Salary arrears and damages liability for failure to update sectoral reference values in public sector compensation orders.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.05.2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune, solicitând:

- anularea dispoziţiilor din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 603/C/08.02.2018 în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale;

- obligarea Ministerului Justiţiei să emită un nou Ordin în ceea ce o priveşte, prin care să fie stabilite drepturile salariale în concordanţă cu dispoziţiile Legii 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv: la salariul de bază ce i-a fost stabilit cu începere de la 01.01.2018 să se adauge un cuantum total al sporurilor de 30% din acest salariu de bază;

- obligarea Ministerului Justiţiei (în calitate de ordonator principal de credite) să aloce Direcţiei Naţionale de Probaţiune (în calitate de ordonator secundar de credite) a sumelor necesare plăţii drepturilor salariale, inclusiv a celor restante, în conformitate cu dispoziţiile noului ordin de salarizare ce va fi emis în temeiul hotărârii care va fi pronunţată în acest dosar, precum şi a dobânzilor legale şi a sumei echivalente actualizării sumei restante cu rata inflaţiei;

- obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata drepturilor salariale ale reclamantei, în conformitate cu noul ordin ce va fi emis, sume actualizate cu rata inflaţiei;

- obligarea Direcţiei Naţionale de Probaţiune la acordarea la sumele cuvenite a dobânzii legale, calculate conform art. 3 alin. (1) şi alin. (2)1 din Ordonanţa Guvernului Nr. 13 din 24 august 2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar;

- obligarea Ministerului Justiţiei şi a Direcţiei Naţionale de Probaţiune la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4386 din 30 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, în parte, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Direcţia Naţională de Probaţiune şi a obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective; a respins primele două capete de cerere, ca rămase fără obiect; a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 4386 din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că în mod greşit prima instanţă a apreciat că sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile şi a obligat recurenta la actualizarea cu indicele de inflaţie la data plăţii a sumelor datorate, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe.

Astfel, instanţa de fond a admis capătul de cerere privind actualizarea cu indicele de inflaţie a sumelor datorate, respectiv cel privind plata dobânzii legale, în temeiul dispoziţiilor art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009, apreciind că se aplică principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor.

Cu privire la acest aspect, hotărârea a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material invocate de către instanţa de fond (art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009), respectiv cu încălcarea dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C. civ. 1, întrucât nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile ca urmare a recunoaşterii de către pârâţi a pretenţiilor reclamanţilor, conform OMJ nr. 2883/C/2018, respectiv OMJ nr. 3396/C/2018, în sensul că:

a) nu se poate imputa pârâţilor o formă de vinovăţie (intenţie sau culpă) în ceea ce priveşte neacordarea, până la momentul aprobării de către ordonatorul principal de credite, a valorilor de referinţă sectorială solicitate începând cu data de 09.04.2015, cuprinse în OMJ nr. 2883/C/2018 de modificare a OMJ nr. 542/C/2018;

b) începând cu data de 01.01.2018, data de la care produce efecte OMJ nr. 3396/C/2018, nu a existat o obligaţie legală a pârâţilor în sensul acordării sporurilor în procent maxim, respectiv în procent total de aproape 30% din salariul de bază (astfel cum s-a acordat prin OMJ nr. 3396/C/2018 de modificare a OMJ nr. 603/C/2018) şi prin urmare lipseşte elementul esenţial al răspunderii civile, respectiv existenţa unei fapte ilicite;

c) începând cu data de 01.01.2018, salariul de care beneficiază intimata-reclamantă conform OMJ nr. 3396/C/2018 este cel stabilit de lege pentru anul 2022, iar nu prin raportare la o valoare de referinţă sectorială, aceasta nemaifiind o parte componentă a salariului intimatei-reclamante începând cu data de 01.01.2018 şi prin urmare, lipseşte elementul esenţial al răspunderii civile, respectiv existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor constând în omisiunea de a emite dispoziţii de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportată la valorile de referinţă sectoriale cuvenite.

