Magistrate's challenge to inspection-order regulations fails as appeal annulled for lack of developed cassation grounds

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea formulată la data de 18.01.2021 şi înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Inspecţia Judiciară, solicitând anularea Ordinului Inspectorului-Şef al Inspecţiei Judiciare pentru aprobarea Regulamentului privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie nr. 136/11.12.2018 (completat şi modificat succesiv prin Ordinele nr. 10, 34, 80 şi 102 din 2020), precum şi suspendarea executării aceluiaşi ordin. Totodată, a invocată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 65 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 52 din 24 mai 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Recursul exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei de fond a promovat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind acesta că hotărârea primei instanţe a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea recursului partea a făcut trimitere la argumentele pentru care Ordinul nr. 136/11.12.2018 al Inspectorului-Şef al Inspecţiei Judiciare trebuie anulat, astfel cum le-a invocat prin acţiunea introductivă şi prin răspunsul la întâmpinare, şi a susţinut că instanţa de fond i-a respins acţiunea fie respingând în mod eronat unele argumente, fie neanalizând celelalte argumente.

Astfel, a criticat considerentul primei instanţe potrivit căruia Inspecţia Judiciară nu ar fi fost obligată să publice Ordinul nr. 136/11.12.2018 în Monitorul Oficial, astfel cum impunea art. 11 din Legea nr. 24/2000, reţinut în mod greşit pentru a-i confirma teza conform căreia definiţia din Codul administrativ adoptat în anul 2019 nu se aplică Inspecţiei Judiciare, care a emis ordinul în discuţie anterior adoptării Codului administrativ. Sub acest aspect a afirmat, în primul rând că doctrina nu este izvor de drept, iar, în al doilea rând, că poate exista doctrină cu privire la orice părere, dar că acest lucru nu înseamnă că un magistrat trebuie să îşi însuşească ca atare aceste opinii.

A opinat în sensul că împrejurarea că Inspecţia Judiciară este o autoritate administrativă autonomă rezultă din cuprinsul art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, conform căruia Inspecţia judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, instanţele judecătoreşti, parchetele de pe lângă acestea şi în relaţia cu celelalte autorităţi publice, exercitându-şi atribuţiile de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate, în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Ca urmare, a considerat total neavenit argumentul potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii este autoritatea care îndeplineşte prin secţiile sale rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor în cazul acţiunii disciplinare exercitate de Inspecţia Judiciară, deoarece acest aspect nu le transformă în autorităţi neautonome.

În plus a arătat că, deşi instanţa de fond a amintit de art. 5 lit. l) din Legea nr. 202/1998, în schimb a reţinut în mod greşit că acesta nu reglementează obligativitatea publicării tuturor actelor normative adoptate de autorităţile administrative autonome şi de alte autorităţi publice, în opinia părţii legea prevăzând obligativitatea publicării tuturor actelor unei autorităţi publice. Mai mult, a arătat că nici nu se impune a se dovedi faptul că Inspecţia Judiciară este o autoritate administrativă autonomă, ci, doar că Inspecţia Judiciară este o autoritate publică, astfel încât avea obligaţia de a publica Ordinul nr. 136/11.12.2018 în Monitorul Oficial.

Cu privire la nelegalitatea art. 12 alin. (51) din Ordinul nr. 136 a făcut trimitere la pasajele din acţiunea introductivă în care a expus argumentele formulate sub acest aspect, iar în privinţa nelegalităţii art. 32 alin. (2) din ordinul în discuţie a criticat considerentul instanţei de fond conform căruia, dacă etapa cercetării disciplinare nu este publică şi contradictorie, atunci reprezintă o garanţie în favoarea magistraţilor cercetaţi, fiind necesar ca informaţiile ce vizează activitatea acestora să nu fie publice din moment ce nu se cunoaşte care va fi rezultatul cercetării, în acest sens partea considerând că judecătorul fondului s-a aplecat doar asupra caracterului nepublic al cercetării judecătoreşti, fără să ţină cont de aspectul necontradictorialităţii procedurii, conform argumentelor expuse, inclusiv în referire la neanalizarea de către instanţa de fond a invocării aplicabilităţii Deciziei nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Cât priveşte nelegalitatea art. 33 alin. (3) şi a art. 14 alin. (1) din Ordinul nr. 136/2018 a arătat că prima instanţă a făcut o argumentaţie confuză, făcând trimitere în acest sens la argumentele concrete expuse în acţiunea introductivă. Totodată, a susţinut că instanţa de fond nu a analizat referirea la considerentul reţinut la paragraful nr. 22 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 429/2019 referitor la obligativitatea publicării actelor normative, condiţie de validitate a acestora, pe care l-a citat în cuprinsul cererii de recurs formulate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a susţinut, în esenţă, că interesul recurentului în exercitarea căii de atac nu apare ca fiind actual ca urmare a emiterii unui nou ordin prin care au fost aprobate noile norme pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie, iar în referire la motivul de casare invocat a arătat că acesta nu este incident în cauză, recursul reclamantului fiind nefondat.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei de recurs să respingă ca neîntemeiate toate apărările formulate de intimatul-pârât.

La termenul de dezbateri din data de 2 iunie 2022, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi a reţinut recursul spre soluţionare, cu prioritate pe excepţiile invocate, iar în subsidiar pe fondul acestuia.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs, invocată din oficiu de instanţa de control judiciar, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantului, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În speţă este de observat faptul că, deşi a susţinut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de legiuitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate de prima instanţă, subsumate motivului de casare invocat, prin care să arate în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.

Analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentului-reclamant, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că acesta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinţei atacate, făcând exclusiv trimitere la apărările formulate şi în faţa primei instanţe, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând indicarea în concret a greşelilor imputate instanţei de fond şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege invocat.

Or, simpla nemulţumire a recurentului-reclamant cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată, nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi invocate, de altfel în mod formal de acesta prin cererea de recurs, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă este important a se mai reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală. Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză şi la reiterarea situaţiei de fapt reţinute, respectiv a considerentelor reţinute de instanţa de fond în fundamentarea soluţiei pronunţate, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Aşadar, din moment ce recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, modul în care normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greşit aplicate de instanţa de fond la pronunţarea soluţiei contestate, simpla indicare formală a motivului de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În aceste condiţii, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurentul-reclamant a procedat la reluarea apărărilor invocate şi în faţa instanţei de fond, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate. Totodată, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei de interes a reclamantului în susţinerea recursului, soluţionarea acesteia fiind de prisos raportat la soluţia de admitere a excepţiei nulităţii recursului, adoptată în virtutea argumentelor expuse supra.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, întrucât recurentul-reclamant nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamant împotriva sentinţei de fond pe care, în consecinţă, o va menţine ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 52 din 24 mai 2021 a Curţii de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.