Judicial enforcement of contract extension for public-funded projects where administrative authorities' procedural delay caused implementation period expiration.

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată în data de 06.01.2020 pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamanta S.C. A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest, să pronunţe o hotărâre prin care să dispună anularea Deciziei comunicată societăţii prin adresa nr. x/19.08.2019 a Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, prin care a fost respinsa Contestaţia formulata împotriva respingerii cererii de încheiere a unui Act Adiţional la Contractul de finanţare nr. x/20.06.2018, anularea Deciziei comunicată societăţii prin adresa x/06.08.2019 de Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regionala Nord Vest, de respingere a cererii de încheiere a unui Act Adiţional la Contractul de finanţare, obligarea pârâtelor să admită cererea de încheiere a Actului adiţional de prelungire până la 30.06.2019 a termenului Contractului de finanţare nr. x/20.06.2018, asa cum a solicitat prin cererea formulata, anularea Deciziei nr. 215/23.09.2019 prin care s-a respins plângerea prealabila a societăţii împotriva Deciziei de respingere a cererii de plata nr. x, anularea Deciziei de respingere a cererii de plata nr. x - decizie comunicata societăţii prin adresa x/08.08.2019, obligarea pârâtelor la admiterea cererii de plata nr. x, respectiv la plata sumei de 413.329,40 RON - 80 % din suma de 516.661,76 RON - cheltuiala eligibila solicitata prin cererea de plata nr. 3.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 58/CA din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest.

S-a anulat Decizia nr. 116802/06.08.2019 emisă de Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest şi Decizia nr. 111236/19.08.2019 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, de soluţionare a contestaţiei.

Au fost obligaţi pârâţii să încheie cu reclamanta Acordul Adiţional de prelungire a perioadei de implementare a Contractului de finanţare nr. x/20.06.2018 până la data de 30.06.2019.

S-a anulat Decizia nr. 107941/08.08.2019 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Decizia nr. 215/23.09.2015 emisă de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, de soluţionare a contestaţiei.

Au fost obligaţi pârâţii la analizarea cererii de plată nr. x prin raportare la considerentele hotărârii pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Pârâtul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării şi Administraţiei (succesor în drepturi şi obligaţii al fostului Minister al Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice) a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, iar în subsidiar, ca urmare a rejudecării fondului cauzei respingerea ca neîntemeiată, în tot, a acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 din C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, si considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

În practica judiciară s-a decis că motivarea sumară şi confuză a unei hotărâri judecătoreşti echivalează cu nemotivarea hotărârii, fiind totodată un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare.

În speţă, instituţia pârâtă a invederat că, în temeiul prevederilor contractului de finanţare nr. x/20.06.2018, prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia (art. 8 alin. (2) din condiţiile specifice ale contractului), precum şi faptul că actul adiţional nu poate avea caracter retroactiv (art. 9, alin. (6) din condiţiile generale ale contractului). Mai mult, aceste prevederi din contractul de finanţare au stat la baza emiterii actelor emise de minister prin care s-a respins solicitarea intimatei de emitere a actului adiţional.

Rezultă indubitabil faptul că prima instanţă a dispus anularea actelor fără a analiza temeiurite de drept si de fapt în baza cărora acestea au fost emise. Astfel, din susţinerile instituţiei, instanţa de fond a omis să reproducă, să analizeze şi să se pronunţe exact cu privire la articolele mai sus menţionate, prevederi contractuale care fac imposibila încheierea unui act adiţionat de prelungire a perioadei de implementare prevăzută la art. 2.2 din contract (01.03.2017-30.04.2019), după expirarea acesteia (adică după 30.04.2019).

De asemenea a invocat faptul că prima instanţă a făcut greşita aplicare a prevederilor art. 1270 din C. civ.

Perioada de implementare este perioada în care beneficiarul desfăşoară activităţile proiectului. Aceasta cuprinde inclusiv activităţi desfăşurate înainte de semnarea contractului de finanţare, conform regulilor de eligibilitate a cheltuielilor în cadrul POR. De remarcat, este faptul că art. 2.2 menţionează că perioada de implementare a acestui proiect a început în 01.03.2017, iar contractul s-a semnat în 20.06.2018.

Ghidul solicitantului aferent Axei 2.1 (care se regăseşte pe site-ul programului lnforegio.ro) precizează care sunt activităţile şi cheltuielile care pot fi efectuate de beneficiar înainte de semnarea contractului, dar în interiorul perioadei de implementare.

După expirarea perioadei de implementare începe perioada de durabilitate (art. 2.5 din condiţiile generale ale contractului), adică perioada în care beneficiarul trebuie să menţină rezultatele activităţilor desfăşurate în perioada de implementare, respectiv să demonstreze că proiectul a fost viabil. în cazul în care beneficiarul nu reuşeşte să menţină rezultatele proiectului în perioada de durabilitate, Autoritatea de management poate rezilia contractul şi poate recupera sumele achitate. Acesta este şi motivul pentru care perioada de valabilitate a contractului depăşeşte perioada de implementare, întrucât cuprinde şi perioada de durabilitate, perioadă in care beneficiarul are o serie de obligaţii privitoare la menţinerea rezultatelor proiectului.

