Taxability of social benefits and salary-like allowances: limits on "reduced hundred" calculation and expert evidence in tax audits

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara la data de 03.12.2019, reclamanta U.M.T. S.A., prin administrator judiciar A.., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi - Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Timişoara, a solicitat a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună:

- Anularea în parte a Deciziei nr. 267/03.07.2019 emise de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu privire la soluţiile de:

a) Respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de UMT S.A. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/20.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara în ce priveşte suma de 3.419.199 RON reprezentând: impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor în sumă de 819.769 RON; contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator în sumă de 1.145.232 RON; contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi în sumă de 644.265 RON; contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator în sumă de 30.679 RON; contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi în sumă de 30.679 RON; contribuţia angajatorilor pentru fondul de garantare pentru plata creanţelor sociale în sumă de 15.340 RON; contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată de angajator în sumă de 319.065 RON; contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi în sumă de 337.472 RON; contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice în sumă de 52.155 RON; contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator pentru persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate de muncă, urmare unui accident de muncă sau boală profesională suportată din B., conform Legii nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare în sumă de 24.543 RON;

b) Respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de UMT S.A. împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, în ceea ce priveşte accesoriile în sumă 1.329.722 RON, reprezentând: accesorii în sumă de 311.824 RON aferente impozitului pe veniturile din salarii; accesorii în sumă de 464.074 RON aferente contribuţiei de asigurări sociale datorată de angajator; accesorii în sumă de 245.703 RON aferente contribuţiei individuale de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi; accesorii în sumă de 11.664 RON aferente contribuţiei de asigurări pentru şomaj datorată de angajator; accesorii în sumă de 11.662 RON aferente contribuţiei individuale de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi; accesorii în sumă de 5.839 RON aferente contribuţiei angajatorilor pentru fondul de garantare pentru plata creanţelor sociale; accesorii în sumă de 121.361 RON aferente contribuţiei pentru asigurări de sănătate datorată de angajator; accesorii în sumă de 128.351 RON aferente contribuţiei pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi; accesorii în sumă de 19.834 RON aferente contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice; accesorii în sumă de 9.410 Iei aferente contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator pentru persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate de muncă, urmare unui accident de muncă sau boală profesională suportată din B., conform Legii nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

c) Respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de UMT S.A. împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 1078/21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, în ceea ce priveşte accesoriile suma de 66 RON reprezentând: penalităţi de nedeclarare în sumă de 32 RON aferente contribuţiei de asigurări sociale datorată de angajator; penalităţi de nedeclarare în sumă de 1 leu aferente contribuţiei de asigurări pentru şomaj datorată de angajator; penalităţi de nedeclarare în sumă de 2 RON aferente contribuţiei pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice; penalităţi de nedeclarare în sumă de 20 RON aferente contribuţiei individuale de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi; penalităţi de nedeclarare în sumă de 10 RON aferente contribuţiei pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi; penalităţi de nedeclarare în sumă de 1 leu aferente contribuţiei de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator pentru persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate de muncă, urmare unui accident de muncă sau boală profesională suportată din B., conform Legii nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare,

- Anularea în parte, ca netemeinică şi nelegală (i) a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 20.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. a), (ii) a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1. lit. b) şi (iii) a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 1078 din data de 21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. c);

- constatarea nelegalităţii în parte a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 20.07.2016 întocmit de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara, respectiv pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. a);

- exonerarea UMT S.A. de plata obligaţii fiscale principale şi accesorii menţionate la pct. 1.

I.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 133 din 11 iunie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 s-a respins acţiunea formulată de reclamanta U.M.T. S.A., prin administrator judiciar A.. în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Timişoara, ca neîntemeiată.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză

Reclamanta U.M.T. S.A a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 133/11.06.2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, solicitând:

În principal, în temeiul art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 din C. proc. civ., art. 20 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal;

În subsidiar, în temeiul art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., art. 20 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 554/2004, admiterea recursului pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., casarea hotărârii recurate şi, rejudecând litigiul în fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv să se dispună:

- Anularea în parte a Deciziei nr. 267/03.07.2019 privind soluţionarea contestaţiilor depuse de UMT S.A. - în insolvenţă, înregistrate la Direcţia generală de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală sub nr. A-SLP 1793/26.09.2016, nr. A-SLP 1897/11.10.2016 şi nr. A-SLP 2186/29.11.2016, emisă de Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, cu privire la soluţiile de:

a) Respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de UMT S.A. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/20.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara în ce priveşte suma de 3.419.199 RON;

b) Respingere ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de UMT S.A. împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită Ia nivelul Regiunii Timişoara, în ceea ce priveşte accesoriile în sumă 1.329.722 RON;

c) Respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de UMT S.A. împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 1078/21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, în ceea ce priveşte accesoriile suma de 66 RON.

- Anularea în parte, ca netemeinică şi nelegală, (i) a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x din data de 20.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. a), (ii) a Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din 21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. b) şi (iii) a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de .nedeclarare nr. 1078 din data de 21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara, pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. c).

- Constatarea nelegalităţii în parte a Raportului de inspecţie fiscală nr. x din data de 20.07.2016 întocmit de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul regiunii Timişoara, respectiv pentru obligaţiile fiscale menţionate la pct. 1 lit. a).

- Exonerarea UMT S.A. de plata obligaţii fiscale principale şi accesorii menţionate la pct. 1.

- Obligarea intimatelor-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În motivare, recurenta a indicat următoarele motive de nelegalitate a hotărârii recurate:

I.3.1. Prin hotărârea dată, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.)

a) încălcarea art. 255 alin. (1), art. 258 alin. (1) şi art. 330 alin. (1) din C. proc. civ.

Instanţa de fond a susţinut implicit că prin această probă nu s-ar ajunge la lămurirea unor aspecte de fapt de un expert desemnat în cauză. Cu privire la identificarea naturii contabile şi fiscale a sumelor acordate de societate salariaţilor şi care au fost înscrise în rulajul contului 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare", din analiza documentelor deţinute de societate expertul ar fi putut să se pronunţe dacă sumele reprezintă o contraprestaţie pentru munca depusă, au legătură cu activitatea desfăşurată de salariaţi în baza contractului individual de muncă, condiţiile în care au fost acordate, dacă au fost acordate având în vedere numărul de ore lucrate etc. sau nu au legătură cu munca depusă de salariat, nefiind venituri de natură salarială. Susţine recurenta că a urmărit să dovedească tocmai prin această expertiză existenţa sumelor acordate de angajaţilor, în perioada 1 ianuarie 2012 - 30 iunie 2015, care sunt inferioare salariului brut minim. Prin afirmaţiile sale, însăşi instanţa de fond recunoaşte indirect utilitatea probei cu expertiza în această situaţie.

b) Încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În virtutea roiului său activ, chiar şi în ipoteza în care instanţa ar fi apreciat că anumite obiective ale expertizei propuse nu vizează lămurirea unor stări de fapt, ar fi putut, în virtutea rolului său activ, să le reformuleze sau chiar să le înlăture parţial, respectiv pe acelea care în viziunea instanţei nu vizau lămurirea unor stări de fapt, şi nu să respingă proba cu expertiza în integralitatea ei, cu vătămarea sa.

c) încălcarea dreptului la apărare al recurentei

Susţine recurenta că instanţa de fond a încălcat dreptul la apărare, deoarece i-a respins proba cu expertiza financiar-contabilă cu componentă fiscală, fiind pusă în situaţia de a nu putea proba afirmaţiile.

I.3.2. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.)

Susţine recurenta că instanţa de fond nu a analizat efectiv afirmaţiile sale în sensul că pentru prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat şi/sau drepturi salariale au fost reţinute impozitele şi contribuţiile datorate şi că doar în cazul sumelor acordate cu titlul de ajutoare sociale, potrivit art. 48 din Contractul colectiv de muncă, nu au fost reţinute impozit şi contribuţii sociale. De asemenea, nu a analizat efectiv nici afirmaţia subscrisei că sumele reprezentând ajutoare sociale au fost acordate salariaţilor în perioade în care activitatea economică era redusă din lipsă de comenzi, ca efect al crizei economice, nefiind impozabile.

