Suspension of normative administrative act: non-fulfillment of well-justified case and imminent harm requirements for salary allowance prohibition

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 08.12.2021, pe rolul Curţii de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/202021, reclamantul Sindicatul Liber din Învăţământ Vrancea, în numele membrilor de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei a solicitat:

1) să se constate nulitatea parţială a Ordinului Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, în ceea ce priveşte art. 1 alin. (2) din acest ordin;

2) obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată;

3) în temeiul art. 15 coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3992/2021 până la soluţionarea definitivă a dosarului.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin încheierea de şedinţă din data de 28.01.2022, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de suspendare formulată de Sindicatul Liber din Învăţământ Vrancea în numele reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei şi, în consecinţă, a suspendat executarea art. 1 alin. (2) din Ordinul nr. 3993/2021 emis de pârât până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2021

3. Cererea de recurs.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 28.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Ministerul Educaţiei.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că în ceea ce priveşte condiţia cazului bine justificat, prima instanţă nu include în cadrul considerentelor hotărârii absolut nicio apreciere proprie care să prezinte părţilor şi instanţei de control judiciar care au fost argumentele care au dus la formarea convingerii judecătorului de fond.

Practic, în ceea ce priveşte această condiţie, prima instanţă s-a limitat la a arăta că achiesează integral la abordarea cuprinsă în cererea de suspendare a ordinului, fără a prezenta nici măcar sumar argumente proprii ale judecătorului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că elaborarea ordinului supus cererii de suspendare a reprezentat răspunsul instituţional al Ministerului Educaţiei în scopul respectării dispoziţiilor din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021.

Prin Decizia nr. 685 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 14 alin. (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În paragraful 16 din această decizie, Curtea Constituţională a reţinut că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor reprezintă un drept salarial suplimentar, care nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Prin urmare, acordarea acestui drept depinde în exclusivitate de opţiunea legiuitorului. Mai mult, având în vedere că acest drept se acordă din fonduri publice, legiuitorul, raportându-se la resursele financiare disponibile, stabileşte condiţiile de acordare a indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, iar atunci când aceleaşi temeiuri o impun, poate dispune suspendarea dreptului sau chiar încetarea acordării acestuia.

Mai mult, potrivit considerentelor reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52/2020, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de trimitere cât şi ICCJ au stabilit în mod unitar că prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017, în sensul că, după intrarea în vigoare a acestei legi, acestea nu mai pot primi indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, chiar dacă anterior au încasat drepturi băneşti în considerarea titlului respectiv. Cu certitudine, actul contestat se bucură de tripla prezumţie, necesară şi suficientă pentru a pronunţa respingerea cererii de suspendare: prezumţia de legalitate (emiterea acrului în virtutea prerogativelor acordate prin art. 13 alin. (3) din Hotărâre nr. 369/2021 din 29 martie 2021 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Educaţiei, cu modificările ulterioare), prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se arată că emană) şi prezumţia de veridicitate (decizia exprimă ceea ce în mod real a decis organul emitent).

Principiul legalităţii actelor administrative presupune însă atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

În considerarea celor două principii incidente în materie - al legalităţii actului şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie însă o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.

În prezenta speţă, apreciază că instanţa de fond a interpretat greşit normele de drept material reprezentate de art. 14 din Legea nr. 554/2004, privind pretinsa întrunire cumulativă a celor două condiţii statuate imperativ de legiuitor pentru admiterea cererii de suspendare a actului normativ, având în vedere că nu ne aflăm în faţa unui act administrativ cu caracter individual, ci în faţa unui act administrativ cu caracter normativ ce vizează o anumită situaţie şi anume a cadrelor didactice care au dobândit gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor, anterior datei de 01.07.2017.

Prevederile art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 se aplică tuturor categoriilor de personal care deţineau titlul ştiinţific de doctor la data intrării în vigoare a acestei legi, indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor urmând a fi acordată în măsura în care sunt întrunite condiţiile de la art. 14 din acelaşi act normativ.

