Union appeal fails to suspend non-cumulation rule for doctoral allowance; dismissal upheld

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele;

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 23 iulie 2021, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2021, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011, art. 194 coroborate cu cele ale art. 148 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., reclamantul Sindicatul Învăţământului Preuniversitar "Prof. A." Buzău, în numele membrilor de sindicat: B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei, a solicitat suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 605/17.06.2021.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 179 din data de 21 octombrie 2021, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul Sindicatul Învăţământului Preuniversitar "Prof. A." Buzău în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educaţiei.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 179 din data de 21 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul Sindicatul Învăţământului Preuniversitar "Prof. A." Buzău în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y..

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că textul alin. (2) al art. 1 din O.M.E. nr. 3993/2021 menţionează că:

"(2) Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2021; ori art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede că:

"(3) Personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şl completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I."

Este evident că art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 prevede expres că au obligaţia de a opta între indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor şi echivalarea cu gradul didactic I exclusiv acele cadre didactice care, de la data intrării în vigoare a legii, obţin gradul didactic I prin echivalare; cadrele didactice cărora li s-a acordat gradul didactic I prin ordin de ministru, prin echivalarea titlului ştiinţific de doctor nu mai au un drept real de opţiune, bucurându-se deja de drepturile ce se cuvin cadrelor didactice cu gradul didactic I, în baza actului administrativ cu caracter individual prin care au dobândit gradul didactic I şi care a intrat în circuitul civil; acestea beneficiază în continuare de ambele drepturi, neputând opta - cerinţă impusă de legiuitor. Această obligaţie de a opta o au doar acei salariaţi care nu aveau încă titlul de doctor echivalat cu gradul didactic I la data de 01.07.2017 (data intrării în vigoare a legii), precum şi cei care obţin, după intrarea în vigoare a Legii -cadru nr. 153/2017, prin ordin de ministru, titlul ştiinţific de doctor şi care, din acel moment optează în mod real între a depune documentele prevăzute de Metodologia privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, aprobată prin OMECTS nr. 5556/2011, pentru acordarea gradului didactic I sau acordarea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, urmând sa parcurgă procedura din Metodologia privind formarea continuă, pentru a dobândi gradul didactic I.

Orice altă interpretare a textului art. 14 alin. (3) din Legea - cadru nr. 153/2017 contravine atât principiilor de drept (principiul neretroactivităţii legii civile), cât şi textului legii. Solicită să se aibă în vedere că formularea art. 14 alin. (3) din Legea - cadru este la timpul prezent - "solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare" - ceea ce are în vedere situaţiile născute din momentul intrării în vigoare a legii; "nu primeşte indemnizaţia" - situaţie în care nu se află cadrele didactice care au beneficiat anterior intrării în vigoare a Legii cadru nr. 153/2017 de sporul pentru titlul ştiinţific de doctor (acordat ca sumă compensatorie sau ca spor) şi care, de la intrarea în vigoare a acestei legi, având în vedere şi prevederile art. 39 alin. (5) din aceeaşi lege, au primit indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor, până la data intrării în vigoare a art. 1 alin. (2) al OME nr. 3993/2021.

Or, din redactarea art. 14 alin. (3) din Legea- cadru rezultă că acele cadre didactice care au solicitat şi au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior intrării în vigoare a legii, nu se află în ipoteza reglementată de actul normativ, neputând opta.

Mai mult, modul de redactare al art. 1 alin. (2) al Ordinului nr. 3993/2021 denotă caracterul retroactiv al acestui alineat, ceea ce creează o îndoială serioasă asupra legalităţii acestei prevederi inserate într-un act administrativ cu caracter normativ, de forţa juridică inferioară legii, ceea ce contravine principiului neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 C. civ., atâta timp cât prin acest articol se prevede aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din Lege acesta se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017. Ori, legiuitorul nu a prevăzut, în cuprinsul art. 14 al Legii - cadru, o asemenea dispoziţie, ceea ce demonstrează că art. 1 alin. (2) al OME nr. 3993/2021 contravine dispoziţiilor art. 14 alin. (3) din legea - cadru şi, astfel, prin ordin de ministru s-a dispus cu privire la situaţiile juridice născute anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 153/2017.

Este, deci, evident că O.M.E. nr. 3993/2021 a fost emis cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, dar şi a principiului neretroactivităţii legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 6 C. civ., republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Având în vedere argumentele expuse mai sus recurenţii-reclamanţi solicită să se constate că s-a dovedit existenţa unui caz bine justificat pentru luarea măsurii de suspendare solicitate, în sensul definit de art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004, anume, împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, solicită să se aibă în vedere că indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor este de 950 de RON, iar în raport de salariul lunar al cadrelor didactice, aceasta este o componentă importantă în salariul lunar al cadrelor didactice şi această pieredere reprezintă un prejudiciu important pentru cadrele didactice, în raport de veniturile salariale ale acestora.