Arată recurenta că a invocat lipsa temeiului legal pentru determinarea impozitului pe venitul din salarii şi a contribuţiilor sociale obligatorii, datorate de angajat şi angajator, prin procedeul sutei micşorate. Instanţa de fond a înlăturat argumentele sale, neoferind însă un temei legai pentru procedeul sutei micşorate.

Or, această motivare este în contradicţie cu cea care a justificat respingerea probei cu expertiza financiar-contabilă cu componentă fiscală

I.3.3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ.)

a) Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 48 din Contractul colectiv de muncă încheiat între recurentă şi Sindicatul Liber din S.C. U.M.T. S.A. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut că pentru prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat şi/sau drepturi salariate au fost reţinute impozitele şi contribuţiile datorate. Doar în cazul sumelor acordate cu titlul de ajutoare sociale, potrivit art. 48 din Contractul colectiv de muncă, nu au fost reţinute impozit si contribuţii sociale.

b) Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 alin, fit, (2) si (3), art. 57 alin. (1) din Codul fiscal (2003), pct. 68 din Normele de aplicare ale art. 55, pct. 106, pct. 108 si pct. 111 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 alin. (4) lit. I) din Codul fiscal (2003), art. 76 alin. (1) si alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, pct. 14 alin. (1) alin. (2) si alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pct. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 159 alin, (1) si (2), art. 160 şi art. 166 alin. (1) din Codul muncii. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut că sumele reprezentând ajutoare sociale au fost acordate salariaţilor în perioade în care activitatea economică era redusă din lipsă de comenzi, ca efect al crizei economice, nefiind impozabile.

Prin urmare, pentru a se califica ca şi venituri din salarii, una din condiţii este ca sumele obţinute de o persoană să fie primite pentru munca prestată.

Or, în cazul UMT ajutoarele sociale în cauză au fost acordate doar pe perioada de inactivitate.

Ajutoarele sociale de natura celor acordate de UMT nu sunt specific menţionate în aceste prevederi şi, prin urmare, nu sunt subiect de impozitare cu impozit pe venit.

Instanţa de fond nu citează în integralitate prevederile art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, care reglementează anterior lit. k) al alin. (2) al art. 55 anumite situaţii în care veniturile sunt asimilate salariilor şi în cazul cărora veniturile au legătură cu activitatea depusă de beneficiarii acelor sume, acesta fiind şi sensul lit. k) al alin. (2) al art. 55.

Instanţa de fond nu citează în integralitate prevederile art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care reglementează anterior lit. s) al alin. (2) al art. 76 anumite situaţii în care veniturile sunt asimilate salariilor şi în cazul cărora veniturile au legătură cu activitatea depusă de beneficiarii acelor sume, acesta fiind şi sensul lit. s) al alin. (2) al art. 76.

Instanţa de fond invocă incidenţa, începând cu data de 01.01.2016, a prevederilor pct. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în care au fost preluate prevederile pct. 68 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare, mai sus menţionate, a prevederilor art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011 şi a prevederilor similare care se regăsesc şi la art. 78 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la pct. 14 alin. (1), alin. (2) şi alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Aceste din urmă dispoziţii fac trimitere în cazul definirii venitului brut din salarii la prevederile Codul fiscal de la art. 55 alin. (1)-(3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi la prevederile art. 76 alin. (1)-(3) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care prevăd o legătură între activitatea desfăşurată şi plata veniturilor din salarii sau asimilate salariilor.

Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal susţine că orice sume acordate salariaţilor ar reprezenta venit asimilat salariului. Din ansamblul dispoziţiilor mai sus prezentate reiese că trebuie să existe o legătură între activitatea desfăşurată în baza contractului individual de muncă şi plata sumelor respective, or în prezenta cauză nu există nici o legătură, ajutoarele fiind acordate doar în considerarea situaţiei deosebite/grave din punct de vedere social sau medical.

Aşadar, şi dispoziţiile Codului muncii, care reglementează domeniul raporturilor de muncă între recurentă şi angajaţii săi, prevăd existenţa unei legături între activitatea desfăşurată în baza unui contract individual de muncă şi plata sumelor respective pentru a fi apreciate ca fiind venituri din salarii.

Prin respingerea probei cu expertiza financiar-contabilă cu componentă fiscală, instanţa de fond a soluţionat cauza fără a lămuri natura sumelor înregistrate în contul 6588 "Alte cheltuieli de exploatare", respectiv dacă acestea reprezintă într-adevăr venituri asimilate salariilor sau nu.

Art. 21 alin. (4) lit. I) din Codul fiscal (2003) menţionează că nu sunt deductibile la calculul profitului impozabil "I) alte cheltuieli salariale şi/sau asimilate acestora, care nu sunt impozitate la angajat (...)".

Având în vedere această prevedere, se poate interpreta că dacă avantajele acordate salariaţilor unei societăţi (unde ar putea fi încadrate şi ajutoarele sociale acordate de UMT) nu sunt impozabile la nivelul angajatului (i.e. cu impozit pe venit asupra veniturilor din salarii), cheltuielile aferente sunt cheltuieli nedeductibile la calculul rezultatului fiscal al societăţii. Or, ajutoarele sociale acordate de societate au fost considerate ca şi cheltuieli nedeductibile.

c) Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin, (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011 si art. 78 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2016, respectiv ale art. 58 si art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 137, art. 139, art. 140, art. 146, art. 155, art. 157. art. 158. art. 168, art. 185. art. 187, art. 188. art. 190, art. 193. art. 195, art. 196. art. 199, art. 209. art. 212. art. 214 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 296 indice 3 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 136 lit. a), art. 153 alin, (1) lit. al), art. 184 lit. al) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal.

Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut nelegalitatea obligării UMT la plata impozitelor şi a contribuţiilor sociale datorate de către angajaţi şi care nu au fost reţinute de la aceştia.

Instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile menţionate anterior. Art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011 şi art. 78 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2016 prevăd că impozitul pe veniturile din salarii si asimilate salariilor este datorat de către beneficiarii veniturilor. Art. 296 indice 3 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 136 lit. a), art. 153 alin. (1) lit. a), art. 184 lit. a) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal prevăd calitatea de contribuabil a salariaţilor, aceştia fiind şi beneficiarii veniturilor şi cei cărora le revine obligaţia de a suporta în cele din urmă obligaţiile fiscale aferente veniturilor încasate.

d) Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 106 din Normele de aplicare a acestui articol, art. 78 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, respectiv pct. 14 alin. (1) din Normele Metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, art. 29618 alin. (5) si (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 2964, art. 2965 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 139. art. 140, art. 157, art. 158, art. 187, art. 188. art. 195, art. 204 şi art. 212 din Codul fiscal (2015). Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut lipsa temeiului legal pentru determinarea impozitului pe venitul din salarii şi a contribuţiilor sociale obligatorii, datorate de angajat şi angajator, prin procedeul sutei micşorate.

În condiţiile în care a acordat sumele în discuţie cu titlu de ajutoare sociale, considerate a nu fi supuse impozitului pe veniturile din salarii şi contribuţiilor sociale obligatorii, în mod categoric, aceste sume au fost acordate în suma brută. În cazul în care ar fi apreciat că se impunea prelevarea acestor obligaţii fiscale, suma efectivă (netă) acordată salariaţilor ar fi fost determinată prin diminuarea din suma brută, astfel acordată, a prelevărilor fiscale.

În opinia recurentei, organul de inspecţie fiscală ar fi fost îndreptăţit să aplice procedeul sutei micşorate, numai în situaţia în care, prin acte adiţionale la contractul individual de muncă al salariaţilor, prin contractul colectiv de muncă, prin orice alte acte care reglementează raporturile de muncă s-ar fi determinat/reglementat, în mod expres, sumele efective pe care salariaţii le vor primi cu titlu de ajutoare sociale, iar obligaţia reţinerii/plăţii prelevărilor fiscale asupra acestor sume ar fi fost stabilită în sarcina angajatorului.

Solicită să se constate că organele de inspecţie fiscală nu au identificat existenţa unor asemenea acte, astfel încât aplicarea procedeului sutei micşorate nu este justificată.