Or, art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 impune cadrelor didactice condiţia suplimentară de a nu fi solicitat şi obţinut gradul didactic I prin echivalarea cu titlul ştiinţific de doctor. Aceasta deoarece obţinerea gradului didactic în această modalitate reprezintă în sine un beneficiu acordat cadrelor didactice respective, condiţiile de acordare a gradului fiind mai puţin restrictive, dar şi pentru că obţinerea gradului didactic I determină avantaje financiare, prin aplicarea unui nivel de salarizare.

Prima instanţă a încălcat prevederile de drept material ale art. 14 din Legea nr. 554/2004, precum şi ale art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017, cât şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017, ceea ce atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 s-a pus în executare dispoziţia din art. 14 alin. (3) realizându-se o clarificare a drepturilor salariale prin care înlătură inechităţile de salarizare diferită pentru funcţii similare pentru personalul plătit din fonduri publice, respectiv pentru cei care au obţinut prin ordin de ministru gradul didactic I, ca urmare a echivalării titlului ştiinţific de doctor anterior datei de 01.07.2017 şi cei care şi-au echivalat titlul de doctor după data de 01.07.2017.

Prin acest act normativ se înlătură deosebirile de tratament juridic care nu pot fi justificate decât de existenţa unor situaţii care, în mod obiectiv şi rezonabil, justifică aplicarea unor astfel de diferenţieri între diversele categorii de persoane. Or, dispoziţiile legale analizate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, evitându-se astfel o eventuală discriminare.

Concluzionând, legiuitorul interzice cumularea unei duble bonificaţii - încasarea în acelaşi timp a două drepturi salariale, în baza aceluiaşi titlu de doctor - întrucât echivalarea gradului didactic s-a făcut în temeiul acestui titlu, iar prevederile ordinului a cărui suspendare s-a cerut nu derogă de la prevederile actului normativ de forţă juridică superioară, ordinul fiind emis în temeiul şi în vederea executării în concret a legii.

Consideră că motivarea condiţiei cazului bine justificat pe argumentele invocate de reclamant ce "aruncă o îndoială asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ atacat" nu este justificată întrucât ordinul nu derogă de la prevederile actului normativ de forţă juridică superioară, nu retroactivează deoarece se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021, prin urmare, nu se aplică unor situaţii juridice născute înaintea intrării sale în vigoare, iar acesta este emis în temeiul şi în vederea executării în concret a legii.

Astfel, examinând aparenţa de legalitate a actului administrativ atacat, având în vedere înscrisurile de la dosar coroborat cu susţinerile reclamantului, solicită să se constate că nu există indicii temeinice de natură sa pună sub semnul întrebării prezumţia de legalitate a acestuia, nefiind îndeplinită condiţia cazului bine justificat prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la condiţia pagubei iminente, recurentul-pârât solicită să se constate că potrivit art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea 554/2004 prin pagubă iminentă se înţelege un prejudiciu viitor şi previzibil sau perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

În cauzele ce au ca obiect drepturi salariale, existenţa pagubei iminente nu este considerată îndeplinită prin simpla dovedire a diminuării veniturilor, ci, aşa cum rezultă din jurisprudenţa şi doctrina din materie, se cer a fi dovedite "gravitatea şi iminenţa prejudiciului", raportat la situaţia personală a fiecărui reclamant care solicită suspendarea unui act administrativ cu caracter normativ, astfel că într-o cauză se poate admite cererea de suspendare, iar în alta nu, iar diferenţa dintre soluţiile date în cele două cauze nu este determinată de interpretarea diferită a legii, ci de situaţia materială şi familială a persoanelor care au calitatea de reclamanţi în cele două cauze.

Condiţia pagubei iminente presupune producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, (în acest sens face referire la Decizia nr. 442 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 30 ianuarie 2013 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ şi fiscal având ca obiect suspendare act administrativ).

Or, în prezenta speţă, în mod greşit instanţa de fond a constatat că această condiţie este îndeplinită, având în vedere că reclamantul nu a făcut dovada concretă a pagubei iminente suferite prin pierderea unei componente a salariului lunar.