În speţă, contractul de finanţare nr. x/20.06.2018 reprezintă legea părţilor, iar acesta putea fi modificat doar în condiţiile stabilite de părţi prin clauzele contractuale.

Art. 8 alin. (2) din Condiţiile specifice ale contractului de finanţare stipulează că "prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia".

Art. 9 alin. (6) din Condiţiile generale ale contractului de finanţare stipulează că "actul adiţional nu poate avea caracter retroactiv".

În concluzie, faţă de cererea intimatei-reclamante şi prin raportare la prevederile contractuale mai sus citate, instituţia nu avea posibilitatea legală şi contractuală de a încheia un act adiţional de prelungire a perioadei de implementare după expirarea acesteia. Însă, instanţa de fond a omis să analizeze şi să se pronunţe cu privire la aceste prevederi contractuale care au fost invocate de instituţie prin întâmpinare.

Mai mult decât atât, instanţa de fond a anulat actele emise de instituţia pârâtă cu privire la respingerea cererii beneficiarului de încheiere a unui act adiţional, fără a analiza motivele de fapt si de drept care stau la baza acestora. În cuprinsul acestor acte, ministerul a precizat tocmai faptul că nu poate fi încheiat un act adiţional pentru prelungirea perioadei de implementare cu respectarea prevederilor contractuale.

A precizat recurenta că au fost indicate de către minister în aceste acte dispoziţiile art. 8 alin. (2) din Condiţiile specifice şi art. 9 alin. (6) din Condiţiile generale ale contractului de finanţare, adică exact acele prevederi contractuale pe care instanţa de fond a ales să nu le analizeze şi să nu se raporteze la acestea la pronunţarea soluţiei în prezenta cauză.

Faţă de cele mai sus menţionate, rezultă indubitabil faptul că, prin hotărârea recurată, prima instanţă a modificat clauzele contractuale şi a obligat Autoritatea de management să favorizeze acest beneficiar, prin raportare la ceilalţi beneficiari ai Programului Operaţional Regional (POR).

Niciunui alt beneficiar din cadrul programului nu i s-a admis prelungirea perioadei de implementare cu încălcarea art. 8.2 din condiţiile specifice ale contractului de finanţare (adică după expirarea perioadei de implementare).

În consecinţă, instanţa de fond, în mod greşit, forţează Autoritatea de management a proiectului să încalce, pe de o parte, prevederile contractului de finanţare, iar pe de altă parte, să încalce principiul tratamentului egal prin raportare la toţi ceilalţi beneficiari ai Programului Operaţional Regional.

O altă critică pe care o formulează cu privire la hotărârea recurată vizează faptul că, în mod greşit, prima instanţă a apreciat că, pe de o parte, nu poate fi reţinută culpa S.C. A., iar pe de altă parte, că atitudinea pârâtei ADR Nord-Vest (de a nu răspunde beneficiarului în termenul contractual, respectiv de a comunica ministerului solicitarea de încheiere a actului adiţional înainte de expirarea perioadei de implementare) nu îi poate fi imputată intimatei-reclamante cu consecinţa pierderii posibilităţii de încheiere a actului adiţionai.

Contrar celor reţinute în mod greşit de instanţa de fond, intimata-reclamantă se face vinovată pentru ca a rămas în pasivitate după expirarea termenului de 20 de zile (art. 9.3 din condiţiile generale din contractul de finanţare) în care ADR Nord-Vest trebuia să răspundă, permiţând expirarea perioadei de implementare a proiectului fără a se adresa celei de-a treia părţi din contract, respectiv cu instituţia care are şi calitatea de Autoritate de management pentru POR. Mai mult, pasivitatea în dreptul românesc este sancţionată, una dintre sancţiuni fiind prescripţia.

În ceea ce priveşte culpa Organismului intermediar ADR Nord-Vest, în niciun caz aceasta nu poate conduce la încheierea actului adiţional de prelungire a perioadei de implementare a proiectului, astfel cum în mod greşit a reţinut prima instanţă.

În măsura în care reclamanta a apreciat că a fost prejudiciată de către ADR Nord-Vest, poate angaja răspunderea contractuală a Organismului intermediar, urmând ca instanţele judecătoreşti să stabilească posibilul prejudiciu cauzat beneficiarului de către Organismul intermediar.

În speţă, contractul de finanţare a fost încheiat între trei părţi, în care instituţia pârâtă are calitatea de Autoritate de management a POR şi nu s-a dovedit vreo culpă contractuală a ministerului, ci doar culpa reclamantei, care a rămas în pasivitate.

Mai mult decât atât, refuzul ministerului de a încheia actul adiţional de prelungire a perioadei de implementare se întemeiază pe prevederile contractului de finanţare (art. 8 alin. (2) din Condiţiile specifice şi art. 9 alin. (6) din Condiţiile generale).

