Nullity of cassation appeal for failure to substantiate legal errors in challenge to health emergency measures

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 12.10.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanţei să dispună pe calea unei ordonanţe preşedinţiale, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Afacerilor Interne, anularea H.G. nr. 1090 din 06.10.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 962/07.10.2021, iar, în subsidiar, în măsura in care ordonanţa preşedinţială va fi apreciată ca fiind inadmisibilă, să aprecieze, potrivit dispoziţiilor art. 1001 din C. proc. civ., că acţiunea sa este o acţiune de drept comun, dispunând în acest temei anularea hotărârii menţionate.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 1545 din 29 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa procedurii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinarea depusă la 28.10.2021; a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinarea din 28.10.2021 şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, prin Prim-Ministru şi prin Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică, ca neîntemeiată.

3. Recursul principal exercitat în cauză.

Împotriva sentinţei de fond a declarat recurs principal reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate. A invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii de fond ca fiind nelegală şi netemeinică numai cu privire la modul de soluţionare pe fond a cauzei şi rejudecarea cauzei cu consecinţa anulării H.G. nr. 1090 din 06.10.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 962/07.10.2021, astfel cum a fost modificată prin H.G. nr. 1130 din 22.10.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 1013/22.10.2021 şi prin H.G. nr. 1161 din 25.10.2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 1017/25.10.2021.

În dezvoltarea recursului a susţinut, în contextul unei succinte expuneri a situaţiei de fapt şi a soluţiei pronunţate de instanţa de fond, că sentinţa atacată este nelegală şi netemeinică din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subsumând acestor dispoziţii mai multe argumente, după cum urmează:

Iniţierea actului normativ contestat s-a făcut cu încălcarea art. 1 alin. (1) şi art. 5 alin. (2) coroborate cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 6 şi art. 48 din O.U.G. nr. 57/2019, solicitând în acest sens instanţei să aibă în vedere că semnarea notei de fundamentare a Hotărârii de Guvern atacate nu poate echivala cu actul de iniţiere a actului administrativ, reprezentând simpla îndeplinire a unei obligaţii legale de a semna toţi membrii Guvernului această notă de fundamentare împreună cu însuşi actul administrativ în discuţie.

De asemenea, a arătat că nu s-a efectuat o evaluare preliminară de impact, acestea fiind adoptate cu încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 24/2000 şi art. 6 şi art. 48 din O.U.G. nr. 57/2019, conform argumentelor expuse, şi nu a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social anterior adoptării hotărârii atacate, acesta fiind adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art. 141 din Constituţia României şi a prevederilor art. 2 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 248/2013, în susţinerea acestei opinii reiterând apărările formulate şi prin cererea de chemare în judecată.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că nu au fost avute în vedere observaţiile Consiliului Legislativ şi nici nu a fost motivată neacceptarea lor, respectiv au fost adoptate cu încălcarea dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, din această perspectivă subliniind că, deşi în avizul emis, Consiliul Legislativ a făcut observaţii cu privire la faptul că normele cuprinse în Hotărârile de Guvern care conţin referiri la îndeplinirea anumitor cerinţe privind starea de sănătate sau de prezentarea dovezii vaccinării ori testării, încalcă dispoziţiile Constituţiei şi a recomandat reevaluarea acestor măsuri, Guvernul a menţinut acele măsuri neconstituţionale în hotărârile pe care le-a adoptat, încălcând astfel art. 6 şi art. 48 din O.U.G. nr. 57/2019. În plus, a susţinut că se poate reţine neclaritatea şi neprevizibilitatea art. 5 din Hotărârea de Guvern contestată, cetăţenii fiind obligaţi să verifice numeroasele acte normative emise de diverse ministere şi autorităţi şi să verifice dacă acestea sunt compatibile cu noua hotărâre de guvern şi dacă mai sunt aplicabile.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut lipsa motivării Hotărârii de Guvern contestate, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 24/2000, opinând în sensul că acest aspect reiese din nota de fundamentare potrivit căreia în susţinerea Hotărârii de Guvern în litigiu nu s-a evaluat impactul socio-economic şi nu s-a avut în vedere o documentare sau analize ştiinţifice preliminare sau studii de impact din care să rezulte informaţii relevante referitoare la necesitatea şi oportunitatea, în contextul epidemiologic, a instituirii măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, fiind expuse doar generalităţi.