Dimpotrivă, determinarea impozitului pe veniturile din salarii şi a contribuţiilor sociale aferente ar fi trebuit efectuată, dacă se impunea, prin procedeul sutei mărite, pornind de la sumele efectiv încasate de salariaţi cu titlu de ajutoare sociale, neexistând niciun acord între subscrisa şi salariaţi din care să rezulte că ne obligăm să suportăm (achităm) orice prelevări fiscale care ar fi incidente (peste suma efectiv achitată salariaţilor).

Hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor menţionate anterior, impozitul pe venitul din salarii şi contribuţiile datorate de angajaţi asupra acestor sume sunt datorate de persoanele care au primit aceste sume, întrucât atât potrivit prevederilor Codul fiscal (2003), cât şi ale Codul fiscal (2015), contribuabilii la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor de stat pentru aceste venituri sunt persoanele cărora le sunt plătite aceste sume.

Argumentele instanţei sunt lipsite de temei legal, fiind bazate pe principii de echitate, preocuparea instanţei fiind ca angajaţii să nu suporte impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente.

Or, în prezenta cauză există norme de drept în temeiul cărora pricina se impune a fi soluţionată, judecarea în baza principiilor generale ale dreptului putând avea loc doar în subsidiar, nefiind şi cazul nostru. Pe de altă parte, ca urmare a faptului că aceste obligaţii au fost stabilite în sarcina sa de către organul fiscal, nu angajaţii sunt cei care suportă impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, ci recurenta.

Recurenta susţine că procedeul utilizat de către organul fiscal pentru determinarea impozitului pe venitul din salarii şi a contribuţiilor sociale obligatorii, datorate de angajat şi angajator, este nelegal.

e) Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003), în forma în vigoare până la data de 10 iulie 2015, art. 2 din Codul fiscal (2003), art. 139 alin. (1) din Constituţie. Instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003) nu sunt aplicabile pentru stabilirea suplimentară a contribuţiilor sociale obligatorii pentru perioade anterioare datei de 10 iulie 2015.

Contribuţiile sociale au fost introduse în Codul fiscal cu începere de la 1 ianuarie 2011 prin O.U.G. nr. 117 din 23 decembrie 2010.

Anterior acestei date, dispoziţiile art. 11, situat în Titlul I "Dispoziţii generale" puteau fi aplicate asupra tuturor impozitelor şi taxelor prevăzute în Codul fiscal, de la Titlul II la Titlul IX. În nici un caz nu pot fi invocate, anterior datei de 01.01.2011, ca bază legală pentru recalificarea unor sume plătite angajaţilor în vederea supunerii lor la contribuţii sociale.

Aceste dispoziţii putea fi utilizate numai pentru supunerea acestor sume la impozit pe salarii, impozit reglementat în "Partea specială" a Codul fiscal, la Titlul III.

În opinia recurentei, nici după introducerea contribuţiilor sociale în Codul fiscal, începând cu data de 1 ianuarie 2011, dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal nu permit recalificarea în scopul stabilirii de contribuţii sociale, întrucât textul se referă expressis verbis doar la impozite şi taxe, nu şi la contribuţii. În aceste context, invocarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru impunerea unor sume cu contribuţii sociale, care nu erau cuprinse în Codul fiscal, conduce la încălcarea principiului legalităţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, enunţat la art. 139 alin. (1) din Constituţie.

Dacă legiuitorul ar fi intenţionat să includă în sfera de aplicare a prevederilor speciale prevăzute la alin. (1) al art. 11 şi contribuţiile sociale datorate în temeiul raporturilor de muncă, ar fi inserat această posibilitate în chiar conţinutul normei respective, iar nefiind permisă extinderea textului ia altă categorie de prelevări obligatorii, care nu sunt nici impozite, şi nici taxe.

În acest sens, sunt relevante prevederile art. 13 alin. (1) din Codul de procedură fiscală (2015), privind interpretarea legii, care stipulează că "Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege."

Argumentele instanţei de fond sunt neîntemeiate, deoarece organul fiscal a prevăzut ca temei de drept al stabilirii în sarcina sa a tuturor contribuţiilor dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003), în forma în vigoare până la data de 10 iulie 2015.

f) Hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

În ce priveşte contribuţia de asigurări sociale de sănătate, în subsidiar, recurenta consideră că organele de inspecţie fiscală ar fi trebuit să ţină cont de prevederile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale

Având în vedere prevederile acestui act normativ, consideră recurenta că organul de inspecţie fiscală, în virtutea rolului său activ, dar şi a obligaţiei de aplicarea a legislaţiei fiscale în mod unitar, trebuia să procedeze la identificarea sumelor, acordate cu titlu de ajutoare sociale, in perioada 1 ianuarie 2012 - 30 iunie 2015, care sunt inferioare salariului brut minim şi să anuleze contribuţia de asigurări sociale de sănătate aferentă, care s-ar fi impus a fi achitată în perioada menţionată. Instanţa de fond nu neagă temeinicia afirmaţiilor sale, însă susţine că nu a probat că salariile de bază ale salariaţilor UMT S.A. ar fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară.

Unul dintre obiectivele expertizei financiar-contabile cu componentă fiscală propus de recurentă prin Nota de probe depusă la dosar în şedinţa publică din data de 11.06.2020, respectiv cel de la lit. g), a) constat tocmai în identificarea sumelor, acordate de subscrisa angajaţilor, în perioada 1 ianuarie 2012 - 30 iunie 2015, care sunt inferioare salariului brut minim. Recurenta a urmărit să dovedească prin această expertiză existenţa sumelor acordate angajaţilor, în perioada 1 ianuarie 2012 - 30 iunie 2015, care sunt inferioare salariului brut minim. Prin respingerea probei cu expertiza instanţa de fond i-a îngrădit dreptul la apărare şi a privat-o pe recurentă de posibilitatea de a dovedi temeinicia argumentelor sale.

g) Referitor la obligaţiile fiscale accesorii, hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (2015).

Cu privire accesoriile aferente impozitului pe venitul din salarii şi contribuţiile sociale obligatorii calculate în mod suplimentar în baza art. 50 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (2015), în temeiul principiului accesorium sequitur principale, se impune şi anularea Deciziilor nr. 1080/21.07.2016 şi nr. 1078/2016 prin care s-au calculate aceste accesorii ca urmare a anulării deciziilor prin care s-au stabilit obligaţiile fiscale principale.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii Constituită la nivelul Regiunii Timişoara au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

I.4.1. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în întâmpinarea formulată, arată următoarele:

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă faptul că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, arată că acesta este neîntemeiat.

Referitor la susţinerile recurentei-reclamante conform cărora instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 255 alin. (1), art. 258 alin. (1) si art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., solicită respingerea acestora, ca neîntemeiate.

Referitor la susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia critica soluţia instanţei de fond întrucât instanţa a respins proba cu expertiza contabila, solicită respingerea ca neîntemeiată, întrucât, în mod corect, instanţa de fond a considerat că această probă nu este utilă, concludentă si pertinentă soluţionării cauzei.

Astfel, instanţa de fond pentru a pronunţa soluţia în cauză a uzat de toate actele depuse la dosarul cauzei, reţinând în mod corect atât situaţia de fapt cât şi dispoziţiile legale aplicabile speţei.

De asemenea, este neîntemeiată şi susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia i-a fost încălcat dreptul la apărare numai pentru faptul că nu a fost admisă proba cu expertiza financiar-contabilă.

În mod corect, instanţa de fond a respins proba cu expertiza financiar-contabilă având în vedere actele depuse la dosarul cauzei precum şi dispoziţiile legale exprese în materie fiscală aplicabile speţei.

Astfel, în această situaţie proba cu expertiza financiar-contabilă nu era utilă şi pertinentă în soluţionarea cauzei.

Referitor la motivul de recurs prin care se susţine faptul ca hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii solicită respingerea ca neîntemeiat.

În acest sens, arată că instanţa de fond la paginile 09-13 din sentinţa criticată şi-a motivat atât în fapt cât şi în drept convingerile sale pe care le-a avut în vedere la pronunţarea soluţiei.

Simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată de instanţa de fond, nu implică nemotivarea hotărârii, aşa, cum în mod greşit susţine societatea.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de fond, solicită respingerea ca neîntemeiat.

Menţionează că, în ceea ce priveşte impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, sunt aplicabile prevederile art. 55 alin. (1) şi alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 în vigoare în vigoare până la data de 31.12.2015, coroborate cu cele ale pct. 68 din H.G. nr. 44/2004.