Totodată, în mod greşit a luat în considerare instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate alegaţiile Organismului intermediar potrivit cărora, în prezent, datorită măsurilor de simplificare a procedurii de soluţionare a cererilor de încheiere a unui act adiţional de prelungire a duratei de implementare a proiectului este suficientă existenţa cererii beneficiarului. Aspectele relevate de Organismul intermediar (aflat în culpă pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale faţa de celelalte două părţi din contract) omit să precizeze faptul că - în prezent - posibilitatea reglementată de MLPDA, de prelungire a contractelor prin intermediul unei notificări şi nu a unui act adiţional, a fost făcută pentru a veni în sprijinul beneficiarilor cu scopul de a nu întârzia procesarea documentelor în format hârtie care, din cauza situaţiei generate de pandemia de Covid, existau premisele sa nu mai poată fi realizată în termenele stipulate şi în condiţiile de siguranţă pentru sănătatea angajaţilor. Astfel, odată cu instituirea stării de urgenţă şi, ulterior, a celor de alertă, AMPOR a preconizat ca mulţi din beneficiarii POR (aproximativ 6000) nu ar mai fi putut să respecte termenele contractuale anterior stabilite şi că ar fi solicitat în aceeaşi perioadă de timp foarte multe prelungiri, caz în care s-ar fi întârziat procesul de aprobare. Totodată, aceste modificări sunt valabile numai pentru anul 2020 şi numai pe perioadele stării de urgenţă, respectiv stării de alertă si nu pentru anul 2019, an în care a avut loc expirarea perioadei de implementare a contractului de finanţare în cauză.

Mai mult decât atât, acordarea acestei posibilităţi nu presupune că Autoritatea de Management nu îşi exprimă acordul ci că îşi exprimă un acord de principiu, a priori, delegând Organismului intermediar dreptul de a încheia el însuşi formalităţile prelungirii duratei de implementare, în urma analizării propunerii beneficiarilor şi numai cu îndeplinirea anumitor condiţii stipulate explicit prin instrucţiunile la care face referire paragraful de mai sus şi cu respectarea prevederilor contractuale, în special a prevederilor art. 8 alin. (3) din Anexa 1 Secţiunea l Condiţii specifice, care stipulează că prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia.

În concluzie, faţă de susţinerea ADR Nord-Vest şi de cele reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate, şi în prezent, părţile semnatare ale contractului de finanţare sunt obligate sa respecte clauzele contractuale ale contractelor de finanţare.

A mai invocat recurenta faptul că nu sunt relevante şi pertinente pentru soluţionarea cauzei aspectele relevate de Organismul intermediar (care au fost menţionate în considerentele încheierii de şedinţă din data de 10.06.2020) şi reţinute de instanţa de fond în considerentele hotărârii recurate, potrivit cărora semnarea contractului de finanţare a fost întârziată cu două luni, nu din culpa reclamantei, ci pentru că la minister demersurile au fost un pic mai laborioase. Aceste susţineri tendenţioase şi incomplete ale Organismului intermediar omit să precizeze câteva aspecte foarte importante privitoare la semnarea contractului de finanţare,

În primul rând, demersurile laborioase ale ministerului au constat în purtarea unei corespondenţe cu Organismul intermediar, căruia i-au fost solicitate clarificări cu privire la documentaţia transmisă către minister în vederea încheierii contractului de finanţare. Mai mult, este vădit tendenţioasă atitudinea Organismului intermediar care pretinde că s-ar fi redus cu două luni perioada de implementare a proiectului datorită demersurilor laborioase ale ministerului. Ceea ce omite Organismul intermediar să menţioneze este faptul că cererea de finanţare depusă de S.C. A. în data de 27.04.2017, a avut un anumit orar de verificare în cadrul ADR Nord-Vest, având ca moment de sfârşit al etapei precontractare data de 06.03.2018. După această dată, documentaţia necesară pentru încheierea contractului de finanţare a fost trimisă către instituţia pârâtă. Între sfârşitul etapei conformităţii administrative şi eligibilităţii şi începutul etapei de evaluare tehnică şi financiară au trecut aproape 7 luni, în care Organismul intermediar nu a întreprins niciun demers (laborios) pentru derularea in continuare a analizării cererii de finanţare a S.C. A.. În concluzie, contractul de finanţare reprezintă legea părţilor, iar prin semnarea acestuia, intimata-reclamantă şi-a însuşit termenii şi condiţiile contractului, inclusiv perioada de implementare a proiectului. Totodată, la art. 2.2 din contractul de finanţare se menţionează că perioada de implementare a acestui proiect a început în 01.03.2017, iar contractul s-a semnat în 20.06.2018.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea depusă de pârâta Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Vest

Intimata-pârâtă Agenţia de Dezvoltare Regională Nord-Vest a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care a apreciat că sentinţa recurată este legală.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Faţă de solicitarea beneficiarului privind încheierea unui act adiţional de prelungire a perioadei de implementare a proiectului cu 2 luni, agenţia a luat în considerare mai multe aspecte, care au generat iniţial respingerea solicitării de prelungire a perioadei de implementare, prin adresa nr. x/06.08.2019.