În ceea ce priveşte măsurile care conţin referiri la îndeplinirea anumitor cerinţe privind starea de sănătate sau de prezentarea dovezii vaccinării ori testării şi care duc la negarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a susţinut că niciun studiu nu ar fi putut să justifice negarea drepturilor fundamentale, concluzionând că nemotivarea actului nu permite aprecierea în concret a legalităţii şi oportunităţii măsurilor atacate şi că motivele invocate în notele de fundamentare sunt în contradicţie cu dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 55/2020.

Mai mult, a arătat că restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale nu poate fi realizată decât prin lege, ca act formal al Parlamentului, iar Guvernul României s-a substituit în competenţele de legiferare ale Parlamentului, în dezvoltarea acestor afirmaţii reiterând susţinerile formulate prin acţiunea introductivă şi făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale exemplificată prin Deciziile nr. 457/2020 şi nr. 157/2020. Totodată, a invocat lipsa de proporţionalitate a măsurilor privind instituirea vaccinării obligatorii indirecte şi discriminare pe criteriul vaccinării, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile art. 6, art. 37 şi art. 48 din O.U.G. nr. 57/2019, conform argumentelor expuse la paginile 11-16 din cererea de recurs.

În final, a susţinut criticile referitoare la adoptarea actului normativ în discuţie de către un guvern interimar, contrar dispoziţiilor art. 37 alin. (3) din O.U.G. nr. 57/2019, concluzionând că H.G. nr. 1090/06.10.2021 a fost adoptată în mod nelegal şi din această perspectivă, solicitând, în concluzie, admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

4. Apărările formulate în cauză. Recursul incident.

4.1. Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică, a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei pentru netimbrare, precum şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în susţinerea recursului. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind că prima instanţă a pronunţat o soluţie legală.

4.2. Odată cu întâmpinarea, în condiţiile art. 491 raportat la art. 472 C. proc. civ., pârâtul a formulat şi recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 8, art. 491 coroborat cu art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile.

În dezvoltarea recursului formulat a susţinut, în ceea ce priveşte soluţia dată inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa plângerii prealabile, că hotărârea de fond a fost dată cu aplicarea greşită a art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Astfel, în contextul citării dispoziţiilor art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. a), c) şi d) din Legea nr. 554/2004, precum şi a prevederilor art. 193 din C. proc. civ., a opinat în sensul că, nu numai că persoana vătămată trebuie să efectueze plângerea prealabilă anterior învestirii instanţei, ci, aceasta trebuie să aştepte şi comunicarea răspunsului sau împlinirea termenului de 30 de zile de la data înregistrării plângerii la autoritatea emitentă, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, pentru a avea posibilitatea legală de a deduce judecăţii cererea vizând anularea actului administrativ.

În acelaşi sens a făcut trimitere la dispoziţiile art. 12 teza a II-a şi teza a III-a din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd obligaţia reclamantului de a anexa la acţiune copia actului administrativ pe care îl atacă, precum şi orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile, recurentul-pârât apreciind că obligativitatea plângerii prealabile în cazul actului normativ subzistând chiar şi după modificările aduse dispoziţiilor art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, prin Legea nr. 212/25.07.2018, ca urmare a introducerii alin. (5) la textul de lege indicat, excepţia reglementată prin noul alineat vizând, în opinia sa, actele administrative cu caracter individual.

A considerat recurentul-pârât că, în speţă, dacă legiuitorul ar fi dorit să excepteze actele administrative cu caracter normativ de la procedura plângerii prealabile, ar fi reglementat corespunzător aceste excepţii în cuprinsul Legii nr. 55/2020, astfel că, faţă de aceste prevederi legale imperative, a arătat că soluţia primei instanţe este nelegală pentru că a extins efectele dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 şi asupra actelor administrative cu caracter normativ. Or, în cauza de faţă recurenta-reclamantă a introdus cererea de chemare în judecată fără a solicita în prealabil autorităţii emitente revocarea acestuia, prezentul demers fiind, prin urmare, inadmisibil, nefiind îndeplinite condiţiile ce ţin de valabilitatea dreptului de a acţiona, în speţă îndeplinirea procedurii prealabile.