De asemenea, să se aibă în vedere şi faptul că legiuitorul nu a condiţionat suspendarea executării unui act administrativ de dificultatea de recuperare a prejudiciului.

În al doilea rând, aşa cum se prevede expres în art. 23 din Legea nr. 554/2004, hotărârile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ au putere numai pentru viitor, iar în al treilea rând, obţinerea, prin hotărâre judecătorească a drepturilor salariale de care aceste cadre didactice sunt lipsite, ca efect al aplicării art. 1 alin. (2) din OME nr. 3993/2021, intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, care prevede că plata sumelor prevăzute prin hotărâri judecătoreşti având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salariată stabilite în favoarea personalului din instituţiile şi autorităţile publice, devenite executorii în perioada 1 ianuarie 2019-31 decembrie 2021 este eşalonată pe o perioadă de cinci ani, ceea ce demonstrează că prejudiciul suferit de reclamanţi este greu de reparat, dar şi semnificativ din punct de vedere financiar, în raport de salariul lunar al acestora.

În concluzie, pentru motivele prezentate în cuprinsul recursului, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza pe fond, să se constate că sunt îndeplinite condiţiile impuse cumulativ de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (cazul justificat şi paguba iminentă), admiterea cererii şi suspendarea executării art. 1 alin. (2) din Ordinul ministrului educaţiei nr. 3993/2021 privind stabilirea unor drepturi salariate specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

4. Apărările formulate în recurs.

Prin notele de şedinţă formulate, intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 22 iunie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra cererii de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care au solicitat anularea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 3993 din 16 iunie 2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, suspendarea executării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 3993 din 16 iunie2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea actului şi obligarea pârâtului la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prima instanţă a respins cererea de suspendare a executării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul 3993 din 16 iunie 2021, reţinând în esenţă că reclamanţii nu au demonstrat existenţa cazului bine justificat aşa cum este definit în Legea nr. 554/2004, respectiv împrejurările legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs se faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect se invocă interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond."

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acţiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor reclamantului (până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autorităţile publice.

Îndeplinirea celor două condiţii, respectiv cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcţie de circumstanţele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza argumentelor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ şi să facă verosimilă iminenţa producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanţa de judecată.

Referitor la noţiunea de caz bine justificat, aceasta a fost definită prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind reprezentată de acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Aparenţa de nelegalitate a unui act administrativ trebuie să rezulte din acele împrejurări de fapt sau de drept care se constituie în "indicii de nelegalitate" şi care rezultă dintr-o simplă analiză prima facie, fără a presupune dovedirea unor motive de nelegalitate.

În cazul de faţă, cercetând "aparenţa de legalitate" a actului ce formează obiectul litigiului, fără a intra în analiza fondului, întrucât ar excede obiectului prezentei cereri, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că motivele invocate în susţinerea existenţei cazului bine justificat de recurenţii-reclamanţi nu sunt întemeiate.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că aplicarea iniţială a dispoziţiilor legale până la emiterea acestui ordin în sensul în care drepturile salariale vizate de acest ordin nu s-au aplicat personalului didactic care le-au obţinut înainte de data de 01.07.2017, nu este în măsură să conducă la acea îndoială vădită asupra legalităţii ordinului.

Înalta Curte constată că Ordinul nr. 3993 din 16 iunie 2021 privind stabilirea unor drepturi salariale specifice personalului didactic din învăţământ, prevăzute în Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, a fost emis în temeiul prevederilor art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi ale art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "Reglementări specifice personalului didactic din învăţământ", precum şi ale art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în baza prevederilor art. 14 alin. (3) şi ale art. 39 alin. (5) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2) şi ale art. 4 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, având în vedere Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 7/2021, s-a stabilit că majorările/creşterile salariale prevăzute la art. 4, art. 5 alin. (1), art. 7 şi art. 8 din anexa nr. 1 cap. I lit. B) "reglementări specifice personalului didactic din învăţământ", respectiv art. 15 din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică la salariul de bază deţinut/aflat în plată.

Prevederile art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică şi cadrelor didactice care au obţinut gradul didactic I prin echivalare, anterior datei de 1 iulie 2017.(3) Prevederile alin. (1) şi (2) se aplică începând cu drepturile salariale aferente lunii iunie 2021.