Începând cu data de 01.01.2016, sunt incidente prevederile art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. din) Legea nr. 227/2015, coroborate cu cele ale pct. 12 alin. (1) din H.G. nr. 1/2016, în care au fost preluate prevederile pct. 68 din H.G. nr. 44/2004.

Totodată, au fost avute în vedere şi prevederile art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011, coroborate cu cele ale pct. 106, pct. 108 şi pct. 111 din H.G. nr. 44/2004.

Prevederi similare se regăsesc şi la art. 78 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 şi pct. 14 alin. (1), alin. (2) şi alin. (6) din H.G. nr. 1/2016.

Totodată, obligaţia calculării si reţinerii la sursă a impozitului datorat de beneficiarii veniturilor, revine plătitorului de venituri, în speţă UMT S.A..

Aşa cum rezultă din Anexa nr. 15 la raportul de inspecţie fiscală (fişele contului 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare") sumele acordate de UMT S.A. salariaţilor constau în ajutoare sociale, ajutor deces, ajutoare umanitare, ajutoare naştere copil, prime concediu sărbători, drepturi salariale, ajutor social cu menţiunea concediu odihnă neefectuat, recompensă pensionare, concediu odihnă neefectuat parţial, salarii compensatorii, lichidare, salariu pensionare.

Referitor la aceste sume acordate salariaţilor, societatea nu a depus nici la momentul inspecţiei fiscale şi nici ulterior în susţinerea contestaţiei documente reprezentând solicitări ale persoanelor în cauză cu privire la acordarea de ajutoare sociale, aprobări ale conducerii sau alte înscrisuri care să demonstreze că respectivele plăţi reprezintă acordarea de ajutoare sociale.

Astfel, întrucât recurenta-reclamanta nu a prezentat documente justificative cu privire la sumele acordate salariaţilor, pe care UMT S.A. le-a înregistrat drept ajutoare sociale, aceasta nu face dovada faptului că respectivele sume s-ar putea include în categoria veniturile salariale care nu sunt impozabile.

Faţă de aceste constatări în raport de prevederile legale invocate, precum şi faţă de faptul că recurenta-reclamantă a acordat salariaţilor diverse sume de bani reprezentând venituri asimilate salariilor, fără să procedeze la impozitarea acestora din punct de vedere al impozitului pe veniturile din salarii, în mod legal organele de inspecţie fiscală au stabilit în sarcina UMT S.A. impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor în sumă de 819.769 RON şi contribuţii sociale aferente în sumă totală de 2.599.430 RON.

În ceea ce priveşte contribuţia individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, sunt incidente prevederile art. 2964 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, în vigoare până la data de 31.12.2015.

Atât în ceea ce priveşte contribuţiile sociale datorate de angajaţi, cât şi cele datorate de angajator, anterior menţionate, prevederi similare se regăsesc şi la art. 137, art. 139, art. 140, art. 146, art. 155, art. 157, art. 158, art. 168, art. 185, art. 187, art. 188, art. 190, art. 193, art. 195, art. 196, art. 199, art. 209, art. 212, art. 214 din Legea nr. 227/2015, în vigoare începând cu data de 01.01.2016.

Întrucât potrivit acestor prevederi legale baza de calcul a contribuţiilor mai sus menţionate este constituită din suma veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, iar sumele plătite, sub denumirea de ajutoare sociale, prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat, salariaţilor recurentei-reclamante, se includ în categoria veniturilor asimilate salariilor, rezulta ca în mod legal organele de inspecţie fiscală au constatat că reclamanta avea obligaţia calculării, reţinerii şi virării contribuţiilor sociale în sumă totală de 2.599.430 RON.

În ceea ce priveşte argumentele societăţii referitoare la faptul că toate sumele acordate având natura celor menţionate de organele de inspecţie fiscală au fost impozitate, sunt eronate întrucât echipa de inspecţie fiscală a procedat la impozitarea sumelor înregistrate de societate în perioada 01.01.2011 - 30.04.2016 în contul 6588 "Alte cheltuieli de exploatare" şi neimpozitate de aceasta.

De asemenea, chiar dacă societatea precizează că sumele acordate cu titlu de ajutoare sociale nu au fost acordate niciodată şi cu titlu de prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat, drepturi salariale, aceste sume au fost înregistrate în contul 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare" şi neimpozitate.

Faptul că sumele reprezentând ajutoare sociale au fost acordate salariaţilor în perioade în care activitatea societăţii era redusă din lipsă de comenzi, aşa cum susţine societatea, nu are relevanţă întrucât potrivit legislaţiei fiscale aplicabilă în cauza, aceste sume reprezintă venituri asimilate salariilor şi se impozitează conform prevederilor legale invocate anterior.

De asemenea, solicită respingerea susţinerilor recurentei-reclamante cu privire la faptul că organele de inspecţie fiscală au determinat în mod nelegal impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, datorat de angajat şi angajator, prin procedeul sutei micşorate, pornind de la cuantumul sumelor în cauză acordate salariaţilor.

În acest sens arată că sumele acordate salariaţilor reprezintă sume nete, la care organele de inspecţie fiscală, în mod legal, au calculat sume brute asupra cărora au fost reţinute impozitul pe salarii şi contribuţiile sociale aferente.

Având în vedere că potrivit prevederilor legale anterior menţionate angajatorul este cel care are obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, nu este necesar ca între societate şi UMT S.A. să existe vreun acord din care să rezulte că UMT S.A. se obligă să suporte orice prelevări fiscale care ar fi incidente, peste suma efectiv achitată salariaţilor, aşa cum susţine reclamanta.

Recurenta-reclamanta susţine, în mod eronat, că în ceea ce priveşte asigurările sociale de sănătate, organele de inspecţie fiscală ar fi trebuit să ţină cont de prevederile art. 4 din Legea nr. 209/2015.

Aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauza întrucât baza lunară de calcul a acestei contribuţii este constituită din veniturile din salarii, în bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, iar aşa cum rezultă din documentele anexate la dosarul cauzei, salariile de bază ale salariaţilor UMT S.A. nu sunt mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară.

În ceea ce priveşte Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.07.2016, arată că aceste sume au fost stabilite ca măsură accesorie în raport cu debitul, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale" şi în temeiul Codului de procedură fiscală.

De asemenea, în ceea ce priveşte şi Decizia referitoare la obligaţiile, fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 1078/21.07.2016, suma totală de 66 RON a fost stabilita ca măsură accesorie în raport cu debitul, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale" şi în temeiul Codului de procedură fiscală.

I.4.2. Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara- Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, în întâmpinarea formulată, arată următoarele:

Referitor la suma de 3.419.199 RON (impozit pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor în sumă de 819.769 RON şi contribuţii sociale aferente în sumă totală de 2.599.430 RON)

În ceea ce priveşte impozitul pe veniturile din salarii şi asimilate salariilor, invocă prevederile art. 55 alin. (1) şi alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare în vigoare în vigoare până la data de 31.12.2015 şi pct. 68 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare

De asemenea, începând cu data de 01.01.2016, arată că sunt incidente prevederile pct. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în care au fost preluate prevederile pct. 68 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Prevederi similare se regăsesc şi la art. 78 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi pct. 14 alin. (1), alin. (2) şi alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

Susţine intimata că, având în vedere textele de lege mai sus citate, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă. La stabilirea veniturilor impozabile din salarii se au în vedere şi sumele încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice alte sume de natura salarială, cum ar fi compensaţiile băneşti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii. Totodată, obligaţia calculării si reţinerii la sursă a impozitului datorat de beneficiarii veniturilor revine plătitorului de venituri, în speţă UMT S.A..