Pe de altă parte, a susţinut că în speţa dedusă judecăţii trebuie avută în vedere specificitatea actului administrativ cu caracter normativ în raport de actul administrativ cu caracter individual, conform argumentelor expuse în pagina 3 a cererii de recurs incident, concluzionând că, în aceste împrejurări, având în vedere că recurenta nu a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile, iar excepţia lipsei procedurii prealabile este o excepţie de fond, absolută, iar prin efectul pe care îl produce este o excepţie peremptorie, dirimantă, singura soluţie posibilă în prezenta cauză era aceea de respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate a solicitat admiterea recursului incident, casarea hotărârii primei instanţe şi rejudecarea excepţiei invocate cu consecinţa admiterii acesteia şi respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă.

4.3. Intimatul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul reclamantei, prin intermediul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului reclamantei pentru netimbrare şi pentru neformularea unor critici de nelegalitate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului principal pentru netimbrare, invocată de ambii pârâţi, constatând că la dosarul cauzei a fost depusă dovada timbrării recursului principal declarat de către reclamantă, în cuantumul corespunzător stabilit de instanţă.

Totodată, Înalta Curte a acordat cuvântul părţii prezente asupra excepţiei nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, asupra excepţiei lipsei de interes a reclamantei în susţinerea recursului formulat, precum şi asupra fondului ambelor recursuri şi a reţinut spre soluţionare recursurile exercitate în cauză.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor.

5.1. Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi alin. (2) din C. proc. civ., excepţia nulităţii cererii de recurs principal, invocată de intimaţii-pârâţi, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să constate nulitatea recursului reclamantei, în considerarea argumentelor ce succed:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

De asemenea, conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", motive de nelegalitate enumerate, prin urmare, cu caracter limitativ în cuprinsul acestui articol.

Aşadar, recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de prevederile art. 488 din C. proc. civ.

Această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi dezvolta motivele de nelegalitate pe care se întemeiază calea de atac, iar neîncadrarea în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ. atrage, conform dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, sancţiunea nulităţii recursului.

Astfel, condiţia legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum şi a dezvoltării motivelor, implică determinarea greşelilor anume imputate, o argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi arătarea probelor pe care se bazează.

Textul legal se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Prin urmare, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, deoarece simpla indicare a textelor de lege nu echivalează cu motivarea recursului şi nu conduce, implicit, la casarea hotărârii atacate.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport cu dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Motivele de recurs sunt instituite, aşadar, prin dispoziţii procedurale speciale, de strictă interpretare, ce nu pot fi extinse prin analogie la situaţii ce nu au fost avute în vedere de legiuitor şi trebuie să vizeze numai nelegalitatea hotărârii atacate, spre deosebire de reglementarea anterioară în care motivele vizau şi netemeinicia acesteia.

În speţă este de observat faptul că, deşi a susţinut că hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de nelegalitate prevăzut de legiuitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate la adresa hotărârii pronunţate de prima instanţă, subsumate motivului de casare invocat, prin care să arate în ce constă nelegalitatea sentinţei atacate raportat la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea hotărârii.

Analizând cererea de recurs şi susţinerile recurentei-reclamante, în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine, pe de o parte, că partea nu a arătat în concret care sunt normele de drept material pretins a fi fost interpretate sau greşit aplicate de către instanţa de fond, iar, pe de altă parte, că aceasta nu a formulat critici care să vizeze nelegalitatea sentinţei atacate, făcând exclusiv trimitere la apărările formulate şi în faţa primei instanţe, pe care le-a reluat în cuprinsul cererii de recurs. Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică indicarea în concret a greşelilor imputate instanţei de fond şi încadrarea lor în motivul de casare invocat, astfel cum este acesta prevăzut în textul de lege invocat.