Analizând clauzele contractului de furnizare echipamente nr. 112/16.11.2018 încheiat de beneficiar cu S.C. B., s-a constatat că în conformitate cu art. 2.3 termenul de livrare este de 120 zile de la plata avansului integral de 20 % din valoarea de contract la care se adaugă 15 zile (vacanţa sărbătorilor de iarnă)".

Coroborat cu art. 3.1 "Plata se va efectua astfel: -20% din valoarea totală a utilajelor, la data semnării contracului de furnizare ...", rezultă un termen maxim de livrare de 31.03.2019. Aşadar, în conformitate cu clauzele contractului de furnizare menţionat mai sus, livrarea echipamentelor era prevăzută înainte de sfârşitul perioadei de implementare, respectiv 30.04.2019. Ordinele de plată depuse de beneficiar pentru a confirma plata avansului de 20% au avut data scadentă 25.02.2019, deci la trei luni după semnarea contractului de finanţare, nefiind în concordanţă cu prevederile contractului.

Faţă de aceste aspecte, agenţia a considerat că nu este temeinic motivată şi nu se justifică cererea de prelungire a perioadei de implementare,

Faţă de contestaţia depusă de beneficiar împotriva respingerii solicitării pentru prelungirea perioadei de implementare şi faţă de argumentele beneficiarului consemnate în plângerea prealabilă s-a analizat de către agenţie faptul că plata integrală a avansului s-a efectuat (în urma derulării mecanismului cererilor de plată) la data de 25.02.2019, (beneficiarul a ataşat la contestaţie ordinele de plată). Raportat la momentul plăţii avansului a rezultat un termen de livrare având ca dată finalul lunii iunie 2019. Acesta este motivul pentru care beneficiarul a solicitat prelungirea perioadei de implementare până la 30.06.2019. Acesta consideră că justificând plata avansului integral de 20% în 25.02.2019 conform contractului pe care 1-a încheiat cu fiurnizorul, termenul de livrare este finalul lunii iunie 2019, nu 30.04.2019 dată de livrare valabilă doar dacă avansul s-ar fi plătit la semnarea contractului.

În conformitate cu cererea de finanţare anexa la contractul x/20.06.2018, durata de implementare a proiectului "Dezvoltarea companiei S.C A. S.R.L pe piaţa de prelucrare a lemnului" a fost prevăzută la 12 luni. Prelungirea perioadei de precontractare a dus la semnarea contractului de finanţare în 20.06.2018. Din această cauză, perioada de implementare a proiectului a ajuns să fie redusă la 10 luni. Solicitarea de prelungire a perioadei de implementare până la data de 30.06.2019 corelează, într-adevăr, planul de activităţi din cererea de finanţare şi de asemenea planul de afaceri depus de beneficiar la solicitarea de finanţare cu durata menţionată în cuprinsul contractului de finanţare. Beneficiarul a invocat în sprijinul solicitării sale faptul că cererea de finanţare este anexă la contractul de finanţare şi parte integrantă din acesta.

Beneficiarul şi-a realizat activităţile prevăzute în proiect până la sfârşitul lunii iunie 2019 şi a depus cererea de plată pentru tranşa finală pentru a putea achita utilajele care i-au fost livrate.

În drept, faţă de documentele depuse de beneficiar privind plata efectivă a avansului integral la 25.02.2019, în dezacord cu prevederile contractului de livrare, dar cu acceptul furnizorului de echipamente, luând în considerare că finanţatorul, respectiv AM şi OI sunt terţi în raport cu relaţia contractuală stabilită de către beneficiar cu furnizorul de echipamente, în lumina art. 1280 din C. civ., agenţia a considerat ulterior că solicitarea de prelungire a perioadei de implementare poate fi acceptată.

De asemenea, având în vedere considerentele expuse mai jos, agenţia a considerat că solicitarea beneficiarului de prelungire a perioadei de implementare cu două luni poate fi acceptată.

Conform C. civ. art. 1268 alin. 2, clauzele îndoielnice se interpretează ţinând cont de împrejurările în care a fost încheiat contractul. Având în vedere împrejurarea că durata pentru implementarea proiectului a fost prevăzută prin planul de activităţi şi planul de afaceri din cererea de finanţare ca fiind de 12 luni, a luat în considerare aspectul că interpretarea contractului de finanţare poate fi realizată având în vedere planificarea din cererea de finanţare.

In acest sens, invocarea de către minister a faptului că în condiţiile specifice, art. 8 alin. 2 se prevede că prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în nici un caz după expirarea acesteia, considerăm că nu este în acest caz justificată. In cazul de faţă situaţia în esenţă nu reprezintă o prelungire a perioadei de implementare, ci o corelare a perioadei de implementare din contract cu cererea de finanţare aprobată, care face parte integrantă din contract ca anexă la acesta.

Considera relevante din punct de vedere al corelării contractului cu cererea de finanţare şi prevederile art. 1267 C. civ. privind regula interpretării sistematice a unui contract, precum şi prevederile art. 1269 C. civ. care statuează interpretarea contractului în favoarea celui care se obligă, (respectiv în această situaţie a beneficiarului sub raportul obligaţie de implementare a proiectului înt-un anumit interval de timp).