Aşa cum rezultă din Anexa nr. 15 la raportul de inspecţie fiscală (fişele contului 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare") sumele acordate de UMT S.A. salariaţilor constau în ajutoare sociale, ajutor deces, ajutoare umanitare, ajutoare naştere copil, prime concediu sărbători, drepturi salariale, ajutor social cu menţiunea concediu odihnă neefectuat, recompensă pensionare, concediu odihnă neefectuat parţial, salarii compensatorii, lichidare, salariu pensionare. Referitor la aceste sume acordate salariaţilor, societatea nu a depus nici la momentul inspecţiei fiscale şi nici ulterior în susţinerea contestaţiei documente reprezentând solicitări ale persoanelor în cauză cu privire la acordarea de ajutoare sociale, aprobări ale conducerii sau alte înscrisuri care să demonstreze că respectivele plăţi reprezintă acordarea de ajutoare sociale, astfel încât societatea nu face dovada faptului că aceste sume s-ar putea include în categoria veniturile salariale care nu sunt impozabile.

În ceea ce priveşte contribuţia, individuală de asigurări sociale reţinută de la asiguraţi, contribuţia individuală de asigurări pentru şomaj reţinută de la asiguraţi, contribuţia pentru asigurări de sănătate reţinută de la asiguraţi, intimata arată că sunt incidente prevederile art. 2964 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare până la data de 31.12.2015.

În ceea ce priveşte contribuţia de asigurări sociale datorată de angajator, contribuţia pentru asigurări de sănătate datorată de angajator, contribuţia, pentru concedii şi indemnizaţii de la persoane juridice sau fizice, contribuţia de asigurări pentru şomaj datorată de angajator, contribuţia angajatorilor la fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale, contribuţia de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator pentru, persoanele care se află în concediu medical pentru incapacitate de muncă, urmare unui accident de muncă sau boală, profesională suportată din B., conform Legii nr. 95/2006, cu modificările şi completările ulterioare, sunt incidente prevederile art. 2965 şi art. 29618.

Atât în ceea ce priveşte contribuţiile sociale datorate de angajaţi, cât şi cele datorate de angajator, prevederi similare se regăsesc şi la art. 137, art. 139, art. 140, art. 146, art. 155, art. 157, art. 158, art. 168, art. 185, art. 187, art. 188, art. 190, art. 193, art. 195, art. 196, art. 199, art. 209, art. 212, art. 214 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01.01.2016.

Susţine intimata că, întrucât potrivit acestor prevederi legale baza de calcul a contribuţiilor mai sus menţionate este constituită din suma veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, iar aşa cum s-a reţinut anterior în cuprinsul prezentei decizii sumele plătite, sub denumirea de ajutoare sociale, prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat, salariaţilor UMT S.A., se includ în categoria veniturilor asimilate salariilor, în mod legal organele de inspecţie fiscală au constatat că societatea contestatară avea obligaţia calculării, reţinerii şi virării contribuţiilor sociale mai sus menţionate, în sumă totală de 2.599.430 RON.

În ceea ce priveşte argumentele societăţii referitoare la faptul că toate sumele acordate având natura celor menţionate de organele de inspecţie fiscală au fost impozitate, intimata susţine că acestea nu pot fi reţinute întrucât aşa cum rezultă din raportul de inspecţie fiscală echipa de inspecţie fiscală a procedat la impozitarea sumelor, astfel cum au fost menţionate anterior, înregistrate de societate în perioada 01.01.2011 - 30.04.2016 în contul 6588 "Alte cheltuieli de exploatare" şi neimpozitate de aceasta.

Prin contestaţia formulată, societatea precizează că "sumele înscrise în rulajul contului 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare", pentru care, având în vedere condiţiile şi scopul în care au fost acordate, a considerat că nu se impune reţinerea impozitului pe veniturile din salarii şi contribuţiilor sociale obligatorii, însă aşa cum rezultă din Anexa nr. 15 la raportul de inspecţie fiscală chiar societatea a înscris, în unele cazuri, menţiunea potrivit căreia ajutoarele sociale acordate reprezintă concediu odihnă neefectuat. De asemenea, chiar dacă societatea precizează că sumele acordate cu titlu de ajutoare sociale nu au fost acordate niciodată şi cu titlu de prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat, drepturi salariale, aceste sume au fost înregistrate în contul 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare" şi neimpozitate.

Faptul că sumele reprezentând ajutoare sociale au fost acordate salariaţilor în perioade în care activitatea societăţii era redusă din lipsă de comenzi, aşa cum susţine societatea, nu are relevanţă întrucât potrivit legislaţiei fiscale aplicabilă în speţă, aceste sume reprezintă venituri asimilate salariilor şi se impozitează conform prevederilor legale invocate anterior prin prezenta decizie.

Totodată, argumentele societăţii referitoare la faptul că organele de inspecţie fiscală au procedat în mod nelegal la stabilirea impozitului pe veniturile din salarii şi contribuţiilor sociale datorate de angajaţi asupra acestor sume în sarcina UMT S.A.. întrucât impozitul pe salarii şi contribuţiile datorate de angajaţi sunt datorate de persoanele care au primit aceste sume, nu pot fi reţinute deoarece, potrivit prevederilor art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011 şi art. art. 78 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2016, beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri, în speţă UMT S.A..

În acest sens intimata invocă dispoziţiile art. 58 şi art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 80 alin. (1) şi art. 126 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 01.01.2016.

Susţine intimata că argumentele societăţii referitoare la faptul că organele de inspecţie fiscală au determinat în mod nelegal impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, datorat de angajat şi angajator, prin procedeul sutei micşorate, pornind de la cuantumul sumelor în cauză acordate salariaţilor, nu pot fi reţinute întrucât sumele acordate salariaţilor reprezintă sume nete, la care organele de inspecţie fiscală, în mod legal, au calculat sume brute asupra cărora au fost reţinute impozitul pe salarii şi contribuţiile sociale aferente. Având în vedere că, potrivit prevederilor legale anterior menţionate, angajatorul este cel care are obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente, nu este necesar ca între societate şi UMT S.A. să existe vreun acord din care să rezulte că UMT S.A. se obligă să suporte orice prelevări fiscale care ar fi incidente, peste suma efectiv achitată salariaţilor.

Referitor la susţinerea societăţii potrivit căreia, în ceea ce priveşte asigurările sociale de sănătate, organele de inspecţie fiscală ar fi trebuit să ţină cont de prevederile art. 4 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, intimata susţine că aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în speţă întrucât baza lunară de calcul a acestei contribuţii este constituită din veniturile din salarii, în bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, iar aşa cum rezultă din documentele anexate la dosarul cauzei, salariile de bază ale salariaţilor UMT S.A., nu sunt mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară.

În consecinţă, în mod corect organul de soluţionare a contestaţiei a dispus respingerea contestaţiei prealabile în ceea ce priveşte suma de 3.419.199 RON.

În ceea ce priveşte Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.07.2016 referitoare la suma de 1.329.722 RON., intimata susţine că, având în vedere faptul că acestea reprezintă măsură accesorie în raport cu debitul, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale", precum şi faptul că societatea nu contestă modul de calcul al accesoriilor în ceea ce priveşte perioada de calcul şi cota aplicată, întrucât contestaţia pentru debitele principale a fost respinsă, în mod corect organul de soluţionare a contestaţiei prealabile a dispus respingerea ca neîntemeiata a contestaţiei formulată de UMT S.A. împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.07.2016 emisă de Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Timişoara în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.329.722 RON.

În ceea ce priveşte Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 1078/21.07.2016. referitor la suma de 66 RON reprezentând penalităţi de nedeclarare. Intimata arată că în speţă documentul prin care s-a individualizat suma de plată este Decizia de impunere nr. x/20.07.2016 şi arată că stabilirea în sarcina contestatarei de obligaţii fiscale accesorii aferente debitelor stabilite suplimentar reprezintă măsură accesorie în raport cu debitul, precum şi faptul că societatea nu contestă modul de calcul al accesoriilor în ceea ce priveşte perioada de calcul şi cota aplicată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ. (prin hotărârea dată, instanţa de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii).

Înalta Curte reţine că, prevalându-se de acest motiv de casare, recurenta invocă încălcarea art. 255 alin. (1), art. 258 alin. (1) şi art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi încălcarea dreptului la apărare al recurentei, criticile sale vizând în esenţă acelaşi aspect, respectiv respingerea probei cu expertiza financiar-contabilă cu componentă fiscală.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că deşi recurenta a încadrat acest motiv de recurs în art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate criticile sale tind la reanalizarea probatoriului administrat în primă instanţă.

Potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)".

Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

În acest sens, Înalta Curte reţine că dezvoltarea motivelor de recurs implică determinarea de către recurent, în concret, a greşelilor imputate instanţei de fond, în speţă a celor de procedură, însă nu a oricăror greşeli, ci doar a celor care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în cazul motivului prevăzut la pct. 5 nu pot fi remediate decât prin anularea hotărârii pronunţate, şi aceasta întrucât casarea hotărârii atacate poate fi atrasă doar de acele nelegalităţi care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute expres de acest articol, şi nu de orice nemulţumire a părţii.

În cauză, neadministrarea probei cu expertiză solicitată de recurentă nu poate atrage casarea hotărârii pronunţate, respingerea probei fiind justificată de lipsa sa de utilitate în raport de obiectivele propuse.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 330 C. proc. civ., expertiza se încuviinţează "când, pentru lămurirea unor împrejurări de fapt, instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti".

Or, aspectul de lămurit în opinia reclamantei nu este o împrejurare de fapt, ci o chestiune de drept, ţinând de calificarea naturii contabile şi fiscale a unor sume plătite angajaţilor, chestiune care nu poate fi tranşată de expert, ţinând de competenţa exclusivă a instanţei, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., text potrivit căruia: "Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire."

Cu privire la identificarea naturii contabile şi fiscale a sumelor acordate de societate salariaţilor şi care au fost înscrise în rulajul contului 6588.01 "Alte cheltuieli de exploatare", Înalta Curte reţine că această natură putea fi uşor identificată chiar de către instanţă din analiza documentelor justificative, dacă acestea ar fi fost depuse de către recurentă. Or, ceea ce au susţinut organele fiscale, inclusiv pe calea întâmpinării la prezentul recurs este nedepunerea acestor documente justificative (solicitări ale persoanelor în cauză cu privire la acordarea de ajutoare sociale, aprobări ale conducerii sau alte înscrisuri care să demonstreze că respectivele plăţi reprezintă acordarea de ajutoare sociale, pentru a face dovada faptului că respectivele sume s-ar putea include în categoria veniturile salariale care nu sunt impozabile).

Nu doar expertul ar fi putut să se pronunţe dacă sumele reprezintă o contraprestaţie pentru munca depusă, au legătură cu activitatea desfăşurată de salariaţi în baza contractului individual de muncă, condiţiile în care au fost acordate, dacă au fost acordate având în vedere numărul de ore lucrate etc. sau nu au legătură cu munca depusă de salariat, aceste constatări putând fi făcute şi prin administrarea probei cu înscrisuri, în măsura în care aceste înscrisuri ar fi fost depuse de recurentă.

Prin urmare, neadministrarea probei cu expertiză nu echivalează cu încălcarea rolului activ al judecătorului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., ci este expresia aprecierii corecte a judecătorului fondului asupra utilităţii acestei probe, în condiţiile în care recurenta nu a făcut dovada depunerii documentelor justificative solicitate de organele fiscale.

În sfârşit, neadministrarea probei cu expertiză nu poate avea semnificaţia încălcării dreptului la apărare al recurentei, atâta vreme cât aceasta putea proba afirmaţiile sale cu înscrisuri.

I.3.2. Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura pricinii (art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.).

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei) invocat de recurentă este, de asemenea, nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În concret, nu se confirmă susţinerile recurentei în sensul că instanţa de fond nu a analizat efectiv afirmaţiile sale în sensul că pentru prime concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat şi/sau drepturi salariale au fost reţinute impozitele şi contribuţiile datorate şi că doar în cazul sumelor acordate cu titlul de ajutoare sociale, potrivit art. 48 din Contractul colectiv de muncă, nu au fost reţinute impozit şi contribuţii sociale şi că sumele reprezentând ajutoare sociale au fost acordate salariaţilor în perioade în care activitatea economică era redusă din lipsă de comenzi, ca efect al crizei economice, nefiind impozabile.

Din considerentele sentinţei atacate rezultă că argumentele recurentei au fost analizate, însă nu au fost reţinute, în lipsa dovezilor care să le susţină.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurent pe această cale s-a invocat în esenţă şi o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii (lipsa temeiului legal pentru determinarea impozitului pe venitul din salarii şi a contribuţiilor sociale obligatorii, datorate de angajat şi angajator, prin procedeul sutei micşorate), aspecte ce vor fi încadrate de către instanţă în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi analizate ca atare în cele ce urmează.

I.3.3. Nefondat este şi cel de al treilea motiv de recurs încadrat în art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material).

Înalta Curte reţine că, în raport de situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond şi care nu poate fi revizuită în calea de atac a recursului, aplicabile în prezenta cauză sunt următoarele dispoziţii:

- Art. 55 alin. (1) şi alin. (2) lit. k) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare în vigoare până la data de 31.12.2015:

"(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: [...]

k) orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii."

- Pct. 68 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:

"68. Veniturile din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, şi care sunt realizate din:

a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum şi pe baza actului de numire:

- salariile de bază;

- sporurile şi adaosurile de orice fel;

- indemnizaţii pentru trecerea temporară în altă muncă, pentru reducerea timpului de muncă, pentru carantină, precum şi alte indemnizaţii de orice fel, altele decât cele menţionate la pct. 3, având aceeaşi natură;

- recompensele şi premiile de orice fel;

- sumele reprezentând premiul anual şi stimulentele acordate, potrivit legii, personalului din instituţiile publice, cele reprezentând stimulentele acordate salariaţilor agenţilor economici;

- sumele primite pentru concediul de odihnă, cu excepţia sumelor primite de salariat cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor salariatului şi familiei sale necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum şi eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă;

- sumele primite în caz de incapacitate temporară de muncă;

- valoarea nominală a tichetelor de masă, tichetelor de creşă, tichetelor de vacanţă, acordate potrivit legii;

- orice alte câştiguri în bani şi în natură, primite de la angajatori de către angajaţi, ca plată a muncii lor; [...]

o) alte drepturi sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor."

- Începând cu data de 01.01.2016, sunt incidente prevederile art. 76 alin. (1) şi alin. (2) lit. din) Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:

"(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică rezidentă ori nerezidentă ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu, act de detaşare sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă acordate persoanelor care obţin venituri din salarii şi asimilate salariilor.

(2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: [...]

s) orice alte sume sau avantaje în bani ori în natură."

- Începând cu data de 01.01.2016, sunt incidente prevederile pct. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în care au fost preluate prevederile pct. 68 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

- Art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011:

"Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri", iar la pct. 106, pct. 108 şi pct. 111 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare se arată că "106. Venitul brut lunar din salarii reprezintă totalitatea veniturilor realizate într-o lună conform art. 55 alin. (1) - (3) din Codul fiscal de o persoană fizică, pe fiecare loc de realizare, indiferent de denumirea acestora sau de forma sub care sunt acordate. 108. Contribuabilii care realizează venituri din salarii datorează un impozit lunar final, calculat şi reţinut de către plătitorul de venituri. 111. Pentru calculul impozitului lunar aferent venitului realizat, cota de impozit de 16% se aplică asupra bazei de calcul determinate astfel: [...]".

- Prevederi similare se regăsesc şi la art. 78 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la pct. 14 alin. (1), alin. (2) şi alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare.

În cauză, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurentei, instanţa de fond făcând o corectă aplicare a acestor dispoziţii la situaţia de fapt reţinută, după cum urmează:

a) Critica recurentei cu privire la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 48 din Contractul colectiv de muncă încheiat între recurentă şi Sindicatul Liber din S.C. U.M.T. S.A. este nefondată.

Din punctul de vedere al dispoziţiilor mai sus citate, este lipsită de relevanţă denumirea sau temeiul în care s-au plătit sumele în discuţie - prime de concediu de odihnă, prime, recompense pensionare, concediu neefectuat sau ajutoare sociale, aceste sume fiind, indiferent de scopul pentru care s-au plătit, venituri asimilate salariilor, împrejurarea că sumele sunt acordate în temeiul contractului colectiv de muncă sau calificarea dată acestor sume prin acest contract neputând schimba natura de venit asimilat salariilor din punctul de vedere al legii fiscale.