În ceea ce priveşte acordarea sporurilor potrivit OMJ nr. 3396/C/2018, recurenta a solicitat să se constate caracterul de oportunitate al acestei decizii instituţionale, având în vedere că în conformitate cu art. 5 din Capitolul VIII al Anexei V - Familia Ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională din Legea - cadru nr. 153/2017, sporurile care i se cuvin intimatei-reclamante, potrivit legii, nu sunt de 25%. respectiv de 5%, existând posibilitatea ca acestea să fie stabilite şi în procent mai mic, întrucât sunt "până la 25%", respectiv "până la 5%". după cum urmează:

"(...) personalul de probaţiune beneficiază şi de un spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar (...)".

Mai mult, Direcţia Naţională de Probaţiune, în calitate de ordonator terţiar de credite, are obligaţia de a respecta dispoziţiile art. 25 alin. (1) din Legea - cadru nr. 153/2017 conform cărora "Suma sporurilor (...) acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază (...).

În concluzie, nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile şi pe cale de consecinţă nu se justifică actualizarea sumelor acordate prin OMJ nr. 3396/C/2018 cu rata inflaţiei şi nici acordarea dobânzilor legale.

Într-adevăr, actualizarea drepturilor salariate cu rata inflaţiei reprezintă valoarea reală a acestora la data efectuării plăţii, însă neexistând o obligaţie legală în sensul acordării la nivel maxim a procentelor mai sus menţionate, nu se justifică suportarea de către ordonatorii de credite a efectelor devalorizării monedei, mai ales că actualizarea cu rata inflaţiei are caracterul unor daune compensatorii.

În ceea ce priveşte plata dobânzilor legale, acestea reprezintă o sancţiune sub forma daunelor moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Or, dat fiind caracterul de oportunitate al acordării sporurilor în procentul solicitat, în lipsa unei obligaţii legale în acest sens, nu putem vorbi de o neexecutare a acesteia, motiv pentru care nu se justifică nici plata acestora.

A mai arătat recurenta că drepturile salariale ale intimatei-reclamante prevăzute în Anexa nr. 14 la Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 603/C/2018 au fost modificate prin Anexa 236 la Ordinul ministrului justiţiei nr. 3396/C din 30.08.2018, doar în ceea ce priveşte sporurile.

Astfel, salariul de bază acordat intimatei-reclamante prin OMJ nr. 603/C/2018 a rămas neschimbat ca urmare a modificării acestui act administrativ prin OMJ nr. 3396/C/2018, întrucât fiind cel prevăzut de lege pentru anul 2022, nu se mai pune problema majorării acestuia ca urmare a acordării unei valori de referinţă sectoriale mai mari la nivelul lunii decembrie 2017.

Cu privire la valoarea de referinţă sectorială avută în vedere la calculul salariului de bază la nivelul lunii decembrie 2017, nivel la care s-a raportat OMJ nr. 603/C/2018, precum şi temeiul legal al plafonării salariului de bază prin OMJ nr. 603/C/2018, începând cu data de 01.01.2018, la nivelul anului 2022, recurenta a arătat că OMJ nr. 603/C/2018 a fost emis în temeiul OMJ nr. 542/C/2018 care stabilea o VRS 347,109 RON.

Această valoare de referinţă sectorială a fost avută în vedere la calculul salariului de bază la nivelul lunii decembrie 2017, nivel la care s-a raportat OMJ nr. 603/C/2018 emis în aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017, precum şi în considerarea Minutei întâlnirii din data de 16 ianuarie 2018 (Anexă) a reprezentanţilor CSM, ÎCCJ, PÎCCJ, DIICOT, INM, SNG.

În minuta întâlnirii din data de 16 ianuarie 2018, având ca obiect aplicarea dispoziţiilor Legii-cadru nr. 153/2017 au fost reţinute următoarele:

"în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea 153/2017, la data de 01.01.2018, cuantumul brut al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunara/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% fată de nivelul acordat pentru tuna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

În situaţia în care indemnizaţia de încadrare sau salariul de bază aflate în plată depăşesc indemnizaţia de încadrare/salariul de bază prevăzute de anexele Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, conform dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, se va acorda indemnizaţia/salariul prevăzut de lege pentru anul 2022 şi vor fi menţinute vechile sporuri majorate cu 25% în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (3). lit. a)".