În ceea ce priveşte retroactivitatea actului adiţional în condiţiile în care s-ar accepta prelungirea perioadei de implementare la 12 luni, ipoteza nu poate fi susţinută. Aceasta din perspectiva existenţei în cererea de finanţare a unei perioade de implementare de 12 luni, cu un grafic de activităţi întins pe această perioadă, chiar de Ia semnarea contractului. Exista aşadar chiar de la momentul semnării contractului nccorelarea între data de 30.04.2019 ca final al perioadei de implementare şi graficul/planul de activităţi care prevede o perioadă de implementare de 12 luni, aceasta însemnând până în 30.06.2019 inclusiv. Aşadar, prin acceptarea actului adiţional nu s-ar realiza o retroactivitate a acestuia ci o confirmare a duratei de implementare care a fost stabilită prin cererea de finanţare şi planul de activităţi încă înainte de semnarea contractului de finanţare.

Având în vedere că cererea beneficiarului de finanţare de prelungire a perioadei de implementare de 12 luni vine să corecteze o necorelare între data de 30.04.2019 ca final al perioadei de implementare şi cele 12 luni de implementare (care ar însemna 30.06.2020) nu se poate susţine teza favorizării acestui beneficiar.

4.2. Întâmpinarea depusă de reclamanta S.C. A. SRL

Reclamanta S.C. A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Este nelegala cererea de casare a hotărârii cu trimitere spre o noua judecata. In conformitate cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, in cazul admiterii recursului instanţa de recurs, casând sentinţa, va rejudeca litigiul in fond. Casarea se poate dispune doar in situaţia in care hotărârea primei instanţe a fost pronunţata fara a se judeca fondul ori daca judecata s-a făcut in lipsa părtii care a fost nelegal citata atât la administrarea probelor, cat si la dezbaterea fondului.

Sunt nefondate susţinerile ca hotărârea nu este motivata. Hotărârea cuprinde motivele pe care se întemeiază - pentru care a fost admisa acţiunea. In speţa, acest motiv de recurs este nefondat deoarece hotărârea recurata cuprinde motivele pentru care acţiunea a fost admisa.

Este nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., in care se invoca greşita aplicare a prevederilor art. 1270 C. civ.. Cu privire la acest motiv de recurs sunt indicate prevederile Contractului de finanţare in conformitate cu care prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza in niciun caz după expirarea acestuia si actul adiţional nu poate avea caracter retroactiv. Aceasta chestiune reprezintă de fapt principalul motiv de recurs.

Nu este fondat motivul de recurs potrivit căruia acţiunea nu poate fi admisa deoarece prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza după expirarea acesteia si ca actul adiţionai nu poate avea caracter retroactiv.

Cererea societăţii de prelungire a contractului prin act adiţional a fost formulata legal, in termenul de implementare a proiectului. Cu încălcarea prevederilor contractuale, cererea nu a fost soluţionata in termenul prevăzut de contract. Fata de aceasta, singurul demers legal pe care societatea îl putea face - si pe care l-a făcut - era cel de a solicita obligarea autorităţii la încheierea actului adiţional pe calea contenciosului administrativ prevăzuta de Legea nr. 554/2004.

Susţinerea recurentei ca acţiunea nu putea fi admisa de către instanţa, deoarece aceasta inseamna o încheiere retroactiva a actului adiţional si o prelungire a perioadei de implementare a proiectului -interzisa de art. 8 si 9 din contract, este nefondata. Aceasta susţinere echivalează de fapt cu susţinerea ca societatea nu are acces la contestarea in justiţie a încălcării de către parata a obligaţiilor contractuale (obligaţia de a soluţiona in termen cererea de încheiere a actului adiţional). Or, fata de prevederile constituţionale si ale CEDO, liberul acces la justiţie nu poate fi îngrădit.

Pentru aceste motive, prin acţiunea formulata, societatea si-a exercitat dreptul legal ca pe calea justiţiei sa solicite oblgarea autorităţilor la soluţionarea favorabila a cererii pe care a formulat-o - cerere la care nu a primit răspuns. In aceste condiţii, admiterea acţiunii si obligarea paratelor la incheierea actului adiţional nu reprezintă o incheierea retroactiva a actului adiţional si nici o prelungire a perioadei de implementare a contractului.

Nu poate fi primit nici motivul ca societatea este in culpa deoarece a stat in pasivitate. Asa cum a arătat mai sus, sociretatea a formulat o cerere de încheiere a actului additional, cerere care nu a fost soluţionata in termen. Singura modalitate legala in care societatea putea contesta nesolutionarea in termen a cererii era calea contenciosului administrativ.

Contractul de finanţare care a generat prezentul litigiu are ca obiect acordarea de către AN si OI a unei finanţări nerambursabile societăţii in suma maxima de 835.732,38 RON - art. 3 alin. (2) din Contractul de finanţare. Aceasta prevedere contractuala arata faptul ca finanţator sunt cele doua entităţi - societatea fiind beneficiar. Fata de aceste considerente, din perspectiva societăţii ca beneficiar al contractului, neîndeplinirea obligaţiilor de către una dintre cele doua entităţi AM si/sau Ol înseamnă de fapt neîndeplinirea obligaţiei de către finanţatorul din Contractul de finanţare. Or, potrivit principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, nu poate fi primita apărarea AM care invoca culpa OI - ambele aceste entităţi reprezentând aceeaşi parte in contractul de finanţare. Conduita inflexibila a AM la gestionarea situaţiei generatoare a litigiului incalca prevederile pct. 109 din Directiva 2014/24/UE.