Potrivit art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, personalul didactic de predare care solicită şi obţine gradul didactic I prin echivalare, potrivit prevederilor Ordinului ministrului educaţiei, cercetării, tineretului şi sportului nr. 5561/2011 pentru aprobarea Metodologiei privind formarea continuă a personalului din învăţământul preuniversitar, cu modificările şi completările ulterioare, nu primeşte indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor. Cadrele didactice optează pentru indemnizaţia pentru titlul ştiinţific de doctor sau pentru echivalarea cu gradul didactic I.

În cazul în speţă, Înalta Curte reţine că ordinul contestat, a fost dat în aplicarea prevederilor art. 14 alin. (3) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, aspect expus în preambulul actului administrativ cu caracter normativ.

Or, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi vizează aspecte ce ţin de fondul cauzei, relativ la temporalitate, aplicare, procedura de dobândire a gradului profesional, respectiv titlului de doctor, elemente ce sunt de natură a determina administrarea unor probatorii specifice.

Dreptului de opţiune la care face referire teza a II-a a articolului precizat, este subsumat premisei, respectiv voinţei legiuitorului expusă în teza I a aceluiaşi articol, conform căreia nu se mai permite cumulul indemnizaţiei de doctorat cu drepturile aferente gradului didactic obţinut exclusiv ca efect al echivalării aceluiaşi doctorat, iar această opţiune reprezintă noutatea legislativă introdusă prin Legea nr. 153/2017 şi presupune, prin ipoteză, coexistenţa alternativelor (titlul de doctor şi sporul aferent pe de o parte şi, pe de altă parte, obţinerea gradului didactic I prin echivalare cu indemnizaţia aferentă).

În acest context, Înalta Curte constată că prevederile art. 1 alin. (2) şi (3) din Ordinul nr. 3993/2021 a căror suspendare se solicită sunt reiterări a textului art. 14 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, iar analizarea amănunţită a acestor consemnări ţin de fondul cauzei deduse judecăţii.

Cu alte cuvinte, analizarea apărărilor formulate de recurenţii-reclamanţi în dovedirea cazului bine justificat antamează fondul cauzei, confundându-se practic cu acesta, ceea ce nu este permis în procedura de judecată sumară a unei cereri de suspendare a executării, întrucât cazul bine justificat nu se referă la critici de nelegalitate specifice acţiunii în anulare, ci la împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În dreptul administrativ român operează, cu titlul de principiu, prezumţia de legalitate a actelor administrative, care sunt executorii din oficiu, iar cele două condiţii prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin sensul lor restrictiv imperativ, denotă caracterul de excepţie al măsurii suspendării executării actului normativ, presupunând dovedirea efectivă a unor împrejurări conexe regimului administrativ aplicabil, care să fie de natură a argumenta existenţa unui caz bine justificat şi iminenţa producerii pagubei.

Referitor la cea de-a doua condiţie prevăzută de lege, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Prin urmare, pe de o parte, având în vedere că instanţei de contencios administrativ îi revine rolul de a aprecia dacă în raport de argumentele prezentate de recurenţii-reclamanţi, efectele actului a cărui suspendare se cere sunt de natură să producă un prejudiciu viitor sigur şi previzibil, iar pe de altă parte, în raport de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, Înalta Curte constată că pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ cerinţele obligatorii, această măsură neputând fi dispusă de instanţa de contencios administrativ dacă una dintre condiţii nu este îndeplinită.

În cazul de faţă, întrucât Înalta Curte a concluzionat că nu este îndeplinită cerinţa cazului bine justificat, ar fi de prisos a se trece la analiza cerinţei pagubei iminente, având în vedere că şi în ipoteza în care s-ar reţine că executarea actului administrativ este de natură să producă recurenţilor-reclamanţi un prejudiciu viitor sigur şi previzibil prin diminuarea salariului ce urmează a fi încasat, această diminuare ar constitui o pagubă numai în sens economic, nu şi în sens juridic, câtă vreme nu este produsă de un act "vădit nelegal".

De asemenea, Înalta Curte constată că în cazul recurenţilor-reclamanţi nu se produce o pagubă iminentă şi imposibil de recuperat, chiar dacă aceştia suportă un anumit prejudiciu prin diminuarea drepturilor salariale până la soluţionarea pe fond a cererii de anulare a actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt întemeiate, iar hotărârea primei instanţe a fost dată cu aplicarea şi interpretarea corectă a normelor de drept material.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Sindicatul Învăţământului Preuniversitar "Prof. A." Buzău în numele membrilor de sindicat B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X. şi Y. împotriva sentinţei nr. 179 din 21 octombrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 iunie 2022.