Intimata-reclamantă se află în această din urmă situaţie, salariul acesteia fiind cel stabilit de lege pentru anul 2022, astfel că orice majorare a VRS la nivelul lunii decembrie 2017, nu putea influenţa nivelul salariului plafonat.

Recurenta a prezentat o comparaţie între salariul de bază de la nivelul anului 2022 şi salariul de bază de la nivelul lunii decembrie 2017, cu VRS stabilit prin OMJ nr. 542/C/2018, majorat cu un procent de 25%, după care a arătat că începând cu data de 01.01.2018, salariul de care beneficiază intimata-reclamantă conform OMJ nr. 3396/C/2018 este cel stabilit de lege pentru anul 2022, iar nu prin raportare la o valoare de referinţă sectorială, aceasta nemaifiind o parte componentă a salariului intimatei-reclamante.

Prin urmare, lipseşte elementul esenţial al răspunderii civile, respectiv existenţa unei fapte ilicite a pârâţilor constând în omisiunea de a emite dispoziţii de salarizare cu indemnizaţia de încadrare raportată la valorile de referinţă sectoriale cuvenite.

Decizia ÎCCJ nr. 2/2014, invocată de instanţa de fond, nu este aplicabilă în speţă, având în vedere că intimata-reclamantă nu se află în posesia unui titlu executoriu.

În concluzie, a arătat recurenta că nu sunt incidente în speţă dispoziţiile Deciziei nr. 2/2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, invocate de instanţa de fond, întrucât aceasta nu a luat în considerare cele reţinute de Curte în considerente şi anume:

"Cât priveşte existenţa unei fapte ilicite, săvârşite cu vinovăţie, în sensul dispoziţiilor legale ce instituie răspunderea civilă, aceasta constă în executarea cu întârziere de către debitori a sumelor de bani stabilite prin titluri executorii în favoarea persoanelor din sectorul bugetar".

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepţia inadmisibilităţii recursului, iar, în subsidiar, excepţia nulităţii acestuia, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Aspecte procesuale

Excepţiile inadmisibilităţii şi nulităţii recursului au fost respinse de instanţa de judecată, astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii.

La data de 19 mai 2021, recurenta-pârâtă a depus la dosar o notă prin care a invocat excepţia rămânerii fără obiect a capătului de cerere privind plata diferenţei de drepturi acordate în temeiul Ordinului Ministerului Justiţiei 3396/2018.

II. Soluţia instanţei de recurs

Preliminar, cu privire la excepţia invocată de recurenta-pârâtă, în sensul că a rămas fără obiect capătul de cerere privind plata diferenţelor de drepturi acordate în temeiul OMJ nr. 3396/C/2018, Înalta Curte constată că în practica judiciară anterioară noului C. civ., s-a consacrat soluţia de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecăţii a fost deja executat de pârât de bună voie, înainte de finalizarea procesului, urmare a unei împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată.

Deşi nu este consacrată legislativ, o atare soluţie îşi menţine aplicabilitatea şi se justifică şi sub imperiul noului C. proc. civ., fiind dedusă pe cale de interpretare din dispoziţiile art. 194 lit. c) din C. proc. civ. (corespondent al art. 112 pct. 3 din vechiul C. proc. civ.).

Raportat la considerentele teoretico-jurisprudenţiale enunţate, se constată că în prezenta cauză nu este incidentă ipoteza premisă a interpretărilor consacrate, fiind evident că nu a intervenit o executare de bună voie a obiectului cererii dedusă judecăţii şi nicio altă împrejurare ulterioară introducerii cererii de chemare în judecată, în acest sens.

Astfel, Înalta Curte reţine că nu este întemeiată soluţia de admitere a excepţiei rămânerii fără obiect a cererii, întrucât aceasta este o apărare de fond, care, în niciun caz nu lipseşte cererea reclamantei de obiect.