5. Răspunsurile la întâmpinări

Recurenta nu a depus răspunsuri la întâmpinări, deşi acestea i-au fost comunicate în termenul legal.

6. Soluţia instanţei de recurs

6.1. Aspecte de fapt şi de drept relevante reţinute de prima instanţă

Între reclamantă şi pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice şi Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest a fost încheiat Contractului de finanţare nr. x/20.06.2018 în valoare totala de 1.243.151,91 RON, cu o valoare eligibila de 1.044.665,47 RON, din care valoare eligibila nerambursabila în suma de 835.732,38 RON (710.372,52 RON din FEDR şi 125.359,86 RON din Bugetul Naţional) pentru proiectul "Dezvoltarea companiei A. pe piaţa de prelucrare a lemnului".

Contractul a fost încheiat la data de 20.06.2018 cu o perioada de implementare a proiectului de 26 de luni, respectiv 01.03.2017 - 30.04.2019.

Reclamanta a demarat implementarea proiectului, a efectuat achiziţii şi la data de 18.12.2018 a depus la Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest cererea de plata nr. x pentru suma de 225.188,37 RON.

În baza acestei cereri, la data de 20.02.2019, AM a virat suma de 180.150,70 RON conform extrasului de cont.

La data de 19.03.2019 reclamanta a depus la pârâtul Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest solicitare de încheiere a unui act adiţional la contractul de finanţare .

La data de 01.04.2019, prin adresa nr. x, reclamantei i s-a transmis solicitare de clarificări în ce priveşte cererea de act adiţional formulată, la care reclamanta a răspuns întocmind Memoriul justificativ, în cadrul căruia a arătat că motivul pentru care solicită prelungirea termenului de implementare a contractului este determinată de întârzierea momentului de semnare a contractului.

În memoriu se arată că în perioada de precontractare, semnarea contractului a fost estimată pentru luna mai 2018, iar finalizarea perioadei de implementare în 30.04.2019. Cu toate acestea, contractul a fost semnat în 20.06.2018, cu întârziere, astfel că a apreciat că se impune prelungirea termenului de implementare al contractului cu 2 luni, aferentă întârzierii semnării contractului.

La data de 16.04.2019 reclamanta a depus la Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest, cererea de plata nr. x pentru suma de 291.790 RON, în baza căreia, la 07.06.2019 i s-a plătit 233.432,47 RON.

La data de 24.06.2019, a formulat cererea de plata nr. x pentru suma de 516.661,76 RON.

Prin adresa nr. x/08.08.2019, reclamantei i s-a returnat cererea de plata nr. x, fiind informată că cererea a fost respinsă, suma solicitata la plata fiind considerata neeligibila deoarece cheltuielile au fost făcute în afara perioadei de implementare a proiectului.

Împotriva respingerii cererii de plata nr. x reclamanta a formulat plângere prealabila, respinsa prin Decizia 215/23.09.2019.

Prin adresa cu nr. x/06.08.2019 emisă de Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest, reclamantei i s-a comunicat că cererea de încheiere a unui act adiţional s-a respins. În motivarea respingerii s-a arătat pe de o parte că, deşi în conformitate cu clauzele contractuale livrarea echipamentelor era prevăzută înainte de sfârşitul perioadei de implementare, respectiv 30.04.2019, ordinele de plată depuse pentru confirmarea plăţii avansului de 20% au data scadentă în 25.02.2019, la trei luni de la semnarea contractului, iar pe de altă parte că solicitarea de prelungire a perioadei de implementare este insuficient şi incoerent motivată.

Împotriva respingerii cererii reclamanta a formulat contestaţie, respinsa prin adresa x/19.08.2019 de către pârâtul MDRAP cu motivarea că până la data la care s-a încheiat perioada de implementare a proiectului, MDRAP nu a primit nici o propunere de prelungire.

Se precizează că doar la data de 26.06.2019, prin adresa x/26.06.2019, pârâtul Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest i-a transmis solicitarea de prelungire a contractului de finanţare.

6.2. Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-pârâtă şi a apărărilor intimatei-reclamante

6.2.1. În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta a invocat acest motiv, raportat la împrejurarea că prima instanţă a dispus anularea actelor fără a analiza temeiurile de drept si de fapt în baza cărora acestea au fost emise şi că instanţa de fond a omis să analizeze şi să se pronunţe cu privire la aceste prevederi contractuale care au fost invocate de instituţie prin întâmpinare.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia adoptată; Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă disp. art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă în esenţă o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea. Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei.

Ca urmare, motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., este nefondat.

