia şi/sau în situaţia neîndeplinirii culpabile a celorlalte obligaţii ale managerului.

Cu ocazia rejudecării, se va proceda la examinarea tuturor motivelor de nelegalitate din cererea iniţială de judecată, care nu au făcut obiectul analizei instanţei din moment ce aceasta s-a limitat la constatarea nemotivării ordinelor.

2.2. În privinţa recursului declarat de reclamant, Înalta Curte constată că acesta critică soluţia de respingere a cererii de anulare a ordinului R668/15.05.2020 prin care a fost desemnat, de la data emiterii ordinului, pârâtul B. în calitate de manager interimar al SMU Caransebeş, pe perioada situaţiei de alertă instituite în condiţiile Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 24/2020.

În esenţă, recurentul susţine că sentinţa a fost dată cu încălcarea disp. art. 10 din Legea nr. 55/2020 şi a art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 şi a art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul preia de fapt, în cea mai mare parte, susţinerile din cererea de modificare a acţiunii, depusă în dosarul de fond .

Astfel, cu privire la prima critică vizând încălcarea normei de drept material reprezentate de art. 10 din Legea nr. 55/2020, recurentul a redat susţinerile de la fila x referitoare la modificarea, cu ocazia dezbaterii din Parlament, a art. 5 din proiectul Legii nr. 55/2020, care a devenit art. 10.

Referitor la cea de-a doua critică privind aplicarea greşită a art. 21 din O.U.G. nr. 70/2020, recurentul a redat susţinerile de la fila x privind încălcarea art. 10 din Legea nr. 55/2020 şi a art. 4 din Legea nr. 24/2000, precum şi susţinerea de la fila x verso conform căreia noul ordin este nelegal şi pentru că la momentul emiterii sale începuse să îşi producă deja efectele, fiind intrată în circuitul juridic, Dispoziţia Primarului mun. Caransebeş nr. 407/14.05.2020.

Instanţa de control judiciar constată că nu se impune examinarea acestor susţineri, întrucât ele au fost deja analizate de instanţa de fond, iar exercitarea căii de atac a recursului împotriva unei hotărâri judecătoreşti presupune formularea unor critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărâre şi nu preluarea susţinerilor din cererea de chemare în judecată, care au format obiectul analizei primei instanţe.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia se poate solicita instanţei de control judiciar, în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, reformarea hotărârii pronunţate de instanţa de fond sau de instanţa de apel în anumite cazuri prevăzute de lege.

Conform prevederilor legale în vigoare, recursul nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate. Astfel, motivele de recurs vizează numai nelegalitatea hotărârii atacate, iar potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, în soluţionarea căii de atac a recursului, instanţa nu poate proceda la o reanalizare a susţinerilor din cererea de chemare în judecată, ci numai la examinarea motivelor de nelegalitate care trebuie menţionate în cererea de recurs, în conformitate cu disp. art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. care stabilesc că cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În cadrul primei critici, recurentul susţine interpretarea şi aplicarea greşită de către prima instanţă a disp. art. 11 din Legea nr. 55/2020 care vizează o cu totul altă ipoteză decât cea reţinută de instanţă.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid-19 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 396 din 15 mai 2020.

Potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, "Legile (...) intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24:00 a celei de-a treia zi de la publicare." În raport cu aceste prevederi legale, se constată că Legea nr. 55/2020 a intrat în vigoare la data de 18 mai 2020, astfel încât nu se poate considera că soluţia de respingere a cererii de anulare a ordinului R668/15.05.2020 a fost dată cu încălcarea unor dispoziţii dintr-o lege care nu era în vigoare la data emiterii ordinului. Cauzele de nulitate a unui act juridic sunt anterioare sau concomitente încheierii acestuia şi nu ulterioare.

În cadrul celei de-a doua critici, recurentul a arătat că la data emiterii Ordinului nr. R668/15.05.2020 nu încetaseră efectele Contractului de management nr. x/2019, astfel cum în mod eronat se arată în hotărârea recurată, potrivit Dispoziţiei Primarului mun. Caransebeş nr. 880/10.12.2019, recurentul fiind numit manager interimar până la ocuparea funcţiei prin concurs, dar nu mai mult de 6 luni, aşadar, până la data de 12.06.2020.

Instanţa de recurs constată că recurentul se limitează la a face o afirmaţie care contrazice reţinerea instanţei de fond, dar nu indică dispoziţiile legale interpretate sau aplicate greşit de către instanţă atunci când a reţinut încetarea efectelor contractului de management la data emiterii ordinului a cărui anulare se solicită. Din moment ce recursul urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa indicării normelor de drept material pe care recurentul le consideră a fi fost greşit aplicate de instanţa de fond, nu se poate considera că a formulat o critică de nelegalitate subsumată disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În finalul cererii de recurs invocă încălcarea art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 întrucât, pentru identitate de raţiune, în condiţiile în care nelegalitatea generată de nemotivarea şi adoptarea prin exces de putere a ordinului de revocare din funcţia de manager interimar a recurentului a afectat şi ordinul subsecvent nr. R542/2020 privind numirea, ca manager interimar al SMU Caransebeş, pe perioada stării de urgenţă, a pârâtului B., acest viciu a afectat, implicit, şi cel de-al doilea ordin de numire a aceluiaşi pârât.

Această critică este nefondată, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii instanţa argumentând de ce nu poate fi reţinută nelegalitatea ordinului de revocare din funcţia de manager interimar a recurentului reclamant prin raportare la lipsa motivării şi, implicit, a unui exces de putere sub acest aspect din partea emitentului, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi reţinută nelegalitatea sentinţei.

3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant; va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii, va casa în parte sentinţa atacată şi va trimite spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, cererea de chemare în judecată în forma iniţială, va menţine soluţia de respingere a cererii de anulare a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R668/15.05.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Ministerul Sănătăţii.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 124/2020 din 15 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătăţii împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în parte sentinţa atacată şi trimite spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, cererea de chemare în judecată în forma iniţială.

Menţine soluţia de respingere a cererii de anulare a Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. R668/15.05.2020.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 6 iulie 2022.