Analizând criticile invocate în recurs raportat la sentinţa atacată şi la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând materialul probator administrat în cauză, Curtea reţine că reclamanţii au solicitat, în primul capăt al cererii, modificarea Anexei nr. 14 a OMJ nr. 603/C/2018, din perspectiva neatingerii de către sporuri a limitei de 30% din salariul de bază.

Se constată că prin OMJ nr. 603/C/2018 au fost stabilite drepturile salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probaţiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Prin OMJ nr. 2883/C/19.07.2018 a fost modificat OMJ nr. 542/C/2018 în ceea ce priveşte valoarea de referinţă sectorială (denumită în continuare VRS) pentru personalul de probaţiune în intervalul de referinţă menţionat, fiind stabilită o VRS de 421,36 RON pentru perioada 9.04.2015-30.11.2015 şi o valoare de 463,5 RON pentru perioada 1.12.2015-31.12.2017; prin acelaşi ordin, a fost stabilit şi un calendar pentru plata sumelor restante.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că în preambulul ordinului în discuţie au fost făcute trimiteri, printre altele, la dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, ale Legii nr. 71/2015 şi ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1)1 din O.U.G. nr. 57/2015, în care s-a reţinut că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare care trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive sau irevocabile/definitive urmează să se stabilească prin raportare la aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv ocupaţionale, indiferent de instituţia sau autoritatea publică."

Faţă de prevederile legale în discuţie (art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014), dar şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi Decizia nr. 23/26.09.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pârâtului Ministerul Justiţiei, îi revenea obligaţia de a proceda din data de 09.04.2015 la o încadrare la nivel maxim a personalului de probaţiune, sub aspectul indemnizaţiei cuvenite. Implicit, acest nivel se răsfrânge şi asupra cuantumului sporurilor.

Ordinul nr. 2883/C/19.07.2018 a recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referinţă sectorială (cu consecinţe implicite şi asupra cuantumului sporurilor).

Ordinul nr. 3396/C/30.08.2018, a modificat OMJ nr. 2883/C/2018, şi a stabilit noile drepturi salariale (inclusiv sporurile) pentru personalul de probaţiune, începând cu data de 01 ianuarie 2018.

Astfel, ordinele în discuţie au recunoscut caracterul nelegal al actelor administrative de salarizare anterioare, emise începând cu data de 09.04.2015, din perspectiva cuantumului valorii de referinţă sectorială, şi asupra contravalorii sporurilor.

În acord cu prima instanţă, Înalta Curte constată că prin omisiunea pârâtului de a emite dispoziţii de salarizare legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantei, în înţelesul art. 1.531 din C. civ. din 2009, condiţiile angajării răspunderii recurentei-pârâte fiind îndeplinite.

Astfel, reclamanta are dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferenţa dintre venitul pe care l-ar fi obţinut şi venitul efectiv plătit.

Prin urmare, în mod corect prima instanţă a obligat pârâta Direcţia Naţională de Probaţiune la plata diferenţelor de drepturi calculate potrivit Ordinului MJ nr. 3396/C/2018, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective (din perspectiva respectării principiului disponibilităţii acţiunii civile, obligarea la plată prin prezenta hotărâre judecătorească vizează strict diferenţele de drepturi salariale generate de recalcularea cuantumului sporurilor, în condiţiile în care reclamanta nu a contestat prin acţiune contravaloarea salariului de bază, arătând expres că acesta i-a fost stabilit în mod corect-paragraful al II-lea al motivelor acţiunii).

Prima instanţă a stabilit corect şi capătul de cerere privind actualizarea sumei astfel stabilite, cu indicele de inflaţie, precum şi a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale penalizatoare.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei-pârâte în sensul că dispoziţiile Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, reţinută de prima instanţă în considerente, nu ar fi incidentă în cauză, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 -Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale, acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În mod corect a reţinut prima instanţă ca sumele datorate să fie actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestor diferenţe calculate de la data scadenţei fiecărei indemnizaţii până la data plăţii efective.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Direcţia Naţională de Probaţiune împotriva sentinţei civile nr. 4386 din 30 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 iunie 2021.