6.2.2. Motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct- 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte prima susţinere a recurentului-pârât, în sensul că, în temeiul prevederilor contractului de finanţare nr. x/20.06.2018, prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia (art. 8 alin. (2) din condiţiile specifice ale contractului), precum şi faptul că actul adiţional nu poate avea caracter retroactiv (art. 9 alin. (6) din condiţiile generale ale contractului), Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat în mod corect legea, statuând în sensul că această apărare nu este întemeiată, întrucât reclamanta nu solicită decât prelungirea cu două luni a duratei de implementare a proiectului stabilită prin contract. Conform prevederilor art. 2 alin. (4) din contract, contractul de finanţare îşi încetează valabilitatea la data închiderii Programului Operaţional sau la expirarea perioadei de durabilitate a proiectului, oricare intervine ultima şi nu la momentul împlinirii perioadei de implementare a proiectului, cum susţine pârâta. Acest moment marchează doar încheierea unei etape în execuţia contractului, acela al implementării proiectului.

Prima instanţă a răspuns tuturor argumentelor esenţiale invocate de către recurent, arătând că, potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din contractul de finanţare încheiat între părţi, perioada de implementare a proiectului este de 26 de luni, respectiv între data de 01.03.2017 şi data de 30.04.2019, aceasta cuprinzând dacă este cazul şi perioada de desfăşurare a activităţilor proiectului înainte de semnarea contractului de finanţare. Conform alin. (3), perioada de implementare a proiectului poate fi prelungită prin acordul părţilor, în conformitate cu prevederile art. 9.

Recurentul a invocat faptul că prelungirea perioadei de implementare a proiectului nu se poate realiza în niciun caz după expirarea acesteia, însă reclamanta a formulat către Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest solicitare de prelungire a perioadei de implementare înainte de împlinirea termenului de implementare a proiectului.

Recurentul a invocat faptul că instanţa de fond a omis să reproducă, să analizeze şi să se pronunţe exact cu privire la articolele 8 alin. (2) din condiţiile specifice ale contractului şi art. 9 alin. (6) din condiţiile generale ale contractului, prevederi contractuale care fac imposibila încheierea unui act adiţionat de prelungire a perioadei de implementare prevăzută la art. 2.2 din contract (01.03.2017-30.04.2019), după expirarea acesteia (adică după 30.04.2019).

Or, pe de o parte, aşa cum s-a arătat în cadrul punctului 6.2.1. din prezentele considerente, instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale ale părţilor, iar nu tuturor argumentelor invocate de părţi; pe de altă parte, prima instanţă a realizat o interpretare a tuturor clauzelor contractuale, unele prin altele, ajungând la concluzia că cererea reclamantei, de obligare a pârâtelor la încheierea actului adiţional de prelungire a perioadei de implementare a proiectului este întemeiată.

Argumentul de bază reţinut în mod justificat de către prima instanţă a fost acela că, potrivit art. 9 din contract, părţile au dreptul, pe durata îndeplinirii prezentului contract de finanţare de a conveni modificarea clauzelor şi/sau anexelor acestuia prin act adiţional încheiat în aceleaşi condiţii ca şi contractul de finanţare, cu excepţiile menţionate la alin. (7) al prezentului articol şi, dacă este cazul, în condiţii speciale, iar din analiza clauzelor contractuale menţionate, a rezultat că există posibilitatea prelungirii perioadei de implementare a proiectului din cadrul contractului de finanţare prin acordul părţilor.

Chestiunea legată de semnarea actului adiţional după epuizarea perioadei de implementare a fost corect analizată de prima instanţă, prin prisma tuturor împrejurărilor faptice şi a prevederilor contractuale mai sus amintite.

Astfel, cât timp reclamanta formulase anterior expirării perioadei de implementare cererea de prelungire, dar ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtei Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest, care a primit cererea reclamantei la data de 19.03.2019 şi memoriul justificativ la data de 02.04.2019, nu a răspuns reclamantului în termenul legal şi a comunicat această cerere cu MDRAP la data de 26.06.2019, după împlinirea termenului de implementare a proiectului stabilit prin contract pentru data de 30.04.2019, nu poate fi reproşat reclamantei că a avut un comportament neconform regulilor contractuale.

Dincolo de efectuarea solicitării de prelungire înainte de expirarea duratei de implementare (ceea ce ar fi impus o obligaţie de rezultat din partea autorităţilor pentru a soluţiona cererea în termen util), este esenţială şi raţiunea pentru care reclamanta formulase o asemenea cerere, raţiune ce este împărtăşită de pârâta Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest. Aceasta a susţinut că, în fapt, în cazul reclamantei, prin întârzierea semnării contractului a avut loc o reducere a perioadei de implementare a proiectului la zece luni şi că, în prezent, datorită măsurilor de simplificare a procedurii de soluţionare a cererilor de încheiere act adiţional, pentru încheierea unui act adiţional de prelungire a duratei de implementare a proiectului, este suficientă existenţa cererii beneficiarului. Or, această susţinere confirmă motivaţia avută în vedere de reclamantă la formularea cererii: întârzierea momentului semnării contractului a condus la reducerea perioadei de implementare a proiectului cu două luni şi realizarea acestuia în termen de 10 luni, în loc de 12 luni.