În egală măsură, simpla nemulţumire a recurentei-reclamante cu privire la soluţia pronunţată de prima instanţă prin sentinţa de fond atacată, nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe critici de nelegalitate circumscrise motivelor expres şi limitativ prevăzute de lege şi invocate, de altfel în mod formal de aceasta prin cererea de recurs, având în vedere că recursul este o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, părţile având deja la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe.

Din această perspectivă este important a se mai reţine că motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulţumirii faţă de hotărârea pronunţată de instanţa de fond, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părţii, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală. Astfel, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare a motivelor de casare incidente în cauză şi la reiterarea criticilor de nelegalitate aduse actului administrativ contestat, astfel cum au fost invocate în faţa instanţei de fond, respectiv a considerentelor reţinute de prima instanţă în fundamentarea soluţiei pronunţate, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implicând determinarea greşelilor anume imputate acesteia, o minimă argumentare a criticii în fapt şi în drept, precum şi indicarea probelor pe care se bazează.

Aşadar, din moment ce recurenta-reclamantă nu a arătat, în concret, care sunt normele de drept material care ar fi fost încălcate de instanţa de fond în hotărârea pronunţată, şi nici modul în care a considerat că normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greşit aplicate de prima instanţă în fundamentarea soluţiei contestate, simpla indicare formală a motivului de casare referitor la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În aceste condiţii, reţinând caracterul nemotivat al cererii de recurs, având în vedere că recurenta-reclamantă a procedat la reluarea susţinerilor formulate şi în faţa instanţei de fond, neinvocând veritabile critici de nelegalitate care să poată face posibilă o încadrare a acestora în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi constatând că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi invocate din oficiu de către instanţă, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a aplica sancţiunea expres prevăzută de lege, respectiv anularea căii de atac promovate. Totodată, Înalta Curte constată că nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei de interes a reclamantei în susţinerea recursului, soluţionarea acesteia din urmă fiind de prisos raportat la soluţia de admitere a excepţiei nulităţii recursului, adoptată în virtutea argumentelor expuse supra.

5.2. În examinarea recursului incident formulat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică, Înalta Curte urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 491 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că în privinţa acestuia sunt incidente dispoziţiile art. 472 şi art. 473 din acelaşi Cod, aplicabile în mod corespunzător.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 491 din C. proc. civ., "(1) Recursul incident şi recursul provocat se pot exercita, în cazurile prevăzute la art. 472 şi 473, care se aplică în mod corespunzător. Dispoziţiile art. 488 rămân aplicabile". Totodată, art. 472 prevede la alin. (1) că " Intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe", iar alin. (2) statuează în sensul că: "Dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident prevăzut la alin. (1) rămâne fără efect".

Din contextul normativ evidenţiat este de reţinut, pe de o parte, conţinutul art. 472 alin. (1) C. proc. civ. sus-menţionat, care se referă la apelul incident ca fiind mijlocul procedural pus la dispoziţia intimatului (legiuitorul neavând în vedere sintagma "oricare dintre părţi’’), la un moment la care acestuia i-a expirat termenul pentru formularea propriei căi de atac (în caz contrar apelul său fiind unul principal), iar, pe de altă parte, condiţionalitatea dedusă din art. 472 alin. (2) din C. proc. civ. în privinţa soluţionării celor două căi de atac, una principală şi cealaltă adiţională.

Aşadar, cum legiuitorul a înţeles să transpună aplicarea prevederilor art. 472 alin. (2) din C. proc. civ. şi în privinţa procedurii de soluţionare a recursului incident, Înalta Curte reţine că recursul incident a rămas fără efect, având în vedere că în cauza de faţă a fost constatată nulitatea recursului principal.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5.1 din prezenta decizie, întrucât recurenta-reclamantă nu s-a conformat exigenţelor impuse de lege şi nu a formulat critici care să permită încadrarea motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d), art. 489 alin. (2) şi art. 496 alin. (1) din acelaşi Cod, va constata nulitatea recursului exercitat de reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

Totodată, conform argumentelor expuse la pct. 5.2. din decizie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. coroborat cu art. 472 alin. (2) şi art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică, împotriva aceleiaşi sentinţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nulitatea recursului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1545 din 29 octombrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Constată ca rămas fără efect recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, prin Direcţia Generală Juridică, împotriva aceleiaşi sentinţe.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.