Deşi este evident că prin punerea în executare a ordinului a cărui suspendare s-a cerut reclamantul suferă o pierdere patrimonială, condiţia pagubei iminente presupune ca prin punerea în executare a actului administrativ să se producă efecte dăunătoare mai importante decât simpla punere în executare a actului administrativ, sau care sunt greu sau imposibil de reparat.

Faţă de aceste motive, recurentul-pârât solicită în principal admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate şi raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe în vederea pronunţării unei hotărâri legale şi temeinic motivate, iar în subsidiar casarea în tot a încheierii atacate şi raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., rejudecând cauza, respingerea cererii de suspendare ca fiind neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză.

În cauză nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 03 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va admite recursul, pentru următoarele considerente:

Intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii privind anularea acestui ordin.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii şi a dispus suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 până la pronunţarea instanţei de fond asupra cererii privind anularea actului, reţinând în esenţă întrunirea condiţiilor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea actului administrativ şi anume, faptul că asupra actului administrativ planează o îndoială evidentă asupra prezumţiei de legalitate a acestuia, precum şi afectarea obligaţiilor familiale de întreţinere prin diminuarea salariului.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Criticile formulate de recurentul-pârât subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind expuse toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate în contextul faptic dat.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cauza de faţă acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este greşită.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cazul de faţă, cercetând "aparenţa de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod greşit a reţinut prima instanţă că motivele invocate în susţinerea existenţei cazului bine justificat de intimatul-reclamant sunt întemeiate.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că argumentul în temeiul căruia s-ar putea considera a fi îndeplinită condiţia cazului bine justificat este reliefat de înscrisurile depuse de reclamant prin care se atestă obţinerea gradului ştiinţific de doctor, respectiv, a gradului didactic I prin echivalare şi astfel poate beneficia de plata indemnizaţiei pentru titlul de doctor.

Înalta Curte constată că Ordinul nr. 3993 din 16 iunie 2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis în temeiul prevederilor art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi ale art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ", precum şi ale art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în baza prevederilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021, s-a stabilit că majorările/creşterile salariale prevăzute la art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "reglementări specifice personalului didactic din învăţământ", respectiv art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică la salariul de bază deţinut/aflat în plată.

Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021.

Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

În cazul în speţă, Înalta Curte reţine că ordinul contestat, a fost dat în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, aspect expus în preambulul actului administrativ cu caracter normativ.

Or, criticile formulate de intimatul-reclamant vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei, relativ la temporalitate, aplicare, procedura de dobândire a gradului profesional, respectiv titlului de doctor, elemente ce sunt de natură a determina administrarea unor probatorii specifice.

Dreptului de opţiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat, este subsumat premisei, respectiv voinţei legiuitorului expusă în teza I a aceluiaşi articol, conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat, iar această opţiune reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 şi presupune, prin ipoteză, coexistenţa alternativelor (titlul de doctor şi sporul aferent pe de o parte şi, pe de altă parte, obţinerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizaţia aferentă).

În acest context, Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 3993/2021 a căror suspendare se solicită sunt reiterări a textului art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, iar analizarea amănunţită a acestor consemnări ţin de fondul cauzei deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de intimatul-reclamant în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acţiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de intimatul-reclamant, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită.

În cazul de faţă, întrucât Înalta Curte a concluzionat că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă intimatului-reclamant un prejudiciu viitor sigur şi previzibil prin diminuarea salariului ce urmează a fi încasat, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

De asemenea, Înalta Curte constată că în cazul intimatului-reclamant nu se produce o pagubă iminentă şi imposibil de recuperat, chiar dacă acesta suportă un anumit prejudiciu prin diminuarea drepturilor salariale până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea recurată şi rejudecând, va respinge cererea de suspendare a executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 formulată de formulată de reclamantul Sindicatul Liber din Învăţământ Vrancea, în numele membrilor de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Educaţiei împotriva încheierii de şedinţă din 28 ianuarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând:

Respinge cererea de suspendare a executării art. 1 alin. (2) din Ordinul Ministrului Educaţiei nr. 3993/2021 formulată de reclamantul Sindicatul Liber din Învăţământ Vrancea, în numele membrilor de sindicat A., B., C., D., E., F., G., H., I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.