Recurentul a mai invocat faptul că prima instanţă a făcut greşita aplicare a prevederilor art. 1270 din C. civ., deoarece contractul de finanţare reprezintă legea părţilor, iar acesta putea fi modificat doar în condiţiile stabilite de părţi prin clauzele contractuale.

Acest argument pune în discuţie limitele în care instanţa de judecată îşi poate manifesta rolul său în cazul unui contract administrativ.

Cu siguranţă, în ceea ce priveşte aspecte de oportunitate, lăsate exclusiv la marja de apreciere a organului administrativ sau la dispoziţia părţilor prin negociere, instanţa de contencios administrativ nu poate interveni în mod absolut.

Însă, cum este cazul în speţa dedusă judecăţii, acolo unde se invocă nerespectarea clauzelor contractuale sau a prevederilor legale, inclusiv sub aspectul existenţei unui drept la o prelungire a duratei de implementare prin încheierea unui act adiţional în temeiul unor reguli contractuale asumate de ambele părţi, instanţa de contencios administrativ este atât competentă, cât şi obligată, în limitele principiului disponibilităţii, să dispună, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, ceea ce se impune ca măsură legală, atunci când constată că vreuna dintre părţi se află în culpă cu privire la nerespectarea unor obligaţii contractuale sau legale. Prin urmare, nu se poate reţine că, prin hotărârea recurată, prima instanţă a modificat clauzele contractuale, ci doar a obligat autoritatea să îşi conformeze comportamentul pentru a respecta clauzele contractuale.

În ceea ce priveşte susţinerea că, prin această soluţie, prima instanţă a obligat Autoritatea de management să favorizeze acest beneficiar, prin raportare la ceilalţi beneficiari ai Programului Operaţional Regional (POR), este incorectă. Astfel, fiecare situaţie juridică trebuie raportată la cadrul factual şi juridic ce caracterizează fiecare beneficiar, neputând fi făcute comparaţii artificiale.

O altă critică pe care o formulează recurentul se referă la greşita reţinere de către prima instanţă a lipsei culpei reclamantei; intimata-reclamantă se face vinovată pentru ca a rămas în pasivitate după expirarea termenului de 20 de zile (art. 9.3 din condiţiile generale din contractul de finanţare) în care ADR Nord-Vest trebuia să răspundă, permiţând expirarea perioadei de implementare a proiectului fără a se adresa celei de-a treia părţi din contract, respectiv cu instituţia care are şi calitatea de Autoritate de management pentru POR; mai mult, pasivitatea în dreptul românesc este sancţionată, una dintre sancţiuni fiind prescripţia.

Or, cât timp reclamanta formulase anterior expirării perioadei de implementare cererea de prelungire, pârâţii aveau o obligaţie de rezultat de a soluţiona cererea în termen util, respectiv anterior expirării perioadei de implementare, tocmai pentru a împiedica invocarea imposibilităţii legale de prelungire a acesteia, în condiţiile în care partea fusese diligentă şi formulase în termen cererea.

Faptul că reclamanta nu ar fi revenit cu solicitări şi a aşteptat soluţionarea cererii nu poate reprezenta, în niciun fel, o dovadă a unui comportament culpabil din punct de vedere legal sau contractual.

Recurentul-pârât a mai criticat argumentul reţinut de prima instanţă în sensul că atitudinea pârâtei ADR Nord-Vest (de a nu răspunde beneficiarului în termenul contractual, respectiv de a comunica ministerului solicitarea de încheiere a actului adiţional înainte de expirarea perioadei de implementare) nu îi poate fi imputată intimatei-reclamante cu consecinţa pierderii posibilităţii de încheiere a actului adiţional.

Aşa cum s-a reţinut mai sus, ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtei Organismul Intermediar Agenţia de Dezvoltare Regională Nord Vest, care a primit cererea reclamantei la data de 19.03.2019 şi memoriul justificativ la data de 02.04.2019, nu a răspuns reclamantului în termenul legal şi a comunicat această cerere cu MDRAP la data de 26.06.2019, după împlinirea termenului de implementare a proiectului stabilit prin contract pentru data de 30.04.2019.

Înalta Curte constată că în mod corect a dat valenţă juridică acestei situaţii prima instanţă în sensul că trebuie avută în vedere respectarea de către reclamantă a termenelor contractuale.

Este adevărat că reclamanta ar avea teoretic la îndemână o posibilitate legală de a solicita despăgubiri, dar repararea prejudiciului prin însăşi prelungirea contractului reprezintă o modalitate de reparaţie mai adecvată, cât timp este posibilă potrivit dispoziţiilor legale.

Argumentele legate de o inaplicabilitate a procedurii simplificate de prelungire a contractului sunt lipsite de relevanţă, faţă de cele reţinute anterior.

De asemenea, nici argumentele legate de cauza întârzierii în semnarea contractului de finanţare, cât timp o asemenea întârziere a existat şi a avut drept consecinţă reducerea perioadei de implementare a proiectului de la 12 luni la zece luni.

Prin urmare, faţă de aceste considerente, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat.

6.23Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Administraţiei împotriva sentinţei nr. 58/CA din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 iunie 2022.