De altfel, obiectul negocierii prin contractul colectiv de muncă nu poate fi decât acordarea unor drepturi salariaţilor, iar nu regimul de impozitare a acestor drepturi, care se stabileşte prin lege.

b) Critica recurentei cu privire la încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 55 alin, fit, (2) si (3), art. 57 alin. (1) din Codul fiscal (2003), pct. 68 din Normele de aplicare ale art. 55, pct. 106, pct. 108 si pct. 111 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 alin. (4) lit. I) din Codul fiscal (2003), art. 76 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările si completările ulterioare, pct. 14 alin. (1) alin. (2) si alin. (6) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, pct. 12 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 159 alin, (1) si (2), art. 160 şi art. 166 alin. (1) din Codul muncii este, de asemenea, nefondată.

Recurenta a susţinut că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut că sumele reprezentând ajutoare sociale au fost acordate salariaţilor în perioade în care activitatea economică era redusă din lipsă de comenzi, ca efect al crizei economice, nefiind impozabile.

Interpretarea recurentei nu poate fi reţinută, conţinutul textelor de lege mai sus citate nelăsând loc de interpretare sub aspectul asimilării acestora cu veniturile din salarii.

În raport de această calificare, devin incidente prevederile art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011 şi art. 78 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2016, respectiv ale art. 58 şi art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare:

"Art. 58. Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri. [...]". Art. 29618 "Calculul, reţinerea şi virarea contribuţiilor sociale (1) Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator, precum şi entităţile prevăzute la art. 2963 lit. f) şi g) au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira lunar contribuţiile de asigurări sociale obligatorii."

De asemenea, în ceea ce priveşte contribuţiile sociale datorate de angajaţi, cât şi cele datorate de angajator, anterior menţionate, se reţine că prevederi similare se regăsesc şi la art. 137, art. 139, art. 140, art. 146, art. 155, art. 157, art. 158, art. 168, art. 185, art. 187, art. 188, art. 190, art. 193, art. 195, art. 196, art. 199, art. 209, art. 212, art. 214 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 01.01.2016.

Interpretarea recurentei, potrivit căreia pentru a se califica ca şi venituri din salarii, una din condiţii este ca sumele obţinute de o persoană să fie primite pentru munca prestată nu poate fi reţinută, nefiind susţinută de formularea clară a textelor de lege mai sus citate care se referă la asimilarea cu veniturile salariale a oricăror venituri "indiferent de perioada la care se referă", inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă.

Este adevărat că în enumerarea de la pct. 68 din Hotărârea Guvernului nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal se regăseşte şi referirea la "orice alte câştiguri în bani şi în natură, primite de la angajatori de către angajaţi, ca plată a muncii lor", însă aceeaşi enumerare asimilează salariilor "alte drepturi sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor."

Faptul că ajutoarele sociale de natura celor acordate de recurentă nu sunt specific menţionate în aceste prevederi nu înseamnă că acestea nu sunt subiect de impozitare cu impozit pe venit, formularea textului care se referă generic la drepturi şi avantaje acoperind întreaga gamă de avantaje acordate salariaţilor, indiferent de denumirea sub care au fost acordate, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a făcut în niciun fel dovada titlului cu care aceste sume au fost plătite.

Faptul că instanţa de fond nu citează în integralitate prevederile art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (respectiv pe cele ale prevederile art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) nu poate primi semnificaţia atribuită de recurentă. Împrejurarea că celelalte ipoteze enumerate de art. 55 se referă la venituri care au legătură cu activitatea depusă de beneficiarii acelor sume, nu înseamnă că şi ipoteza reglementată de lit. k) a alin. (2) al art. 55 (echivalentul lit. s) a alin. (2) al art. 76 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) se referă la astfel de venituri, formularea textului fiind una largă, respectiv "orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii", fără ca textul să facă vreo referire la legătura cu activitatea depusă de beneficiarii acelor sume.

Mai mult, aşa cum se arată de către intimată, recurenta nu a depus vreun document justificativ în sensul susţinerilor sale cu privire la natura şi destinaţia sumelor plătite salariaţilor, în considerarea situaţiei deosebite/grave din punct de vedere social sau medical, astfel încât aceste sume sunt pe deplin acoperite de dispoziţiile art. 55 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Nu administrarea probei cu expertiza financiar-contabilă cu componentă fiscală ar fi fost de natură a lămuri natura sumelor înregistrate în contul 6588 "Alte cheltuieli de exploatare", respectiv dacă acestea reprezintă într-adevăr venituri asimilate salariilor sau nu, ci depunerea documentelor justificative care să probeze susţinerile recurentei.

Faptul că, în acord cu art. 21 alin. (4) lit. I) din Codul fiscal (2003), ajutoarele sociale acordate de recurentă au fost considerate ca şi cheltuieli nedeductibile nu poate avea semnificaţia atribuită de recurentă, în sensul caracterului neimpozabil al sumelor, corelaţia făcută de recurentă neavând vreo susţinere în textele de lege enumerate.

c) Critica privind încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2011 si art. 78 alin. (1) din Codul fiscal în vigoare începând cu data de 01.01.2016, respectiv ale art. 58 si art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 137, art. 139, art. 140, art. 146, art. 155, art. 157. art. 158. art. 168, art. 185, art. 187, art. 188, art. 190, art. 193. art. 195, art. 196. art. 199, art. 209, art. 212, art. 214 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, art. 296 indice 3 lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 136 lit. a), art. 153 alin. (1) lit. al), art. 184 lit. al) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal este, de asemenea, nefondată.

Recurenta susţine, în esenţă, că organele de inspecţie fiscală au procedat în mod nelegal la stabilirea impozitului pe veniturile din salarii şi contribuţiilor sociale datorate de angajaţi asupra acestor sume în sarcina UMT S.A., întrucât impozitul pe salarii şi contribuţiile datorate de angajaţi sunt datorate de persoanele care au primit aceste sume.

Criticile recurentei nu pot fi reţinute dat fiind că, potrivit prevederilor art. 57 alin. (1) din Codul fiscal (în vigoare începând cu data de 01.01.2011) şi art. art. 78 alin. (1) din Codul fiscal (în vigoare începând cu data de 01.01.2016), "beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar, final, care se calculează şi se reţine la sursă de către plătitorii de venituri", în speţă recurenta.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 58 şi art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (care îşi au echivalentul în art. 80 alin. (1) şi art. 126 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare începând cu data de 01.01.2016):

Art. 58 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate salariilor au obligaţia de a calcula şi de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plăţii acestor venituri, precum şi de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri."

Art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal: "(1) Persoanele fizice şi juridice care au calitatea de angajator, precum şi entităţile prevăzute la art. 2963lit. f) şi g) au obligaţia de a calcula, de a reţine şi de a vira lunar contribuţiile de asigurări sociale obligatorii. (2) Sub aspectul calculării, reţinerii şi plăţii contribuţiilor individuale de asigurări sociale şi a contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj, în situaţia persoanelor prevăzute la art. 2963lit. c), plătitorul de venit este asimilat angajatorului."

d) Nefondate sunt şi criticile referitoare la încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 57 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 106 din Normele de aplicare a acestui articol, art. 78 alin. (2) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, respectiv pct. 14 alin. (1) din Normele Metodologice, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, art. 29618 alin. (5) si (8) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 2964, art. 2965 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 139, art. 140, art. 157, art. 158, art. 187, art. 188, art. 195, art. 204 şi art. 212 din Codul fiscal (2015).

Susţine recurenta că în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond nu a reţinut lipsa temeiului legal pentru determinarea impozitului pe venitul din salarii şi a contribuţiilor sociale obligatorii, datorate de angajat şi angajator, prin procedeul sutei micşorate.

Criticile recurentei sunt nefondate, întrucât, dacă s-ar accepta interpretarea recurentei potrivit căreia sumele acordate cu titlul de ajutor social aveau caracter brut, iar nu net, cei care ar suporta impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente ar fi angajaţii, deşi, potrivit art. 58 şi art. 29618 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (care îşi au echivalentul în art. 80 alin. (1) şi art. 126 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal), angajatorul este cel care are obligaţia de a calcula, reţine şi vira impozitul pe veniturile din salarii şi contribuţiile sociale aferente.

Prin urmare, dată fiind claritatea dispoziţiilor legale mai sus menţionate nu era necesar, aşa cum greşit susţine recurenta, să se reglementeze în mod expres obligaţia reţinerii/plăţii prelevărilor fiscale asupra acestor sume în sarcina angajatorului prin acte adiţionale la contractul individual de muncă al salariaţilor, prin contractul colectiv de muncă sau prin alte acte care reglementează raporturile de muncă.

În mod corect arată recurenta că soluţionarea cauzei în echitate se poate face doar în lipsa textelor de lege aplicabile în cauză. Cu toate acestea, în cauză, se reţine de către Înalta Curte că sentinţa instanţei de fond a fost dată în interpretarea corectă a textelor de lege mai sus menţionate, iar nu întemeiat pe principii de echitate, aşa cum susţine recurenta, criticile acesteia fiind neîntemeiate şi sub acest aspect.

e) Criticile recurentei referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003), în forma în vigoare până la data de 10 iulie 2015, art. 2 din Codul fiscal (2003) şi art. 139 alin. (1) din Constituţie.

Susţine recurenta, în esenţă, că instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal nu a reţinut că dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003) nu sunt aplicabile pentru stabilirea suplimentară a contribuţiilor sociale obligatorii pentru perioade anterioare datei de 10 iulie 2015, întrucât contribuţiile sociale au fost introduse în Codul fiscal cu începere de la 1 ianuarie 2011 prin O.U.G. nr 117 din 23 decembrie 2010, iar anterior acestei date, dispoziţiile art. 11, situat în Titlul I "Dispoziţii generale" puteau fi aplicate asupra tuturor impozitelor şi taxelor prevăzute în Codul fiscal, de la Titlul II la Titlul IX, neputând fi invocate ca bază legală pentru recalificarea unor sume plătite angajaţilor în vederea supunerii lor la contribuţii sociale, ci doar pentru supunerea acestor sume la impozit pe salarii, impozit reglementat în "Partea specială" a Codul fiscal, la Titlul III.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 11 alin. (1) din Codul fiscal (2003), text a cărui greşită aplicare este criticată:

"La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţie".

Cu toate acestea, se remarcă de către instanţa de recurs că, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, acest text a fost folosit de organul fiscal numai pentru reîncadrarea economică a sumelor din contul 6588 ca venituri din salarii, iar nu pentru stabilirea contribuţiilor sociale, care au fost calculate în temeiul art. 2965 alin. (5) şi ale art. 29618 din Legea nr. 571/2003.

Susţine recurenta că invocarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru impunerea unor sume cu contribuţii sociale, care nu erau cuprinse în Codul fiscal, conduce la încălcarea principiului legalităţii impozitelor, taxelor şi contribuţiilor, enunţat la art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia: "Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege".

Cu privire la acest principiu, Înalta Curte reţine jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în care s-a arătat că:

"principiul constituţional al previzibilităţii legii are o semnificaţie aparte în materie fiscală, unde regulile sunt tehnice şi complexe şi se adresează contribuabililor nespecialişti. Raporturile de drept fiscal sunt consacrate la nivel constituţional de art. 56, intitulat Contribuţii financiare, care prevede că «(1) Cetăţenii au obligaţia să contribuie, prin impozite şi prin taxe, la cheltuielile publice. (2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale. (3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.» De asemenea, art. 139 alin. (1) din Constituţie prevede că «Impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege.» Cu alte cuvinte, obligaţia cetăţenilor de a contribui la cheltuielile publice trebuie să se realizeze numai în cadrul unui sistem legal de impuneri, care să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.

Normele constituţionale, atunci când fac referire la «sistemul legal de impuneri» şi la stabilirea veniturilor la bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat «numai prin lege», generează în sarcina statului nu numai obligaţia de a stabili un sistem care să ţină seama de realitatea specifică a contribuabililor, pe de o parte, şi de nevoile statului, adică de dimensiunile cheltuielilor publice, pe de altă parte, dar şi obligaţia ca acest sistem să se fundamenteze pe lege, deci pe un cadru legislativ riguros reglementat, clar şi coerent, care să asigure previzibilitate atât pentru contribuabil, cât şi pentru stat.

Dreptul legiuitorului de a reglementa formarea, administrarea, întrebuinţarea şi controlul resurselor financiare ale statului, astfel cum rezultă din prevederile constituţionale, nu este unul absolut, ci este supus exigenţelor constituţionale referitoare la principiul legalităţii şi securităţii raporturilor juridice fiscale, în componenta privind calitatea normelor edictate. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 din Codul fiscal, unul dintre principiile fiscalităţii este cel referitor la certitudinea impunerii [art. 3 lit. b)] care vizează "elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceştia să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce le revine [...]". (Decizia nr. 900 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.274 din 22 decembrie 2020 (pct. 89), referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal)

Din aplicarea acestei jurisprudenţe la cauza de faţă nu se desprinde vreo încălcare a acestui principiu, stabilirea contribuţiilor sociale făcându-se în temeiul art. 2965 alin. (5) şi ale art. 29618 din Legea nr. 571/2003, dispoziţii legale a căror interpretare nu ridică dificultăţi de interpretare, fiind clare şi previzibile.

f) Nefondate sunt şi criticile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte asigurările sociale de sănătate, organele de inspecţie fiscală ar fi trebuit să ţină cont de prevederile art. 4 din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale, potrivit cărora "Se anulează contribuţia de asigurări sociale de sănătate, precum şi obligaţiile fiscale accesorii aferente acestora, stabilite prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, datorată de persoanele pentru care baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate este mai mică decât salariul de bază minim brut pe ţară, pentru perioadele fiscale cuprinse între 1 ianuarie 2012 şi sfârşitul lunii anterioare intrării în vigoare a prezentei legi şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi".

Cu privire la acest aspect, instanţa de fond a reţinut că recurenta nu a produs dovezi în ceea ce priveşte situaţia premisă, respectiv nu demonstrat că salariile de bază ale salariaţilor UMT S.A. ar fi mai mici decât salariul de bază minim brut pe ţară.

Or, recurenta nu combate susţinerea instanţei de fond arătând care sunt dovezile pe care le-a produs, ci susţine că unul dintre obiectivele expertizei financiar-contabile cu componentă fiscală propuse şi respinse de instanţă a constat tocmai în identificarea sumelor acordate de angajaţilor în perioada 1 ianuarie 2012 - 30 iunie 2015, care sunt inferioare salariului brut minim.

Se observă că situaţia premisă a art. 4 din Legea nr. 209/2015 este aceea ca baza lunară de calcul al contribuţiei de asigurări sociale de sănătate să fie mai mică decât salariul de bază minim brut pe ţară, pentru dovedirea acesteia nefiind nevoie de administrarea unei probe cu expertiză, simpla depunere a statelor de plată fiind suficientă.

Prin urmare, respingerea probei cu expertiză de către instanţa de fond nu a îngrădit dreptul la apărare al recurentei şi nu a privat-o pe aceasta de posibilitatea de a dovedi temeinicia argumentelor sale, care puteau fi uşor probate prin administrarea probei cu înscrisuri, respectiv statele de plată.

g) Nefondate sunt şi criticile referitoare la obligaţiile fiscale accesorii, potrivit cărora hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea si aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Codul de procedură fiscală (2015).

În ceea ce priveşte Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/21.07.2016 referitoare la suma de 1.329.722 RON., având în vedere faptul că acestea reprezintă un accesoriu în raport cu debitul, precum şi faptul că recurenta nu contestă modul de calcul al accesoriilor în ceea ce priveşte perioada de calcul şi cota aplicată, conform principiului de drept "accesorium sequitur principale", invocat chiar de către recurentă, întrucât criticile privind debitele principale au fost respinse, se impune şi respingerea criticilor în ceea ce priveşte accesoriile în sumă de 1.329.722 RON.

În mod similar, în ceea ce priveşte Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 1078/21.07.2016. referitor la suma de 66 RON reprezentând penalităţi de nedeclarare, întrucât stabilirea în sarcina recurentei de obligaţii fiscale accesorii aferente debitelor stabilite suplimentar reprezintă un accesoriu în raport cu debitul, iar recurenta nu contestă modul de calcul al accesoriilor în ceea ce priveşte perioada de calcul şi cota aplicată, în temeiul principiului mai sus enunţat, se impune şi respingerea acestor critici.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă UMT S.A. împotriva sentinţei civile nr. 133 din 11 iunie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 iunie 2022.